Oriana Fallaci a fost mai mult decât o persoană pasionată de politică, a fost un scriitor ce a dialogat cu politicienii de prim rang nu de pe poziţia ziaristului cuminte, ascultător, linguşitor, venal sau lipsit de caracter, interviurile sale sunt de fapt confruntări, sunt momente de adevăr, de limpezire. Interlocutorilor le-a plăcut sau nu fermitatea şi adâncimea întrebărilor, modul său direct de adresare sau felul în care ajungea la cheile sufletelor celor mai puternici oameni politici de pe glob. Au urât-o sau au admirat-o, au găsit-o incomodă sau un pic nebună, după caz. Cu toţii însă – Willy Brandt, Henry Kissinger, Dalai Lama, Reza Pahlevi, Khomeini, Indira Gandhi, Golda Meir, Gaddafi, Lech Walesa, Arafat, Haile Selassie etc. – au recunoscut la Oriana Fallaci acel dar deosebit al pătrunderii, darul unei conştiinţe treze cultivată la izvoarele vechi, limpezi şi necorupte ale Occidentului. Conştiinţa celui care luptă, scriitorul combatant.

Când s-a hotărât să rupă tăcerea în care se închisese de 10 ani în auto-exilul său american, era în septembrie 2001, iar lumea s-a cutremurat. Cartea sa, Mânia și Orgoliul s-a vândut în milioane de exemplare pe tot globul. A urmat cartea Forţa Raţiunii, un alt best-seller. Apoi Oriana Fallaci se intervievează pe ea însăşi – Apocalipsa. În ultimii ani de viaţă – din 2001 până în 2006 – a scris şi câteva articole fundamentale despre lumea în care trăim. Printre aceste articole, cel numit Sull’Antisemitismo, apărut la data de 18 aprilie 2002 în revista italiană Panorama este cu totul şi cu totul particular. Vorbeşte despre ceva răspândit în toată Europa, ceva ce ne murdăreşte caracterul şi ne readuce în anii treizeci-patruzeci ai secolului trecut: antisemitismul european din mileniul trei.

În România, Oriana Fallaci este cunoscută unui grup restrâns de pasionaţi de politică şi de jurnalismul angajat. Din cărţile sale, Dacă soarele moare a apărut în traducere românească în anul 1981, iar Mânia și orgoliul a apărut la Ed. Corint în 2011. Alte texte de pe IDL semnate Oriana Fallaci pot fi accesate aici.

Titlul original al articolului: Sull’Antisemitismo, 18 aprilie 2002.

Despre antisemitism

Oriana Fallaci

Găsesc ruşinos că în Italia se face o procesiune de indivizi care, îmbrăcaţi în kamikaze, urlă injurii infame la adresa Israelului, poartă fotografii ale şefilor israelieni pe a căror frunte au desenat o zvastică, incită poporul la ură contra evreilor. Şi care, pentru a-i revedea pe evrei în lagărele de exterminare, în camerele de gazare, în cuptoarele crematoriilor de la Dachau şi Mauthausen şi de la Buchenwald şi de la Bergen-Belsen eccetera, şi-ar vinde-o chiar şi pe propria mamă unui harem.

Găsesc ruşinos că Biserica Catolică îi permite unui episcop, care în plus mai şi locuieşte în Vatican – un sfinţişor care a fost găsit la Ierusalim cu un arsenal de arme şi de explozivi ascuns în compartimente speciale ale Mercedusului său sacru -, să participe la acea procesiune şi să se plaseze la un microfon pentru a mulţumi în numele lui Dumnezeu acelor kamikaze care îi masacrează pe evrei în pizzerii şi în supermagazine. Şi care îi numeşte pe kamikaze „martiri care merg la moarte ca la o petrecere”.

Găsesc ruşinos că în Franţa, Franţa acelui Liberté-Égalité-Fraternité, se ard sinagogi, se terorizează evrei, se profanează cimitirele lor.

Găsesc ruşinos că în Olanda şi în Germania şi în Danemarca tinerii îşi etalează keffiyeh-urile, aşa cum avangărzile lui Mussolini îşi etalau bastoanele şi insignele fasciste.

Găsesc ruşinos ca în aproape toate universităţile europene studenţii palestinieni se fac stăpâni şi alimentează antisemitismul. Că în Elveţia au cerut să se retragă premiul Nobel pentru pace acordat lui Shimon Peres în 1994 ca să îl concentreze în porumbelul cu rămurică de măslin în cioc, deci asupra lui Arafat.

Găsesc ruşinos că distinşii membrii ai Comitetului – un Comitet care (după toate aparenţele) în loc să premieze conform meritului, premiază culoarea politică – au luat în considerare propunerea şi se gândesc să o împlinească.

În iad să ajungă premiul Nobel şi onoare cui nu-l primeşte.

Găsesc ruşinos (suntem din nou în Italia) ca televiziunile de stat contribuie la renaşterea antisemitismului, plângându-i numai pe morţii palestinieni, neglijând pe cei israelieni, vorbind în mod rapid şi adesea cu un ton apatic despre ei.

