Ceea ce afectează adânc civilizația (post)modernă este pierderea progresivă a viziunii religioase în care omul este instalat într-o relație personală cu Dumnezeu și, inevitabil, cu celălalt.

Firescul și beneficiul verticalei. Fiecare știm câte ceva despre asta.

O relație oricât de firavă cu El te salvează de sufocarea în superficialitate, de scufundarea în trivialitate, de tăvălirea în vulgaritate.

Evacuarea lui Dumnezeu din ecuația vieții, nu face mai mult loc intens clamatei libertăți (revoluționara Liberté), care, în absența responsabilității, singura pe care se întemeiază demnitatea, devine destul de ușor libertinaj, ci doar sordidului care ne inundă până la urmă interstițiile ființei.

Pentru că aproape niciunul dintre noi, dacă i se oferă ispititor ocazia, nu o va rata pentru a comite ceva reprobabil sau josnic.

Natura umană, avariată de marea cădere inițială, înclină încă pulsional și pătimaș spre răul abundent manifest prin strategiile seducției, chiar dacă îl percepe ca nefiresc, și nu spre binele care presupune efort (abținere, asceză), ridicare și mobilizare lăuntrice.

Pentru a refuza uneori de nerefuzatul, pentru urnirea pe calea strâmtă și accidentată a ieșirii din egoism în întâmpinarea celuilalt, avem în mod necesar nevoie de întremătoarea infuzie de „har”, de ajutor de Sus, din „Polul Plus” al Binelui, Adevărului și Frumosului. De Dumnezeu.

De Cel coborât concret în Istorie, de Cel devenit om, unul dintre noi cei ce ne perindăm de milenii pe această planetă.

Prezența Lui în secolul întâi al erei care îi poartă numele este, din fericire, una continuă. Pe cât de nevăzută, pe atât de concretă. E cu noi. Real. Niciodată împotriva noastră.

Din această viziune realistă, s-a născut, se ridică și înflorește constant cultura majoră, igiena spiritului, sursa spirituală a civilizației. Acea cultură bună conducătoare de Sens.

Întrebarea care ne solicită azi un răspuns este: ce a mai rămas din ea, din cultura noastră, ce mai putem salva din ea în fața asaltului ideologic menit să inducă disoluția „lucrurilor permanente” ce constituie fundamentul civilizației creștine europene? Familia, școala, Biserica și alte instituții care sunt fondate pe ordinea necesarelor ierarhii ale firescului și valorii.

Răspunsul nu poate fi în realitate decât unul personal, întrucât suntem mereu prizonierii promisiunilor noastre.

Printr-un răspuns onest avem șansa să ne situăm cât de cât onorabil în intervalul acelei esențiale, azi uitate și ea, „minima moralia”. Măcar atât.

Întrebarea e justificată de un adevăr evident, probat deja în istorie: ordinea materială se întemeiază pe ordinea spirituală. Odată cu slăbirea și destrămarea ordinii morale, lucrurile ce compun țesutul civilizațional, inclusiv al relațiilor dintre oameni, se lichefiază treptat și anarhia cu multe fețe pătrunde aproape letal în organismul comunitar.

Cazul românesc reprezentat de grave blocaje, stagnări, isterice polarizări, deloc hamletiene monologări, fals religioase reprezentări, grotesc politice interpelări, e unul cât se poate de trist, chiar dacă încă mai avem rezerve de umor.

Din păcate, mintea omului (post)modern a fost și este supusă intens fenomenului de reflux al interesului pentru toate tipurile de ordine și pentru „cele nevăzute”, încât majoritatea oamenilor nu mai vede nicio legătură între cultură și sursa ei primă, religia. Nu cea sclerozată instituțional, ci aceea care presupune relația, intersubiectivitatea, imperativul responsabilității orientate spre celălat, nașterea și educarea persoanei morale cu adevărat libere.

Din nefericire, „marele public” dresat în „evul media”, mai ales prin televiziuni, suferă permanent de o nenorocire numită „retardare culturală”.

Veșnica soluție?

Educația. Buna educație în spiritul valorilor reale, sedimentate în istorie, „magistra vieții”: credința, ordinea, decența, discernământul moral, libertatea ca dar al întâlnirii și acceptării adevărului.

Un ideal autentic, deci aproape de neatins. Simpla încercare funcționează însă ca imunizare la falisificarea lui și… a noastră.

Vasile Bănescu