Lucrurile trebuie spuse tare şi clar, cît mai e voie şi timp. Referendumul avortat la cererea elitelor noastre tolerante şi supra-poporale anunţă vremuri noi de veche tradiţie dogmatică. Revoluţia culturală care a măturat valorile clasice ale lumii occidentale e pregătită să epureze moral România.

Totul spre confortul perdanţilor şi indolenţilor hip, al lumii prea subţiri pentru un popor atît de gros şi al egoiştilor înnebuniţi după auto-glorificare. Campania elitară care a compromis referendumul şi a slobozit arbitrariul în interiorul familiei e un act de vandalism răsfăţat mult mai vinovat decît o ştiu sau pretind că n-o ştiu promotorii şi simpatizanţii ei. Prima victorie a cremei noastre urbane se produce prin neprezentare plus defăimare şi nu va întîrzia să se întoarcă împotriva democraţiei.

Mai întîi, e de spus că rezultatul referendumului trebuie acceptat. După bunele uzanţe UE, ar trebui să cerem repetarea referendumului pînă la afişarea rezultatului dorit. Nu. Acolo unde UE dă teme pentru acasă corijenţilor la urne şi progresism, democraţia spune că, oricît de neplăcut sau rău mirositor, rezultatul fixat prin vot trebuie respectat. Rezultatul, nu argumentele şi atitudinea celor ce au demonizat frenetic opţiunea pentru familie tradiţională.

Spectacolul susţinut de partizanii familiei lărgite pînă la orizont a reprodus, clişeu cu clişeu şi insultă cu insultă, manevrele şi propaganda secretate, din 1990 încoace, de FSN, PSD şi alte tîrîturi încinse cu tricolorul peste brîu. Mai mult, arheologia morală a acestei răbufniri ţîfnoase şi puerile duce în zona demonologiei comuniste. Superbii eroi pe gratis ai campaniei „casă de piatră, familie de carton” au reprodus un fanatism primitiv care dovedeşte că nu am trecut prin comunism fără să-l absorbim genetic. Diferenţa e apelul îndrăcit la toleranţă şi diversitate. Evident, diversitate în toate, cu excepţia gîndirii. Şi toleranţă pentru oricine, cu excepţia celor ce scot capul pentru a rosti ceva neaprobat.

Adevărul de nerostit şi cu atît mai mult de amintit e că, în 1989, am pornit la drum, împreună, spre democraţie. Sau nu aşa ne-a fost vorba?

În rest, una şi aceeaşi retragere galeşă în dogmă. După 30 de ani de zbenguială libertină, oamenii noştri de opinie şi influenţă au capotat jalnic în comoditate dogmatică. Unii uită, iar alţii n-au aflat că, după 1945, tot o minoritate militantă a impus îngheţul total al vieţii cerebrale, individuale şi sociale în România.

Atunci – cu o armată invadatoare în spate. Acum – cu o armată educatoare în frunte.

Şi atunci, şi acum – în numele progresului.

După acelaşi tipar, toţi cei ce nu votează pe linia adevărului unic sînt vinovaţi de ură. Atunci – faţă de clasa muncitoare. Acum – faţă de minorităţi.

Şi atunci, şi acum – faţă de oprimaţi.

Mai mult, cine e pentru păstrarea ordinii vechi se face vinovat de un păcat capital. Atunci – pentru că face jocul imperialiştilor americani. Acum – pentru că vrea să dea generaţiile ce vin pe mîna lui Putin.

Şi atunci, şi acum – agent al puterilor străine.

Oricum, cine nu se aliniază la adevărul luminos şi singur al lumii noi e, şi atunci, şi acum: retrograd, extremist şi, la nevoie, fascist.

Adevărul de nerostit şi cu atît mai mult de amintit e că, în 1989, am pornit la drum, împreună, spre democraţie. Sau nu aşa ne-a fost vorba? Pe drum, mulţi oameni fini au remarcat că democraţia nu e un sprint, ci un maraton şi au optat pentru postura de neînţeleşi iniţiaţi sau victime superioare într-o ţară de barbari. Slăbiciunea umană a acestei elite antrenate îndelung în pasivitate doctă sub comunism a repetat isprava, la primul test. Convingerile acestor oameni au căzut, nu înainte de a se mula convenabil pe alibiuri morale preluate din noul bigotism occidental.

