În sfârşit, schimbarea! Avem, acum, şi vasul şi conţinutul. Snobismul atletic al elitarilor şi-a găsit albia. USR şi Partidul Plus Cioloş Minus Onestitate au format Alianţa 2020. Vitaminizaţi de această erupţie pozitivă, riscăm să neglijăm atuurile viguroase ale acestei împerecheri. Să le numărăm, fir cu fir.

Logodna anunţată din spatele unui selfie de grup triumfal are un obiectiv precis: democraţia! Mai precis, înlăturarea PSD. Şi mai precis, corectarea marii erori din 2016, cînd PSD a cîştigat alegerile la un scor umilitor pînă şi pentru o echipă de ologi, în meci caritabil cu Barcelona.

Premiza acestei mari iniţiative pro-democratice spune că PSD a cîştigat la masa verde, sprijinit de doar 18% din numărul cetăţenilor cu drept de vot. Miezul alegerilor a fost absenţa a 60% din alegători care au stat acasă, dezgustaţi de oferta de pe buletinul de vot. O catastrofă strict românească. În Franţa, partidul lui Macron a cîştigat  alegeri cu cel mai ridicat nivel de absenteism din epoca modernă dar totul e în regulă. Democraţia a fost servită!

Mai departe, analiza se întrerupe brusc şi livrează concluzia după care PSD e nereprezentativ şi nelegitim.

Curios, însă, acest raţionament pătrunzător uită că şi USR a luat parte la alegerile din 2016. Prin urmare, dacă PSD e nelegitim cu 18%, cum e USR care a luat, la aceleaşi alegeri blestemate, de patru ori mai puţin? Şi, dacă 60% din alegători au stat acasă, înseamnă asta că ei au boicotat, selectiv, numai PSD-ul?

Dar, aşa cum se poate înţelege din scrierile răzleţe ale iniţiaţilor, cifrele mint sau – cum ar spune pleava învingătoare la alegeri – minte.  În cazul cu totul special al valorilor civice româneşti, democraţia nu e ce pare. E un miracol privat, domesticit de acei Intelo superiori care ştiu că democraţia e învinsă cînd ei pierd alegeri cîştigate de prostia gloatei.

Prima calitate subînţeleasă a noii alianţe progresiste USR-Cioloş e iritarea anti-populară. Aceşti oameni fac politică pentru a ne spune că avem de ales între ei şi o prostime care a pierdut toate trenurile istoriei. Nicăieri în literatura fină emisă de aceste grupuri nu veţi găsi o trimitere clară la omul de rînd, la crizele scrîşnite care macină România în carne, oase, populaţie şi vieţi irosite. Nici urmă de simpatie sau înţelegere. Nici o micro-fărîmă de interes. Peste tot, o cremă universală care asigură machiajul doctorului şi nu leacul pacientului. Se ataşază prefixul euro- şi problema cade răpusă de ruşine.

Înrudirea cu lumea bună repară canalele şi sapă atît şoselele, cît şi viitorul. Dar mai întîi, asigură ipocrizia.

Alianţa care ne va salva de ruşinea de a nu avea progresişti şi-a găsit boss-ul după un obicei psd-ist. Progresiştii au decis că şeful nu are nici biografie, nici palmares. Odată împlinită această operaţie de purificare magică, progresiştii au sărit în braţele lui Cioloş care sărise, deja, în braţele lui Macron. Unul – stea locală, celălalt – superstar global al tehnocraţiei elitare şi alergice la democraţie.

Cioloş e inventatorul insuficient celebrat al traseismului politic fără amprente. Campionii purităţii politice s-au aşezat sub conducerea unui personaj care a sorbit discret din fiecare troacă pusă în faţă şi a sfîrşit prin a se declara abstinent. Fostul simpatizant vetrist a evoluat rectiliniu în apropiat PDL, apoi a cochetat subtil cu un post de marionetă socialistă în Comisia Europeană şi, în cele din urmă, a inaugurat, la PNL, arta dispreţului pentru partidul căruia îi pretinzi sprijin. Tocmai acest trecut de european laureat al Şcolii de Înalte Principii din Stambul face din Cioloş un excelent lider al noii curăţii politice progresiste române.

Acolo unde Cioloş ne învaţă cum rămîi pur dacă ai fost doar consultant de imagine al bordelului, Macron ne arată cum trebuie să conduci odată ajuns la putere. Altfel zis, cum trebuie să croieşti drum luminii prin gloată.

Macron e în război cu propriul popor. Franţa oraşelor mici, a salariilor modeste şi a şomajului mănos nu are dreptul la cuvînt. Dar are dreptul de a plăti impozite eco pentru a salva planeta, pentru a caza migranţi şi, în genere, pentru a legitima fanteziile globale ale lui Macron. Modelul e atît de reuşit încît a adus Franţa în situaţia unui stat care îşi concediază societatea.

Farul ideologic sub care s-a cazat USR promite eliberarea de povara istoriei, casarea identităţilor şi acea orbire generală care face din fiecare prozelit un întemeietor al universului. Iată, de pildă, Declaraţia semnată de USR, alături de îngerii de la En Marche! şi Ciudadanos.

