Președintele Trump a reluat fără întîrziere o temă lansată în campania electorală: NATO e depășit, iar statele membre NATO nu își iau, oricum, în serios obligațiile, adică uită să își plătească parte de contribuție (2% din PIB). Încă mai multă neliniște au stîrnit declarațiile și schimbarea de ton în relația cu Rusia. Trump a lăsat limpede impresia că dorește o discuție majoră cu Rusia și, foarte posibil, un nou pact care ar urma să stabilească noua realitate strategică în Europa: ce e și al cui e, în termeni de influență militară, politică și economică.
Evident, în cazul în care toate aceste intenții prezumate vor deveni fapt, Europa de Est e cea mai vulnerabilă. Pe de o parte, Rusia ar putea primi drept de influență, dacă nu de control, în foste republici sovietice, adică în Georgia, Armenia, Moldova și Ucraina. Pe de altă parte, e ușor de înțeles că la umbra acestei înțelegeri, Rusia ar găsi momentul prielnic pentru a infiltra și deturna spre propria orbită statele mari desprinse de lagărul socialist, începînd cu Bulgaria și România. Scenariul de mai sus e, deja, o variantă plauzibilă.
Viziunea strategică globală a administrației americană pare să fi desemnat bazinul Pacificului și China drept teatre de interes imediat. Noul Ministru american al apărării, James Mattis, un militar de reputație excepțională, a fost trimis rapid la Seul unde a confirmat sprijinul american total pentru Coreea de Sud. Președintele Trump l-a primit la Washington pe Primul Ministru japonez Shinzo Abe, cu care pare să fi ajuns la un acord strategic perfect. Administrația americană dă impresia unui interes cu totul special pentru problemele Pacificului. Și de ce n-ar fi așa?
În mod evident, puterea în ascensiune e China, cu deplasamentul ei militar tot mai agresiv în zonă și cu o cuprindere economico-financiară care tinde să devină forță de control pe piețele globale. Urgența americană față de bazinul Pacificului e absolut logică. Pentru mulți comentatori și lideri politici, accentul Pacific al implicării americane e, însă, alarmant. El ar putea semnala o dezangajare corespunzătoare în alte teatre strategice, în primul rînd în Europa de Est. Și această observație are logica ei dar, deocamdată, nimic nu dovedește că lucrurile stau așa.
Adevărul e că tot ce știm despre viziunea administrației Trump asupra Rusiei vine din speculații formulate, în marea lor majoritate, de adversari politici interni ai noii administrații americane. Dubiul și întrebarea există, dar numai ca motiv de dezbatere. Trump e imprevizibil și, practic, nu există, încă, un portret robot al Președintelui american în materie de decizii majore. Trump a trecut rapid la îndeplinirea promisiunilor făcute în campanie. Trump a vorbit insistent în campanie de problema finanțării NATO. Se poate înțelege de aici că statele membre NATO vor fi presate să contribuie la bugetul Alianței cu cota de 2%, așa cum o prevede Tratatul Alianței.
Alte indicii spun că relația cu Vladimir Putin e sau va fi mult mai complicată decît cred autorii poveștii despre amiciția spontană a celor doi. Conversația telefonică pe care Trump și Putin au avut-o pe 28 ianuarie pare să fi fost destul nervoasă. În plus, Michael Flynn, Consilierul de Securitate al Președintelui Trump a fost îndepărtat fără ezitare îndată e au apărut indicii asupra legăturilor lui excesive cu diplomați ruși de la Washington. Însumînd, e clar că problema relației Statele Unite-Europa de Est e reală și în curs de renegociere. Însă direcția acestei relații nu e, cum sugerează mulți comentatori, pecetluită de fascinația Președintelui Trump în fața lui Vladimir Putin. Știm prea puțin, iar cînd vom afla mai mult s-ar putea să avem o surpriză.
PRELUAT DIN Europa Liberă
