Preeminența protejării dreptului la naștere și viață

Câteva modeste observații în legătură cu alergia cronică și prompt manifestată a unora la simpla auzire a unor cuvinte care exprimă (fie și conjunctural oportunist) preeminența protejării dreptului la naștere și viață al oricărei persoane.

E greu să nu observăm că oricine, înainte de a deveni un susținător înfocat al avortului, s-a născut și, tocmai pentru că i s-a permis asta, are azi libertatea de a se bucura de absolut orice alegere personală. Libertatea deplină de a se poziționa, post factum, chiar și împotriva primului său drept de care a beneficiat (chiar dacă nu a putut fi întrebat) și pe care nimeni nu i l-a luat, deși era posibil.

Rațional, e însă destul de incomod să lupți cu ceea ce te-a precedat și ți-a permis să devii exact cine ești.

Avortul este și va rămâne în esență un act irațional, dictat în primul rând de un tip de ignoranță antropologică și spirituală. Ignoranță care nu e aprioric vinovată, dar care, ideal, nu trebuie nici grijuliu cultivată.

Dacă orice femeie, căreia desigur, într-o societate democratică, nu-i mai răpește și nu mai trebuie să-i răpească nimeni niciodată dreptul de a lua orice decizie personală, ar putea ajunge deplin conștientă de faptul că viața care s-a înfiripat și crește în ea este și devine o persoană distinctă și concretă, avortul ar deveni în mod natural o non-opțiune, deci drama și suferința pe care acesta le aduce în viața oricui ar putea lipsi.

La această conștiință se poate ajunge, desigur, prin cunoaștere obiectivă, onestă, integrală.

Ca om care trăiești, care ai șansa să treci prin lumea asta ca ființă înzestrată cu spirit nemuritor, bucurându-te de darul fie și prea rar înțeles al libertății, poți oare milita rațional pentru o „educație” defavorabilă vieții?

Există oare vreo conștiință absolut total împăcată cu actul în sine al eliminării unei vieți, fie ea și abia înfiripate?

Răspunsurile raționale vin exclusiv din Educație.

Fiecare persoană intră în existență începând prin a fi un minuscul embrion uman, abia apoi un făt în pântecele mamei sale. Așa apare viața. Nu descindem în ea încălțați și îmbrăcați, gata să o sabotăm. Un adevăr valabil inclusiv pentru toți cei ce perorăm din când în când pe temă.

Indiferent de viziunea la care avem acces, e destul de dificil să găsim argumente favorabile „mai binelui” de a nu ne fi născut.

În contextul unei dramatice, dar fertile crize existențiale care l-a însoțit o viață, sclipitorul și seducătorul Cioran, vorbea despre „neajunsul de a te fi născut”. Dar insuficient de convingător. Când vorbea despre Muzică, cea a lui Bach sau Mozart, nu ignora deloc șansa umanității întregi ca cei doi să fi avut șansa, nu neajunsul, de a se fi născut.

Contradicția și paradoxul au însă mereu farmecul lor.

E greu, așadar, chiar și pentru genii, să motiveze rațional o „cultură a morții”.

Unii, nebănuiți de genialitate, dar alimentați de ideologiile relativismului moral care, după nihilismul sufocant, idolatrizează omul, încearcă, dar nu depășesc acest stadiu.

Transumanismul, nu chiar un prieten al natalismului, se străduiește sisific și paradoxal hilar să prelungească indefinit viața biologică, să „eutanasieze” moartea.

Oare de ce?

Va trebui, ca de obicei, să ne resemnăm finalmente în fața adevărului. Cel referitor la avort, fie că suntem pro, fie că suntem contra, este recognoscibil, poate, în această realistă formulare, deși celor implicați polemic li se va părea nemulțumitoare:

avortul rămâne o crimă în ordinea morală, (ne)asumată în fața lui Dumnezeu, dar interzicerea avortului este inadmisibilă la rândul ei în ordinea civilă a statului democratic.

Miza imensă rămâne folosirea libertății cu sens. Iar sensul nu poate indica decât viața, nu opusul ei.

Vasile Bănescu