Există „valori permanente” validate de istoria și experiențele dramatice ale omenirii, valori care au ca părinte Adevărul revelat (natural și supranatural).
Memoria morală a umanității le-a înregistrat într-un mod aproape de neșters, iar conservatorismul autentic (absolut inexistent ca pol politic în România), pledează argumentat pentru transmiterea lor mai departe.
Ideologii mai vechi sau mai noi se ocupă cu ștergerea memoriei publice de lungă durată, cu extirparea pe multe căi a reflexelor și valorilor morale menite să ne ajute în onorabila supraviețuire meta-fizică ca persoane compuse din suflet etern și trup muritor, care, cândva, va învia și el.
Este ceea ce se consumă azi agresiv în paradigma progresismului ideologic cristofob, dar, prin malformare, caricaturizare și diluare, inclusiv în zona teatralității „conservatoare” cu iz filetist creștin.
Așa cum se știe, nu patimile trupești sunt cele mai grave, ele fiind cu timpul mai ușor tratabile, ci cele de natură spirituală, cele cu adevărat luciferice:
superbia, prefăcătoria, falsificarea rafinată a realității, trucarea adevărului, perfida dedublare, pozarea grotescă în vajnic luptător pentru credință sau sacrificat pentru o nobilă cauză, manipularea din spatele măștii „mai binelui” sub care se întinde grimasa unui zâmbet sardonic sau doar ridicol.
În esență, trădarea de multe feluri.
Trădarea principiilor morale non-negociabile, trădarea prietenilor, a prietenului „Platon”, dar mai ales a adevărului.
Cu scopul josnic al accederii, al cățărării cu orice preț, inclusiv cel al dezonoarei, pe culmile profitabilității.
În ultimă instanță, trădarea rațiunii existenței tale ca persoană creată să te hrănești cu Sens curat, nu trucat, nu cu surogatele lui identificabile în tertipuri menite să-ți satisfacă ego-ul și să-ți mărească haloul.
Acestea, dar și alte trădări cu nesfârșitele lor nuanțe compun vastul patrimoniu al josniciei omenești.
Asumarea publică a statutului de (intelectual) creștin ar trebui în mod firesc să fie precedată de imunizarea la pofta pantagruelică de vizibilitate și de putere, la înfruptarea hulpavă din roadele dulci, dar otrăvite ale acceptării celor trei ispitiri prin care a trecut neclintit Hristos.
Există însă oameni care defilează cu panaș creștin care îmbracă și dezbracă stridente haine politice, ideologice, confesionale și culturale. Oameni care s-ar dezbrăca și îmbrăca oricând și cu orice doar pentru a parveni public, doar pentru a se instala cât mai confortabil în fotoliul „celor văzute”. Oameni care vorbesc cu ceasurile despre modele, dar aleargă apoi după adecvarea la „modele” politice ale zilei, oricât de ridicole sau respingătoare ar fi acestea.
Mimi perfecți ai trăirii în zona unor „valori” predicate cu aer „neo”, acești saltimbanci ai circului logoreic din inima polisului ajung să se creadă probabil chiar întrupări providențiale ale lui ,,zoon politikon”.
O iluzie.
O deziluzie.
Vasile Bănescu