Găsesc ruşinos că în dezbaterile lor îi găzduiesc cu atâta deferenţă pe nemernicii cu turbane şi cu keffiyeh care ieri ridicau în slăvi măcelul de la New York şi astăzi ridică în slăvi măcelurile din Ierusalim, din Haifa, din Netanya, din Tel Aviv.

Găsesc ruşinos că presa scrisă face la fel, că se indignează că la Betleem carele armate israeliene au înconjurat Biserica Naşterii Domnului, dar care nu se revoltă pentru că în aceeaşi biserică două sute de terorişti palestinieni, bine dotaţi cu pistoale mitralieră şi muniţii şi explozibili (printre ei diverşi şefi ai Hamas şi Al-Aqsa), au devenit oaspeţii nedoriţi ai călugărilor (şi care apoi acceptă apa minerală şi coşurile cu mere de la militarii de pe carele armate).

Găsesc ruşinos că, dând numărul israelienilor morţi de la începutul celei de-a doua intifade (patru sute doisprezece), un cunoscut cotidian a reţinut ca fiind corect să sublinieze cu litere mari că în accidentele lor de maşină mor mai mulţi (şase sute pe an).

Găsesc ruşinos că Osservatore Romano, ziarul Papei – un Papă care nu cu mult în urmă a lăsat la Zidul Plângerii o scrisoare de scuze pentru evrei – acuză de a fi exterminator un popor exterminat cu milioanele de către creştini. De europeni.

Găsesc ruşinos că supravieţuitorilor acelui popor (oameni care au încă numărul tatuat pe braţ) acel ziar le neagă drepul de a reacţiona, de a se apăra, de a nu se lăsa exterminaţi din nou.

Găsesc ruşinos că, în numele lui Isus Cristos (un evreu fără de care astăzi ar fi cu toţii şomeri), preoţii din parohiile noastre (sau din Centrele Sociale sau ceea ce sunt) se înamorează de asasinii celor care la Ierusalim nu pot să meargă să mănânce o pizza sau să cumpere ouă fără a fi aruncaţi în aer.

Găsesc ruşinos ca ei să stea de partea acelora care au inaugurat terorismul omorându-ne în avioane, în aeroporturi, la Olimpiade, şi care astăzi se distrează ucigând ziarişti occidentali. Să-i împuşte, să-i răpească, să le taie gâturile, să decapiteze ( după apariţia Mâniei și Orgoliului câte unul prin Italia voia să mi-o facă. Citând versuri din Coran, îi îndemna pe fraţii săi din moschei şi din Comunităţile Islamice să mă pedepsească în numele lui Allah. Să mă ucidă. Chiar să moară cu mine. Pentru că este un tip care cunoaşte bine engleza, îi răspund în engleză: Fuck you).

Găsesc ruşinos că aproape toată stânga – acea stângă care acum douăzeci de ani a permis unui cortegiu sindical de-al său să depună un sicriu (un avertisment mafiot) în faţa sinagogii din Roma – uită contribuţia pe care evreii au dat-o luptei antifasciste. De Carlo şi Nello Rosselli, de exemplu, de Leone Gizburg, de Umberto Terracini, de Leo Valiani, de Emilio Sereni, de femei ca prietena mea, Anna Maria Enriques Agnoletti, împuşcată la Florenţa pe data de 12 iunie 1944, de cei şaptezeci şi cinci din cei trei sute cinzeci şi cinci de ucişi la Fosse Ardeatine, de infinitul număr de morţi sub tortură sau în luptă sau înaintea plutoanelor de execuţie (tovarăşii, învăţătorii, din copilăria mea şi din prima mea tinereţe).

Găsesc ruşinos că şi pentru vina stângii – mai mult, în special din vina stângii (gândeşte-te la stânga ce îşi inaugurează congresele aplaudând reprezentantul OEP, cel din Italia fiind şeful palestinienilor care vor distrugerea Israelului) – evreilor din oraşele italiene le este din nou frică. Şi în oraşele franceze, şi olandeze, şi daneze, şi germane se întâmplă acelaşi lucru.

Găsesc ruşinos ca ei trebuie să tremure la trecerea nemernicilor îmbrăcaţi în kamikaze, aşa cum tremurau la Berlin în Noaptea de Cristal, în noaptea în care Hitler a pornit Vânătoarea Evreului.

Găsesc ruşinos că supunându-se idioatei, relei, neonestei, şi, pentru ei, super-avantajoasei mode Politically Corect , aceiaşi oportunişti, mai exact aceiaşi paraziţi, exploatează cuvântul Pace. Că în numele cuvântului Pace, acum deja mult mai murdar decât cuvintele Dragoste şi Umanitate, iartă numai unei părţi ura şi bestialitatea. Că în numele unui pacifism (citeşte conformism) acordat greierilor şi bufonilor care mai înainte îi lingeau picioarele lui Pol Pot, să-i aţâţe pe oamenii zăpăciţi sau nevinovaţi sau intimidaţi. Ca să-i inducă în eroare, să-i corupă, să-i conducă înapoi cu o jumătate de secol, la steaua galbenă pe haină. Aceşti şarlatani de care le păsa palestinienilor cât îmi păsa mie de ei. Deci deloc.

