În ultimele săptămâni, revista 22 a publicat sub semnătura lui Traian Ungureanu două articole având ca subiect Olimpiada de la Beijing. Le vom publica la rândul nostru, considerând că în România nu a avut loc o dezbatere privind Jocurile Olimpice din 2008. Din nefericire, atât atleţii, cât şi o bună parte din comentatorii sportivi au făcut dovada unei complete indiferenţe în ceea ce priveşte evenimentele din China. Intervievaţi de televiziunile româneşti, aceştia au ţinut discursuri sforăitoare despre spiritul olimpic şi simbolul flăcărei olimpice, desacralizat de protestatarii pro-tibetani, ignorând cu bună ştiinţă acţiunile guvernului comunist chinez. Pentru aceste voci ale sportului românesc, câteva medalii valorează mai mult decât suferinţa umană.

„Olimpiadă cu o singură probă” a apărut în numărul 944 (08 aprilie 2008 – 14 aprilie 2008) al revistei 22 şi este o dovadă că nu toate conştiinţele dorm, aşteptând aurul de la Beijing.

Olimpiadă cu o singură probă

Traian Ungureanu

A nins insistent şi rebel, duminica trecută, la Londra, spre bunul mers al încălzirii globale. Flacăra olimpică a ars, regulamentar şi conform, gazorniceşte vorbind. Echipa de mecanici şi ingineri care au proiectat torţa antifurtuna, antişoc şi antieoliană a făcut o treabă bună. Dar proiectul public imaginat de statul comunist chinez, cu laşitatea suplă şi laborioasă care impregnează birocraţia pekineză, a eşuat jenant. Armătura antietică a tortei a cedat. Pe fiecare dintre cei 45 de kilometri de trânte, huiduieli, ciocniri şi arestări aşternuţi de aroganţa chineză în mijlocul unui oraş tolerant, în care legea e veche şi justiţia sacră. Traseul: Wembley – stadionul pe care statul chinez l-ar fi găsit foarte nimerit pentru execuţii în pauza meciurilor mai acătării, Saint Paul – catedrala unui anume cult religios pe care statul chinez l-a împins în pivniţe şi canale, adică în stratul imediat superior rezervat pe veci călugărilor şi, în genere, oricărui tibetan care nu se consideră chinez integral, Old Baliey – Curtea de Justiţie în care englezii aplică legea fără supraveghere de partid, Fleet Street – leagănul presei engleze scrise cu pana, tocul, maşina de scris, computerul şi alte instrumente dintotdeauna slobode să cresteze adânc în pielea autorităţii politice, Greenwich – cartierul foios de parcuri şi lentile astronomice în care gândirea e infidelă oricăruia şi tuturor momentelor şi puterilor, ca o metresă care ştie că va fi întotdeauna mai tânără decât toţi pretendenţii în viaţă şi cei ce vor urmă. Acest coridor ilustru de civilizaţie şi gândire europeana a fost mânjit de pretenţiile publicitare ale statului comunist chinez şi de noua capacitate de ambalare şi autopromovare a autoritarismului care s-a pus pe business.

Ex-Sir se desfigurează

Flacără olimpică a intrat în Londra însoţită de un atelaj de şic afro-orientalo-dictatorial. La mijloc, mica celebritate locală care poartă torţă şi încasează instant câteva minute şi sute de metri de relevanţă PR, la pachet cu recunoştinţa veşnică a tibetanilor fugăriţi la 5.000 de metri altitudine de combinata poliţiei şi armatei chineze. În jur, două inele de pretorieni. Pe inelul exterior 10-15 poliţişti englezi în uniformă şi trap uşor. În cercul interior, garda sacră, un grup de 9 cetăţeni în treninguri albastre şi walkie-talkie-uri negre, cu figuri uimitor de chineze şi priviri încărcate de inteligenţa apăsată a securistului universal. Lotul de box sau selecţionata gardienilor de lagăr chinezi? Astfel constituită, falanga a alergat închisă în jurul torţei, aproape 45 de kilometri.

În câteva rânduri, filozofia de transport şi militară a ceremoniei a fost schimbată. Pusă în faţă unor grupuri masive de demonstranţi, falanga s-a simţit dinainte străpunsă şi a sărit iute în autobuze speciale. Flacăra a parcurs ceva drum între patru pereţi. Ceea ce promovează o data mai mult ideea după care întreagă ceremonie trebuia organizată într-un ţarc sau, mai simplu, prin curier diplomatic. Varianta expunerii publice a verificat un mai vechi proverb de stat chinez care spune că nimic nu poate fi lăsat în libertate, în societăţile greşite şi dezordonate ale Occidentului.

