… te cuprinde în încolăcirea ei constrictoare când, amputându-ți benevol organul solidarității și comuniunii cu ceilalți, declarându-ți trufaș fobia de multe feluri față de ei, te crezi a l e s u l situat dincolo de bine și rău, de unde privești sumbru, îmbătat de trufie sau crispat de furie spre cei ce au comis păcatul capital al chestionării tale oneste cu privire la cum te raportezi personal, ca om, nu ca zeu, față de atrocitate, carnagiu, gropi comune pline de oameni executați sumar, siluire ideologică a religiei, anunțată bombardare „creștinească”, inclusiv de Crăciun, a unei țări creștine, în general față de nedreptatea strigătoare la cer.

Pentru că sângele celor uciși strigă.

Tăcerea asurzitoare a cuiva cu statut de persoană publică care refuză obstinat să numească Răul rău, dar perorează prolix, doct și cețos despre penibile (în context) abstracțiuni total străine de realitatea insuportabilă a trupurilor sfârtecate de bombe, a copiiilor orfani cu lacrimi înghețate pe față, a femeilor violate, a bătrânilor îngenuncheați de boli, foame și frig, a unor mame, tați sau frați îndoliați, o asemenea asurzitoare tăcere, combinată cu fenta întortocheată a sofismului, devine opusul dezgustător al rostirii răspicate a adevărului care indică fără eroare dacă ești sau nu ești un om liber.

Liber să te situezi în mod reflex de partea victimei, nu în spatele unui discurs dorit subtil, dar implicit favorabil călăului care amenință cu spulberarea unei părți din lume în numele salvării ei, invocând manipulatoriu și sacrileg valori creștine, salvaționisme morale și drepturi imaginare de a suprima viața altora prin arme și război pravoslavnic binecuvântate, criminal utilizate.

Există reflexe morale, așa cum există reflexe și afecte fizice. Suntem ființe compuse din spirit și trup, inima fiind centrul ființei și sediul moralității noastre. În inima omului se dă lupta dintre Dumnezeu și diavol, în ea crește iubirea sau răutatea, smerenia sau trufia, binele sau răul.

„Fericiți cei curați cu inima.”

Suntem ființe structural dialogice, orientate spre comunicare și comuniune, nu spre însingurare egotistă sau singularizare solipsistă. Inima necuprinsă de învârtoșare bate mai repede pentru adevăr și dreptate, decât pentru comodă, sardonică neutralitate.

Este așadar absolut firesc să ne revoltăm moral împotriva a tot ce amenință viața, libertatea, dreptatea și profund imoral să ne prefacem că nimic nu ne obligă să le luăm apărarea când sunt batjocorite.

Ispita singularizării te învinge atunci când, întorcând spatele unei realități cumplite care îl zdrobește pe aproapele tău și amenință inclusiv comunitatea din care, fie și fără ca ea să te merite, faci parte, alegi să vorbești despre dreptul tău la diafană ataraxie personală și să accepți fără nicio tresărire morală că tu, supremul, ai dreptate împotriva tuturor.

Ispita poate fi însă învinsă. Noi toți ne putem mântui din ea. Prin mobilizarea bunului-simț, a discernământului și a credinței în Cel care ne-a spus că adevărul, doar acesta, ne va face liberi.

Vasile Bănescu
Sursa: Facebook