Interviu cu Paul Lăzărescu, ziarist, lingvist şi colaborator apropiat al lui Nicolae Carandino. Paul Lăzărescu a fost arestat în Procesul Tineretului Universitar Naţional-Ţărănesc şi a petrecut opt ani în închisoare. După eliberare a lucrat în munci necalificate, apoi ca lingvist şi în domeniul difuzării de carte. A fost primul şi cel mai eficient director al ziarului „Dreptatea”, după reluarea activităţii oficiale a Partidului Naţional Ţărănesc. A fost director al ziarului „Cotidianul” şi editor al unei culegeri de articole ale lui Nicolae Carandino.
Paul Lăzărescu: Imediat după 23 august [1944] lumea a fost foarte entuziastă. Era un entuziasm total. Lumea se bucura că sfârşeşte războiul, că o să intrăm într-un stat normal, cu regim democratic, dar asta a durat relativ o perioadă scurtă. Adică lucrurile au început să se înrăutăţească chiar după intrarea sovieticilor în ţară, cam în jur de întâi septembrie, să zicem, au ajuns în Bucureşti şi terptat, treptat, prin instalarea armatei sovietice în Bucureşti şi dezarmarea Armatei Române, şi înlocuirea ei cu Divizia Tudor Vladimirescu, aia înfiinţată în timpul războiului de prizonierii din Rusia. (Prizonerii români din Rusia au venit sub forma diviziei numită Tudor Vladimirescu.)
După instalarea regimului, în perioada blocurilor democratice, au început fricţiunile între cele patru partide. Erau Partidul [Naţional] Ţărănesc, Partidul [Naţional] Liberal, Social Democrat. Socialiştii în scurt timp s-au unificat cu comuniştii şi a rămas numai o aripă a socialiştilor, a lui Titel Petrescu. Iar comuniştii au început, dat fiind că erau împinşi de către forţele sovietice să activeze cât mai intens pentru răsturnarea guvernului – au fost două: guvernul Sănătescu şi guvernul Rădescu – încât a început marea dramă. Partidele ţărănesc, liberal şi social democat al lui Titel Petrescu au fost înlăturate de la guvern şi s-a instalat guvernul Petru Groza prin intervenţia brutală a lui Vâşinski, ministrul de externe sovietic, aşa că treptat, treptat, marele entuziasm a început să scadă, în schimb a crescut foarte mult atmosfera împotriva trupelor de ocupaţie sovietice.
În Linie Dreaptă (ILD): Ce s-a întâmplat cu partidele? Cu presa?
Paul Lăzărescu: În momentul când, după instalarea guvernului Groza, Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Social Democrat al lui Titel Petrescu au fost înlăturate de la guvern, lupta şi teroarea împotriva forţelor româneşti din partea sovieticilor a fost mai acerbă. Nu a mai apărut presa de opoziţie. A încetat să mai activeze. Şi toată perioada de la instalarea lui Groza, la 6 martie, până la 8 noiembrie, când a fost marea manifestaţie anticomunistă, a fost o perioadă de luptă, de manifestări, cu victime, cu maltratări ale diferitelor organizaţii, cum erau partidele politice, sau chiar vechile instituţii. Prefecturile au fost atacate de comunişti şi toţi prefecţii au fost maltrataţi şi daţi afară, şi au numit ei prefecţi în toate judeţele ţării.
ILD: Care era atmosefra între studenţi?
Paul Lăzărescu: Studenţii au fost cei mai activi factori ai rezistenţei împotriva sovieticilor, împotriva comuniştilor în special. Mai ales în perioada deschiderii universităţilor, din septembrie până în decembrie, erau zilnic manifestaţii studenţeşti, cum se întâmplă astăzi. În sfârşit am putut să constat zilele astea că o nouă generaţie de tineri pare să îşi arate şi ea ceea ce poate, cum am arătat noi la vremea respectivă, acum 70 de ani.