Intitulată „Europa de mîine“, declaraţia desluşeşte sensul comemorării Primului Război Mondial:

„Anul trecut, am comemorat  centenarul armistiţiului primului război mondial. Acest război a fost o catastrofă pentru Europa şi pentru tinerii ei, trimişi pe câmpul de luptă pentru a muri pentru naţiunile lor.“

Aflăm, în sfîrşit, că războiul care a adus independenţa sau întregirea statelor naţionale ale Estului, inclusiv a României, a fost o nenorocire. Proştii au murit degeaba, deşi apariţia USR parcă le justifică sacrificiul.

Dacă va deveni regie ideologică în România, acest tipar de gîndire va impune ratificarea unei masive amnezii colective. Formula îi aparţine lui Horaţiu Pepine şi explică destul de bine de ce Pepine nu mai poate fi citit pe acest site. Patronul, Deutsche Welle, l-a concediat pentru refuz de sluj PC.

Macron, elitele tot mai scrobite ale Europei şi trepăduşii asociaţi din România au o uriaşă şi bine camuflată problemă cu democraţia. O falsifică. O confundă cu elanurile şi dorinţa declarativă de bine – aşa cum sînt ele preluate din literatura oficială a conclavurilor UE.

Democraţia e o realitate mai reţinută. Un sistem de guvernare consimţit, contradictoriu şi, pînă la urmă – conform marelui marelui fumător de trabuc sub joben – cel mai rău, cu excepţia tuturor celorlalte (discurs în Camera Comunelor, 11 noiembrie 1947).

Liberalismul e o ideologie. Democraţia, nu. Mai mult: din clipa în care devine sau e pusă să servească o ideologie, democraţia e pierdută. De unde ştim asta?

În ordinea apariţiei, de la Alexis de Tocqueville, Mircea Morariu şi Ştefan Vlaston.

Primul a descoperit, în 1831, la faţa locului, măreţia şi  limitele democraţiei americane. Avertismentul lui Tocqueville vine din temerea după care pragmatismul democratic american va fi deturnat în ideologie şi birocraţie.

Mircea Morariu a găsit că rezultatul alegerilor din 11 decembrie 2016 a fost greşit. De aici, o postare care pune toate potlogăriile PSD pe seama votului greşit din 2016. Din nou, democraţia nu e pentru oricine. Lăsată pe mîna şi la mintea proştilor, bijuteria democratică cocleşte sau se topeşte în producţia de gamele şi oale de noapte. În loc să se ocupe de alfabetizarea forţată a Vioricăi Dăncilă, autorul schiţează cugetarea după care alegerile ne fac un serviciu numai dacă sînt cîştigate de eroii şi de valorile noastre. Treptat, vom afla că alegerile nu sînt neapărat necesare. Inteligenţa observatorilor şi expertiza specialiştilor noştri dragi le pot lua locul.

Pentru Ştefan Vlaston izbăvirea va veni de la noua Alianţă Cioloş-USR. Ea „ar putea răspunde preferinţelor unei părţi din electoratul absent la ultimele alegeri. Iar cine lipseşte şi de la viitoarele alegeri îşi merită soarta“. Prin urmare, alegerile sînt o chestiune de circuit închis: un partid nu se bate pentru o agendă naţională, ci pentru a da satisfacţie cercului  aliat. Ceea ce e în regulă, pentru că tribul meu e superior, iar turma electorală adversă e bovină. Alegerile libere sînt bune doar cînd medaliază cu aur progresişti. Acele fiinţe superioare care ştiu cu ce fel de sushi se mănîncă democraţia.

E mult mai simplu: democraţia e mult anterioară liberalismului şi nu trebuie tîrîtă în impasul dogmatic al progresismului.

Scena în care oamenii cu idei înalte palpează varianta unei societăţi conduse de iniţiaţi nu vine de nicăieri. O cunoaştem din vremea în care Caragiale rîdea de baloanele verbale ale dăscălimii. Dar lucrurile stau şi mai rău.

Sîntem actorii unei rotaţii cu originea şi reîntoarcerea în noroi. Ne-am fixat în formula integrală cu care Caragiale a descris o Românie incapabilă să se nască în condiţii de echilbru şi onestitate.  Aşadar, pe de o parte, demagogia progresistă şi prinţipurile dăscălimii. Pe de altă parte: grozăvia obtuză a apropitarilor şi a stîlpilor politici ai societăţii – clasa politică, după numele ei de astăzi. Mult în afara lor, într-un refuz care anunţă autoexilarea în masă a românilor: Caragiale plecat cu scîrbă la Berlin,

Clasa politică e vinovată de crimă. Clasa intelectuală de favorizarea făptaşului. Sub presiunea conjugată a prostiei rupestre a PSD şi a superiorităţii post-democratice a elitarilor, sîntem gata pentru produsul final: un dezastru comun.

După 30 de ani, am trecut de la brutalitatea lui Noi muncim, nu gîndim!, la subtilitatea otrăvită a elitarilor care răspund, din tot oportunismul şi cu o răceala infinită: Noi gîndim, nu simţim!

Traian Ungureanu

SURSA   adevarul