Politic, situaţia e şi mai gravă. Mai întîi, pentru că, fără măcar să o înţeleagă, lumea rezistenţei şic a marilor oraşe, şi-a dat mîna cu boala politică pe care o acuză. Gradul scăzut de prezentare la vot spune că aparatul local PSD, altfel de o eficienţă feroce, nu s-a pus în mişcare la referendum. Explicaţia: primarii, şefii de organizaţie şi plevuşca trăpaşă din teritoriu n-au simţit miros de funcţii şi fonduri. În consecinţă, au frînat. Prin urmare, pentru prima oară în istoria ei mult contestată, corupţia s-a dovedit utilă şi a făcut un serviciu detractorilor ei de profesie. Care n-au avut nici un fel de jenă sau problemă să se alieze cu ea.

În al doilea rînd, sistemul politic însuşi a arătat pe viu că e, de la un cap la altul, agnostic în materie de convingeri şi valori umane. Adică, perfect idiot. Nimic nu ajută mai mult la înţelegerea acestei infirmităţi decît una din prostiile trimise la intoxicat publicul general. E vorba de ideea după care referendumul e un bun născocit şi utilizat de PSD. Dacă e aşa, bravo lor şi ruşine nouă!

Referendumul trebuia iniţiat de un partid de dreapta, nu de creierul pe care Dragnea îl mută periodic în spaţiul liber din capul Vioricăi Dăncilă. Morala politică a referendumului fătat de PSD e că PSD recoltează temele pe care dreapta le-a abandonat, în drumul ei spre stînga, spre tăcere şi autism.

Lăsînd la o parte captura reuşită de PSD, nici un partid, începînd cu faimoşii urmaşi ai lui Brătianu din PNL şi ai lui Prătianu din BNL, nu au scos un scîncet care să aducă a poziţie clară şi asumată. La rîndul lui, eliberatorul Cioloş s-a specializat în macronizarea electoratului de orice fel şi în operaţii demagogice menite să îl facă uitat pe fostul aproape candidat al socialiştilor la postul de Comisar European. USR e ocupat cu teatrul de stradă, iar UDMR se dă european cînd e vorba de România, dar reuşeşte un feudalism temeinic în propriul electorat. Opţiunile morale şi gramatica instituţiilor fundamentale sînt de neînţeles pentru aceşti oameni care urmăresc să facă figură de lideri şi, uneori, să fie lideri, doar pentru a sta în capul mesei unde vor organiza, după nevoi, dineuri sau partide ping pong.

Rezultatul e un eşec naţional pe care îl vom plăti mai tîrziu: naţionalizarea familiei.

În sfîrşit, Preşedinbtele Iohannis a reuşit, iar, să tacă instituţional: mîlc şi fără tîlc.

Rămîne diaspora pe care, e astă dată, n-a mai cîntat-o nimeni. Votînd în afara ţării şi făcînd schimb de bancuri pe tema Dăcnilă cu români care au pus DA pe buletin, autorul acestor rînduri a rămas nelămurit: fac, oare, parte şi aceşti români din diaspora? Sau opţiunea de la referendum i-a integrat în PSD?

Rezultatul combinat al acestor două tipuri de fariseism – civic şi politic – e un fel de a deşuruba democraţia prin prostie şmecheră şi prin migraţie spre ideologie. După referendum, în special intelectualii ar trebui să înţeleagă că democraţia nu a fost construită nicăieri spre a valida o ideologie – în cazul de faţă, liberalismul progresist. Am mai avut ideologie unică şi ar fi trebuit să înţelegem ceva anume după 45 de ani de dat cu capul într-o singură idee: culoarea zidului nu contează.

Referendumul rahitic, răstălmăcit şi asediat din 6-7 octombrie 2018 a produs o primă şi nefericită operă de colectivism demagogic. Sub aparenţa eliberării, familia a fost supusă aceluiaşi tratament prin care comuniştii au desfiinţat un alt drept natural: proprietatea privată. Rezultatul e un eşec naţional pe care îl vom plăti mai tîrziu: naţionalizarea familiei.

Traian Ungureanu

PRELUAT DIN   adevarul