Aceste lupte surde şi manifestări erau organizate de comunişti prin sindicate, care trebuiau să facă întruniri şi să atace autorităţile. Lupta de clasă s-a dezlănţuit în toată puterea. Atunci au fost violări ale locuinţelor. [Unii] daţi afară din case. Oameni plecaţi fără nimica în mână şi casele ocupate fie de comunişti, fie de sovietici. A fost o perioadă foarte grea pentru populaţia României. În această perioadă s-a acumulat nemulţumirea până când, la 8 noiembrie, s-a dezlănţuit acea manifestaţie uriaşă împotriva comunismului.
ILD: Cum a început Greva Regală?
Paul Lăzărescu: Greva Regală a început după instalarea guvernului Groza. În grevă [Regele] n-a mai vrut să semneze hotărârile guvernului, de aia s-a numit Greva Regală.
ILD: Începuse deja să se trimită mărfuri în Rusia?
Paul Lăzărescu: A, bine. În cadrul [despăgubirilor fixate în urma] Armistiţiului s-au deplasat chiar şi fabrici cu totul. Toată producţia era cărată la ruşi; nu mai vorbim petrolul, că se făcuse conductă de petrol de la Galaţi care mergea direct în Rusia. În plus, toată activitatea ţării, în general, era condusă de consilieri sovietici, care hotărau, şi tot timpul cereau mărfuri şi produse. Nu erau mulţumiţi niciodată cu cât li se dădea. Zilnic vedeai tren după tren trecând spre Iaşi-Ungheni, spre Rusia.
ILD: Cum a apărut ideea de manifestaţie la 8 noiembrie? A organizat-o cineva? Cât a fost spontan, cât a fost organizat?
Paul Lăzărescu: A fost un embrion care a organizat: tineretul naţional-ţărănesc în primul rând şi cu cel liberal într-o oarecare măsură, tineretul studenţesc mai ales, au creat un embrion de unde a crescut revoluţia asta, propriu-zis nemulţumirea.
ILD: Cam cine a fost?
Paul Lăzărescu: [La] tineretul naţional-ţărănesc – tineretul studenţesc – preşedintele tineretului pe ţară era Mihai Tarţia şi pe Bucureşti era [Ioan] Bărbuş.
ILD: A mai fost [Şerban] Bani Ghica. Cine a mai fost?
Paul Lăzărescu: A fost şi Bani Ghica… Bine, aşa au participat foarte mulţi.
ILD: Toţi care au făcut după aceea puşcărie.
Paul Lăzărescu: Da, dar vorbesc de tineretul care s-a ocupat efectiv, organizatorii tineretului. Bineînţeles că toate astea [au fost] sub patronajul partidului mare, sigur că da.
ILD: Deci cum s-a desfăşurat ziua de 8 noiembrie propriu-zis? Cum a început?
Paul Lăzărescu: Era Ziua Regelui şi toţi românii atunci erau foarte legaţi de Mihai, Regele, şi, fiind Sfântul Mihail şi Gavril, au organizat această manifestare. Tineretul naţional-ţărănesc a colaborat cu partidul şi a organizat efectiv anumite sectoare unde trebuiau să fie plasaţi [manifestanţii]. Mi-aduc aminte că organizarea noastră se făcea în [strada] Clémenceau, unde era clubul partidului şi de acolo, era şi foarte aproape, se intra direct în piaţă. Şi au intrat, în coloane, sute, mii de studenţi, după care toată lumea din oraş a venit. Cred că am fost sute de mii oameni pe toată suprafaţa aia, pe Calea Victoriei, la manifestaţie.