Găsesc ruşinos că atâţia italieni şi atâţia europeni au ales ca stindard pe domnul (să-i spunem aşa) Arafat.

Acea nulitate care mulţumită banilor Familiei Regale Saudite îl interpretează ad perpetuum pe Mussolini şi care, în megalomania sa, crede că va trece în Istorie ca George Washington al Palestinei. Acest agramat care atunci când l-am intervievat nu a reuşit să formuleze nici măcar o singură frază completă, un discurs articulat, aşa că pentru a recompune totul, pentru a scrie interviul, pentru a-l publica, am depus o muncă uriaşă şi am ajuns la concluzia că, în comparaţie cu el, chiar şi Gheddafi devine un Leonardo da Vinci.

Acest fals războinic care merge mereu în uniformă ca Pinochet, niciodată nu poartă o îmbrăcăminte civilă, şi care totuşi nu a participat la vreo bătălie. Războiul îl face, l-a făcut mereu aşa, prin alţii. Prin amărâţii care cred în el. Acest incapabil pompos care, recitând rolul Şefului de Stat, a falimentat negocierile de la Camp David, de sub medierea lui Clinton. Nu – nu – Ierusalimul – îl – vreau – tot – pentru – mine. Acest mincinos etern care are o scânteiere de sinceritate numai când (en privé) neagă dreptul la existenţă al Israelului, şi – aşa cum spun în cartea mea – se dezminte din cinci în cinci secunde. Face mereu jocuri duble, minte chiar şi când îl întrebi cât este ora, în el nu te poţi încrede niciodată. Niciodată! Sfârşeşti în mod sistematic trădat de el.

Acest etern terorist care stie să facă numai pe teroristul (stând în siguranţă) şi care în anii şaptezeci, atunci când l-am intervievat, se ocupa chiar şi de antrenarea teroristilor de la Baader-Meinhof. Cu ei, copii de zece ani. Bieţii copii! (Acum îi antrenează pentru a-i face kamikaze. O sută de baby-kamikaze sunt acolo: o sută!).

Acesta este stindardul care-şi ţine nevasta la Paris, servită şi reverată ca o regină, şi care îşi ţine poporul în rahat. Din rahat îl scoate numai pentru a-l trimite la moarte, la ucis şi la moarte, cum face cu băieţii de optsprezece ani care, pentru a-şi merita egalitatea cu bărbaţii maturi, trebuie să se umple de explozivi şi să se dezintegreze cu propriile victime. Şi totuşi atâţia italieni îl iubesc, da. Aşa cum îl iubeau pe Mussolini. Atâţia alţi europeni, de asemenea.

Găsesc ruşinos şi văd în toate acestea izvorul unui nou fascism, al unui nou nazism. Un fascism, un nazism, cu atât mai strâmb şi mai respingător deoarece este condus şi hrănit de aceia care în mod ipocrit fac pe oamenii de treabă, progresiştii, comuniştii, pacifiştii, catolicii, ba chiar creştinii, şi care au neruşinarea sa le zică aţâţători la război acelora ca mine care spun cu voce tare adevărul. Îl văd, da, şi spun ceea ce urmează.

Eu cu tragicul şi shakespeare-ianul Sharon niciodată nu am fost tandră („Stiu că aţi venit să adăugaţi un scalp la şiragul dumneavoastra” mi-a murmurat aproape cu tristeţe când am mers să-l intervievez în 1982). Cu israelienii m-am certat adesea, urât, iar în trecut i-am apărat destul de mult pe palestinieni. Poate mai mult decât ar fi meritat. Dar sunt de partea Israelului, sunt de partea evreilor. Sunt de partea lor aşa cum eram ca tânără fată ce luptam alături de ei, pe vremea când mureau împuşcate multe Anne Marie. Apăr dreptul lor la existenţă, la apărare, la a nu se lăsa exterminaţi pentru a doua oară. Şi dezgustată de antisemitismul atâtor italieni, a atâtor europeni, mă ruşinez de această ruşine care dezonorează ţara mea şi Europa. În cel mai bun caz, (Europa, n.t.) nu este o comunitate de state, ci o groapă de Pontus Pilaţi. Şi chiar dacă toţi locuitorii acestei planete s-ar gândi la asta în mod contrar, eu voi continua să gândesc aşa.

Legat de opera Orianei Fallaci vă recomandăm bibliografia de pe link-ul următor:
Bibliografie în italiană

Alte articole ale Orianei Fallaci publicate pe ILD:

• • „Acel club financiar falit numit Uniunea Europeană”
  • Treziți-vă, oameni buni! Treziți-vă!
  • Conflict între două culturi
  • Europa este pe cale să devină o gigantică Andaluzie
  • Pe Drumul Disprețului pe care musulmanii îl nutresc pentru femei (1)
  • Pe Drumul Disprețului pe care musulmanii îl nutresc pentru femei (2)
  • Furia și Mândria
  • Trezește-te Occident!
  • Oriana Fallaci despre antisemitism
  • Noi, canibalii și fiii Medeei