Am fost întrebat care este conceptul meu de societate justă. Cuvântul „concept” are aici mai mult un sens american – pragmatic – decât unul greco-latin: în loc de a desemna doar formula verbală a unei esențe sau entități, el înseamnă un proiect mintal, un plan de pus în practică. În acest sens, desigur, eu nu am un concept privind vreo societate justă, întrucât, convins fiind că nu e treaba mea să aduc pe lume așa minunăție, nici nu mi se pare o îndeletnicire folositoare să stau să inventez planuri pe care nu am de gând să le realizez.

Ceea ce pot face, în schimb, este să analizez ideea însăși de „societate justă” – conceptul ei în sensul greco-latin al termenului – pentru a vedea dacă are sens și dacă este de vreun folos.

În primul rând, atributele de just și injust se aplică numai unor entități reale, în măsură să acționeze. O ființă umană poate acționa, o firmă poate acționa, un grup politic poate acționa, dar „societatea”, ca întreg, nu poate. Orice acțiune presupune unitatea intenției care o determină, și nici o societate nu ajunge vreodată să aibă o unitate de intenții care să justifice desemnarea ei drept subiect concret al unei anumite acțiuni. Societatea ca atare nu este un agent: ea este terenul, cadrul în care acțiunile a mii de agenți, conduși de intenții diverse, produc rezultate care nu corespund pe deplin nici măcar intențiilor lor, cu atât mai puțin celor ale unei entități generice, denumite „societate”!

Prin urmare, conceptul de „societate justă” nu este unul descriptiv. Este o figură de stil, o metonimie. Tocmai de aceea, are în mod necesar o multitudine de sensuri care se suprapun și se amestecă într-o confuzie inextricabilă, care este suficientă pentru a explica de ce crimele și nedreptățile cele mai mari din lume au fost comise tocmai în numele „societății juste”. Dacă îți alegi ca scop al acțiunilor tale o figură de stil, închipuindu-ți că este un concept, adică îți propui să realizezi un lucru pe care nici măcar nu reușești să-l definești, atunci sfârșești în mod inevitabil prin a face ceva complet diferit ceea ce-ți închipuiai. Când se întâmplă asta, rezultatul este plânsul și scrâșnirea dinților, dar aproape întotdeauna autorul buclucului se ferește să-și asume vina, agățându-se cu o încăpățânare de crustaceu de invocarea unor intenții bune, care tocmai pentru că nu corespund nici unei realități identificabile, sunt cel mai bun analgezic pentru conștiințele prea puțin exigente.

Dacă societatea, în sine, nu poate fi justă sau injustă, orice societate cuprinde o varietate de agenți conștienți care, da, ei pot comite acțiuni juste sau injuste. Dacă e ca expresia „societate justă” să aibă vreo semnificație consistentă, este aceea de societate în care diferiții agenți au mijloace și sunt dispuși să se ajute unii pe alții, pentru a evita actele injuste sau pentru a le repara atunci când acestea nu au putut fi evitate. Societate justă, până la urmă, înseamnă doar o societate în care lupta pentru justiție este posibilă. „Mijloace” înseamnă: putere. Putere legală, desigur, dar nu numai: dacă nu ai mijloace economice, politice și culturale să faci să se aplice justiția, nu prea folosește să ai legea de partea ta. Pentru ca să existe acel minim de dreptate fără de care expresia „societate justă” nu este decât o podoabă frumoasă pentru crime odioase, trebuie să existe o anumită varietate și abundență de mijloace de putere răspândite în rândul populației, în loc ca acestea să fie concentrate în mâinile unei elite luminate sau norocoase. Dar dacă populația nu este capabilă să creeze ea însăși astfel de mijloace și, în schimb, se încrede într-un grup revoluționar care promite că le va lua de la deținătorii lor actuali și le va distribui în mod democratic, atunci domnia injustiției se statornicește o dată pentru totdeauna. Pentru a distribui puteri, trebuie mai întâi să le ai: viitorul distribuitor de puteri trebuie să ajungă să devină a mai întâi deținătorul monopolist al întregii puterii. Și chiar dacă, după aceea, va încerca să-și îndeplinească promisiunea, simpla condiție de distribuitor al puterii va continua să facă din el, tot mai mult, stăpânul absolut al puterii supreme.

Puterile, mijloacele de acțiune, nu pot fi luate, nici date, nici împrumutate: trebuie să fie create. În caz contrar, nu sunt puteri: sunt simboluri ale puterii, folosite pentru a masca lipsa de putere efectivă. Cine nu are puterea de a crea mijloace de putere va fi întotdeauna, în cel mai bun caz, sclavul dătătorului sau distribuitorului.

În măsura în care expresia „societate justă” se poate transforma din figură de stil în concept descriptiv rezonabil, este clar că o realitate corespunzătoare acestui concept poate exista doar ca operă a unui popor dotat cu inițiativă și creativitate – un popor ale cărui acțiuni și întreprinderi sunt suficient de variate, originale și creatoare, încât să nu poată fi controlate de către vreo elită, fie ea de oligarhi înstăriți, fie de revoluționari lacomi de putere.

Justiția nu este un model abstract, fix, aplicabil în mod uniform unei infinități de situații standardizate. Este un echilibru subtil și precar, care trebuie descoperit tot mereu între cele o mie și una de ambiguități ale fiecărei situații particulare și concrete. În filmul lui Sidney Lumet, ”The Verdict” (1982), Frank Galvin, un avocat ratat, splendid interpretat de Paul Newman, ajunge la o concluzie evidentă, după ce obține o tardivă și improbabilă victorie judiciară: „Tribunalele nu există pentru a face justiție, ci pentru a ne da o șansă să luptăm pentru justiție”. Nu am uitat niciodată această lecție de realism. Singura societate justă care poate exista, în realitate și nu în vise, este aceea care, recunoscându-și incapacitatea de a „face justiție” – mai ales de a o face o dată pentru totdeauna, perfectă și uniformă pentru toți -, nu îi ia cetățeanului șansa de a lupta pentru modesta doză de justiție de care are nevoie în fiecare moment al vieții.

Que é uma sociedade justa?
din volumul
A filosofia e seu inverso & outros estudos
Olavo de Carvalho
Campinas – São Paulo, Vide Editorial, 2012: Sociedade justa

traducere: Anca Cernea