Cu chiu cu vai, poliţia şi detaşamentul de alergători-pugilişti au respins toate atacurile. Un bărbat care a rupt cordonul şi a reuşit să înşface torţă a fost trântit la pământ. Întrebarea e de ce nu se află printre protestari floarea rugby-ului englez, finalist al Cupei Mondiale? Un pachet de înaintare decis ar fi măturat falanga, ar fi ajuns la torţă şi i-ar fi făcut de petrecanie. Mai important, asaltul ar fi salvat onoarea sportivilor englezi. Era mare nevoie de aşa ceva, după ce Sir Steve Redgrave (particula iniţială e, de duminică, facultativa şi arbitrară) a reuşit să se desfigureze, fără anestezie, aprinzând solemn flacără olimpică pe stadionul Wembley. Redgrave, un canotor transformat în instituţie după cinci medalii de aur câştigate la cinci olimpiade, a pus un prestigiu enorm la dispoziţia onor Ambasadei chineze la Londra, a CC al PC chinez şi a primului ministru Gordon Brown, admiratorul declarat al „democraţiei locale chineze”.

Redgrave a câştigat ultima sa medalie olimpică la Sydney, pe când număra 38 de primăveri şi cine ştie câte tratamente de învigorare supremă. Asta a dus, poate, la un sentiment fratern cu ambiţiile olimpismului chinez, cel mai mare infractor la tristele Jocuri de la Sydney. Însă Redgrave, apoliticul şi naturistul, non-sanaincorporesanul, nu avea niciun drept să preseze asupra sentimentelor publice. Redgrave şi, alături de el, un cor care grupează sportivi, ziarişti, funcţionari olimpici şi politicieni au ivocat argumentele standard în materie:
1) sportul şi politica nu trebuie amestecate,
2) un boicot nu ar sluji la nimic, pentru că, aşa cum a mai demonstrat-o istoria olimpiadelor, absenţa sau protestul sportivilor nu au efect, nu schimbă decizii şi nu răstoarnă situaţii.

Sportivi in chiloţi şi soldaţi în uniformă

Primul argument e unul dintre acele pioase lucruri comune care convoacă incapacitatea personală în calitatea ei de absenţa utilă. Argumentul Redgrave, aşa cum l-am numit spre cinstea ilustrului şi recentului său purtător, e de două ori invalidat de cei ce-l invocă în mod susţinut. Mai întâi, de Comitetul Internaţional Olimpic şi de monotonul sau preşedinte Jacques Rogge. Ei au cuplat primii sportul şi politica în vară lui 2001, când au acordat Chinei dreptul de organizare a Olimpiadei, în schimbul rezolvării sau îmbunătăţirii situaţiei drepturilor omului. După 7 ani, China şi-a susţinut lucrarea de diplomă în Tibet, cu un măcel preolimpic organizat de acelaşi guvern care va asigura, în august, buna desfăşurare a idilei pacifiste postmăcel. Nu demonstranţii de la Londra sau protestatarii tăiaţi din imagine de televiziunile greacă şi chineză, după incidentele de la Atena, au inventat această condiţionare politică-sport, ci însuşi CIO.

În al doilea rând, ideea după care sportul şi politica trebuie cazate separat, va fi încălcată de chiar sportivii care îmbrăţişează clişeul sportului pur, dar nu au nimic împotrivă să îşi desfăşoare nobila profesie pe stadioane folosite pentru execuţii sau în vecinătatea lagărelor. Oricum, aforismul despre lipsa de legătură sport-politică identifică în sportivi o subcategorie umană aptă de viaţă într-un rai de tâmpiţi musculari şi decerebrati. Sportivii nu pot judeca, nu au discernământ, trăiesc între sala de antrenament şi comunicatele etice ale autorităţilor. Se mai îndoapă, fără vină, cu droguri, căci, fiind precerebrali, nu pot face diferenţa între bine şi rău. Aşa devin ei rudele în chiloţi de sport ale soldatului în uniformă care susţine că treaba lui e să execute ordinul, nu să se bage în politică sau să aibă păreri. Redgrave şi asociaţii se bat pentru libertatea de a fi indiferent şi ignorant, dar medaliat.