În momentul în care manifestaţia era în plină desfăşurare, de la Confederaţia Generală a Muncii [cu sediul pe actuala stradă Jean Georgescu], care era sindicatul principal şi cel mai agresiv al clasei muncitoare, că atunci lupta de clasă era în plină desfăşurare – într-adevăr atunci se simţea lupta de clasă! – au intrat, de la confederaţia muncii, două camioane, încărcate cu muncitori, toţi înarmaţi cu răngi, cu bâte, cu nu ştiu ce…, şi au pătruns în mulţime, ca să îi îimpingă, să îşi facă loc să treacă.
Bineînţeles că s-a pornit scandalul, maşinile au dat peste oameni, [care] le-au răsturnat şi atunci s-a creat acea situaţie. Ăştia au început să atace din camioane cu răngi şi cu bâte populaţia care era în jurul camioanelor şi, în acea disperare, lumea a răsturnat camioanele. Răsturnându-le, au luat foc şi camioanele au ars. Ăştia au fugit, mă rog… Pe urmă s-au plâns că nu ştiu câţi au murit – muncitori, pretindeau ei – şi arătau câţi au murit. În realitate nimeni nu spunea câţi au murit dintre cei care manifestau. Şi a ţinut manifestaţia.
Era un entusiasm general la ziarul „Ardealul”, [care] apărea atunci. Nu era un ziar oficial al unui partid; era al refugiaţilor ardeleni, şi totuşi el devenise oarecum ziarul oficial al opoziţiei, fiindcă nu exista altă presă care să fie alături de români. Totul era presa comunistă. [Anton Ionel Mureşan, directorul şi proprietarul ziarului] a apărut în balcon la Athenée Palace, şi a arătat ziarul, cu poza Regelui.
A fost o manifestaţie care a durat ore întregi. S-a manifestat şi după masă când au intrat ăştia. Au tras, au împuşcat, au arestat toată noaptea. A fost de durată. S-a tras toată noaptea. Ne furişam pe unde puteam. Reveneam la manifestare. A fost o zi foarte grea şi foarte importantă, care a avut un ecou mare în lumea internaţională. Era prima dată când s-a vorbit de o manifestaţie atât de mare împotriva comunismului. La scurt timp – asta se întâmpla în noiembrie – în decembrie a avut loc reuniunea miniştrilor de externe ai Angliei, Americii şi Rusiei, URSS-ului, aşa numita Conferinţă de la Moscova, unde s-a hotărât, au căzut de acord, să facă alegeri libere, să se dea drumul la presa liberă, câteva puncte pe care le-au hotărât la această conferinţă. Bineînţeles că aceste hotărâri au fost mai mult sau mai puţin îndeplinite. Una spuneau şi alta făceau ruşii. De pildă, au hotărât să intre din partea Opoziţiei câte un ministru în Guvern, dar ministru fără portofoliu, aşa, numai „decorativ”. Era un ministru ţărănist, care a fost Emil Haţieganu şi un ministru liberal de finanţe [Mihail Romniceanu].
ILD: Cine a tras la 8 noiembrie? Se ştie?
Paul Lăzărescu: Ruşii şi comuniştii, care trăgeau din ministerul de interne, care a revenit acum [în acelşi sediu]. Şi bineînţeles au fost arestări masive. Sute de persoane au fost arestate. Printre arestaţi a fost şi Mihai Tarţia şi mulţi alţii, pe care îi avea Siguranţa [în vedere]. Încă nu era Securitatea înfiinţată.
ILD: Pe Dumneavoastră, în închisoare, v-a întrebat de participarea la 8 Noiembrie?
Paul Lăzărescu: Bineînţeles. Am fost arestat în mai 47, deci înainte de desfiinţarea partidului, aşa zisa desfiinţare. Interzicerea partidului. Partidul [Naţional Ţărănesc] nu s-a declarat niciodată interzis Până la scoaterea din închisoare, nu mai vorbesc şi ulterior, dar atunci cei mai mulţi dintre cei arestaţi au fost eliberaţi, în 64, când a fost „marea eliberare”, ca să zic aşa, ei s-au socotit totdeauna un partid legal.
