Mari utopici bolnavi cronic de optimism revoluționar pot apărea nu doar în deșertul gândirii sau în mlaștinile simțirii bântuite de fantasme ideologice, ci și în zona religiosului desfigurat de bigotism și fanatism, adică transformat în ideologie.
Acești utopici cu aer mesianic ajung să creadă orbește în varii năzbâtii teologice total străine de litera și spiritul Evangheliei și să se înconjoare de figuri hirsute, încruntate, spăimoase, doldora de icoane, iconițe, complexe nemărturisite și certitudini revărsate fără număr în stradă.
Printre ei se înghesuie, dând oportunist din coate, și intelectuali creștini de tarabă care simt mirosul profitului și al parvenirii cu orice preț, promovându-și guraliv cărțuliile și vânzându-se entuziast pe sine absolut oricui e dispus să ofere mai mult și mai repede.
Simbolul lor inconfundabil nu mai e demult crucea, ci girueta.
Acești optimiști incurabili, nu chiar inocenți sau dezinteresați, ignoră cu cinism luciditatea și realismul creștin, devenind posedați de ideea că lumea nu e doar modificabilă, ci că asta e chiar urgența absolută, trecută inadmisibil cu vederea de cei mai puțin vigilenți decât ei.
Rezolvarea acestei urgențe devine, desigur, datoria lor, ei sunt aleșii, iar momentul astral le-a sosit. Viitorul, mereu doar viitorul, le pare inevitabil de aur.
Mecanismul ideologic funcționează la fel de bine, deci foarte prost, în orice paradigmă este asamblat.
Amploarea fanatismului crește proporțional cu gradul de ignoranță, ură față de alteritate și rarefiere culturală.
Leacurile sunt puține. Amos Oz a scris inspirat și în profundă cunoștință despre asta.
Fanaticii, religioși sau nu, sunt disperați să schimbe lumea din jur și să o adapteze procustian la dimensiunea viziunii lor înguste, monocrome, populate cu ei înșiși multiplicați în ceilalți.
Adevărații disperați, în realitate cei mai lucizi dintre noi, nu planifică și nu fac însă niciodată revoluții. Nici măcar manifestații sau contramanifestații.
Ei aleg înțelept să fugă pur și simplu de lume. Lăsând-o în plata și în mila Domnului care a creat-o, nu considerându-se mai buni decât El pentru a încerca să o schimbe.
Cu adevărat și justificat nemulțumit până la adânci bătrâneți poți fi doar de propriul sine plin de imperfecțiuni, nu de lumea gândită și creată de Dumnezeu inclusiv pentru cineva ca tine.
Pentru că nu-ți poți lua dorințele personale drept realitate și nici nu poți decreta starea de fericire generală fondată pe idei primite de-a gata, așa cum, de exemplu, scrijeleau pe zidurile Parisului ideologii socialiști-sexualiști în mai 1968.
În 2023 lucrurile nu stau mai bine. Fanatismul ideologic de orice culoare, atât cel alimentat de neomarxismul fără cap, dar cu multe capete, cât și cel autarhic, fals creștin, ultranaționalist, proliferează pe fondul pauperizării culturale, al disprețului pentru vitala ordine, al ignorării oricărei forme de autoritate și al indiferentismului moral devenit aproape o dogmă.
În acest context saturat de nonsens, în care mai plutesc totuși insule de firesc și bun-simț, apariția nervoșilor utopiști religioși, aprig sfidători ai îndemnului hristic de a te ruga „în ascuns”, nu bolborosind ostentativ potop de cuvinte, incursiunile lor haiducești pe calea facilă a victoriei asupra păcatelor altora și încercarea de a îndrepta cu forța „lemnul strâmb al omenirii”, celebrând fastuos propria impecabilitate, toate acestea devin azi mai stridente, mai ridicole și mai puțin eficace decât oricând.
Calea care ne conduce în siguranță prin realitatea acestei lumi până dincolo de ea, ne-a fost descoperită cinstit doar de Hristos. O găsim descrisă în Evanghelie. A o urma e a-L urma.
Atât este de dreaptă, smerită și curată.
Rămâne doar să o parcurgem, dar nu cu gândul impur că cineva, oricine, nu o va străbate cândva. Că noi am fi aleșii.
Să nu subestimăm dragostea și generozitatea Celui ce ne-a chemat pe toți, absolut toți, pe ea!
Vasile Bănescu