Cum se măsoară timpul în Afganistan

Al doilea argument lasă deoparte purismele dificile şi se înfige în realitate. La ce bun protestul? Şi unde sunt rezultatele practice ale boicotului? Argumentul se sprijină pe precedent. În fond, boicotul occidental la Olimpiadă de la Moscova, în 1980, n-a rezolvat nimic. Refuzul de participare al sportivilor n-a ruşinat şi n-a scos armata sovietică din Afganistan. Într-adevăr, ce poate fi mai simpatic şi, în acelaşi timp, mai inept decât să mizezi pe îmbujorarea morală a unui caporal, mai cu seamă a unui caporal sovietic. Aşa e, soldaţii sovietici au rămas la datorie, în Afganistan, încă 9 ani, până în 1989. Atât a durat. Atâta timp, nici mai mult, nici mai puţin, a trebuit să treacă până când un sistem impermeabil s-a surpat, slăbit de scleroză internă şi de fluxul moral omogen din afară. Fără energia emoţională, imaginile, retorica, discursurile, cărţile şi celelalte „acte gratuite” declanşate de boicotul din 1980, soldaţii sovietici ar fi rămas în Afganistan mai mult. O secundă sau un an în plus. Oricum, prea mult. Însă argumentul care invocă lipsa de efecte practice ale boicotului şi atitudinii afişate public e, înainte de toate, o insultă pentru purtător. Căci boicotul, la Moscova şi, desigur, după 28 de ani la Beijing, nu se adresează decât în al doilea rând celor vizaţi.

Boicotul, protestul, atitudinea frontală sunt mai întâi o obligaţie morală pentru cei ce vor să se delimiteze, să-şi facă limpede lor înşilor adevărul. Protestele autentice nu pornesc cu gândul la randament, ci din nevoia de a atesta existenţa lumii morale şi poziţia ei faţă de imoralitate. Protestul nu curtează succesul, ci se îngrijeşte de supravieţuirea adevărului. El stabileşte, vizibil, public, dramatic o demarcaţie între cei ce stau de partea urâtă şi cei ce apăra partea curată a realităţii. Protestatarii nu se ceartă, protestatarii mărturisesc. Cine e gata să protesteze fără promisiunea câştigului imediat se va elibera de dubiul pe care îl plasează asupra lui tocmai calculul pragmatic: la ce bun? cu ce şanse? de ce numai eu? Cu un asemenea calcul, disidenţa morală care a fortificat libertatea în democraţii ar fi fost de mult anihilată de prudenţă. Cu un asemenea calcul, Doina Cornea, Radu Filipescu, Vasile Paraschiv şi Ionel Cană ar fi rămas acasă, aşteptând rândul Olimpiadei de la Beijing, televizată alb-negru între două vizite de lucru şi dată la culoare într-un poem fluviu, socialism policrom scuipat din pântecul Păuneschitului. Împotrivirea nu e un fel nepoliticos de a strica străduinţele sportivilor chinezi şi plăcerile televizate ale unei audienţe sportive mondiale, ci un fel de a opri sportul din fuga spre ficţiune şi a-l readuce în realitatea umană integrală.

Diviziunea agresorilor

Cu 48 de ore înainte de protestele de la Londra, armata chineză a ucis încă 8 civili în Tibet. La Londra, în afara grupurilor care s-au bătut pe zloată cu poliţia, nimic. Ciudat! Unde e mitingul de 200.000 de persoane care urlă, tot în centrul Londrei, tot împotriva unei armate care ucide civili? Armata americană din Irak. Armata israeliană în teritoriile foarte ocupate cu prezenţa pe CNN. Atunci, furie şi justiţie. Acum, o mână de oameni muraţi de ninsoare. Atunci, ură împotriva unei armate care vrea să le dea irakienilor dreptul de a trăi după capul lor, acum considerentele supreme care pun surdină pe un măcel provocat de pretenţia tibetanilor de a nu fi chinezi. Diferenţa vine din diviziunea agresorilor: agresori progresişti (dacă ucigaşii sunt socialişti, comunişti sau protejaţi ai Chinei şi Rusiei) şi agresori satanici (dacă e vorba de capitalişti sau apropiaţi ai Statelor Unite). Problema nu e, în cele din urmă, diviziunea ideologică a agresiunilor, ci traducerea lor în cota de piaţă. Viaţa umană e mult mai ieftină dacă se stinge sub rafala de automat progresistă decât sub proiectul imperialist. La drept vorbind, nu valorează nimic.

Olimpiada va avea loc la Beijing, aşa cum a hotărât CIO, în bună înţelegere cu sponsorii, de la Coca-Cola la Samsung. Măcar atât: nu veţi citi un cuvânt sub semnătura de faţă despre ce vor face atleţii la Beijing. În fond, trebuie comentate şi campionatele judeţene de şah, balcaniadele de popice şi chiar derby-urile de şeptic pe care le pregătesc, în speranţa primei victorii a fiului meu (Martin, 11 ani). Cu excepţia cazului în care vreunul dintre sportivii prezenţi la Olimpiadă va avea temeritatea să protesteze şi să câştige medalia de aur la demnitate: singura probă reală şi relevantă la Jocurile Olimpice de la Beijing.