În primele două episoade ale interviului cu Părintele Michel Remaud am abordat consecinţele gnozei marcionite (care respingea Vechiul Testament şi opunea un dumnezeu milostiv, al creştinilor, dumnezeului imperfect, al fricii, al evreilor) asupra gândirii apusene: Fără Vechiul Testament cădem pradă utopiei progresiste. Am discutat şi despre raportarea religiei creştine faţă de celelalte religii considerate monoteiste, islamul şi iudaismul: Există şi ecumenism pe dos: când Bisericile îşi dau mâna pentru condamnarea Israelului. 

În acest al treilea episod – despre întâlnirea creştinilor cu iudaismul, cunoaşterea şi descoperirea iudaismului, despre tulburarea pe care o întâmpină adesea acei creştini care descoperă asemănările, faptul că au primit de la evrei o Biblie interpretată, precum şi despre dilema multor creştini care-şi pun, de la Sfântul Pavel încoace, problema mântuirii lui Israel, deşi poporul ales a refuzat Evanghelia.

Părintele Michel Remaud este un redutabil cunoscător al relaţiilor dintre creştinism şi iudaism. Stabilit de mai bine de trei decenii la Ierusalim, director al Institut Chrétien d’Études Juives et de Littérature Hébraïque şi laureat al Premiului Asociaţiei de Prietenie Iudeo-Creştine din Franţa, P. Michel Remaud este autorul mai multor cărţi, dintre care două – Evanghelie şi Tradiţie Rabinică şi Creştini şi Evrei între trecut şi viitor – sunt traduse şi în limba română.

Interviul este realizat de Gelu Trandafir, cu colaborarea lui Liv St Omer.

Sunt creștinii de astăzi ignoranți cu privire la rădăcinile iudaice ale creștinismului?

Da. Iarăși, e paradoxal. Mi s-a spus că folosesc de multe ori acest cuvânt – paradoxal, dar o fac pentru că realitatea este foarte paradoxală. Gândiți-vă, creștinul merge la Liturghie în fiecare duminică, și în fiecare duminică aude vorbindu-se despre instituții evreiești în Evanghelie. Din Evanghelie, el aude despre Sinagogă, Sabat, tăierea împrejur, sărbători evreiești, Paștele, etc. Și în același timp, în mintea multor creștini, asta tocmai am spus-o, toate acestea sunt depășite.

Mulți nu știu despre cultura evreiască a acelor vremuri. E un domeniu asupra căruia m-am aplecat cu mai multă atenție deoarece am lucrat în special în acest domeniu, și studiind tradiția iudaismului mi-am dat seama că sunt multe elemente în creștinism care existau deja în iudaism, în timp ce creștinii își imaginează că au un monopol asupra lor. Fie că e vorba despre simple fraze, de zicale, “ajunge zilei răutatea ei” , “nu-i face altuia ceea ce ție nu-ți place”, asta nu-i tulbură deloc pe creștini, și mulți sunt foarte uimiți să afle că nu Isus a fost primul care a spus asta.

Câteodată, unele lucruri sunt mai jenante. Am auzit o dată un confrate zicând că pentru el diferența esențială dintre iudaismul pe care nu-l cunoștea și creștinismul pe care-l predica este că Isus a zis că Sabatul e făcut pentru om, nu omul pentru Sabat. Dar găsim această formul aproape identic în unele documente iudaice contemporane creștinismului. Din proprie experiență pot spune că atunci când le arătăm creștinilor că multe pasaje din Noul Testament sunt de neînțeles sau greșit înțelese dacă nu sunt reașezate în mediul lor original inițial, creștinii descoperă o Americă a cărei existență nu o bănuiau.

Asta-i tulbură pe mulţi creştini…

Unii sunt tulburați, pentru că ceea ce tulbură la întâlnirea iudaismul este asemănarea, astfel încât mulţi au nevoie, pentru a-și păstra identitatea, să pună o distanță între iudaism și creștinism, si i-am văzut pe unii care, pentru a se proteja, au devenit antisemiți. (…) Și cred că a arăta înrudirea dintre Noul Testament și comentariile iudaice ale Scripturii din epoca în care s-a născut creștinismul e un mod de a-i face pe creștini să pătrundă în această idee, creștinismul nu își este autosuficient. Dar este o revoluție să spui asta, trebuie să o spui cu multe precauții.

Este adevărat, însă, creștinismul nu este autonom. Nu este autonom din punct de vedere literar, pentru că nu poți decupla Noul Testament de cel Vechi, dar nu pot să îl tai nici de cultura evreiască din epoca Noului Testament.

Am cunoscut bine un specialist care a murit acum câteva zeci de ani, un preot care locuia la Roma, și am avut șansa să locuiesc în aceeași casă cu el timp de patru ani; era specialist în literatura evreiască veche, şi nu înceta să repete (…): „creștinii au primit de la evrei o Biblie interpretată”. O Biblie interpretată.

Știți, când citesc edițiile moderne ale Bibliei, traducerile, găsesc pe margini sau în josul paginilor referințe la Vechiul Testament. Un exemplu simplu: Isus spune “acesta este sângele alianței”, apoi va fi o notă care trimite la Ieșirea 24, când Moise ia sângele și îl aruncă peste popor spunând “Acesta este sângele legământului pe care l-a încheiat Domnul cu voi.” Bun, această notă e indispensabilă, dar ceea ce spunea acest specialist, care m-a influențat mult, este că trecerea de la Vechiul Testament la Noul Testament trebuie să se facă prin intermediul interpretării evreiești din epoca respectivă.

Vă dau un exemplu, pentru că nu o să vorbim mereu abstract. La începutul erei noastre exista deja o întreagă tradiție, numită Midraș, sau Targum, de interpretare a Scripturilor. De exemplu, în cap. 17 al Facerii, atunci când Dumnezeu îl anunță pe Avraam că va avea un fiu, atunci când el avea 100 de ani iar soția sa 90 de ani, “Avraam a căzut atunci cu fața la pământ și a râs”. Și acest verb “a râde”, de altfel „va-yitzhak” וַיִּצְחָק („și a râs”) îi va da numele de “Isaac”. Și pe urmă avem de șase sau șapte ori această mențiune a râsului, între capitolul 17 și până la nașterea lui Isaac, încât acesta îi va rămâne numele, Isaac. Or, când Avraam începe să râdă în cap. 17 al Facerii, este, evident un râs de neîncredere, din moment ce și textul biblic o spune, „el se așeză cu fața la pământ și începu să râdă spunând: oare un om de o sută de ani va mai avea un fiu?” Dar la începutul erei noastre, pe vremea Sfântului Pavel, pe vremea lui Isus, iudaismul a dezvoltat o întreagă teologie a credinței lui Avraam, într-atât încât se spune că el a fost nu numai primul credincios, ci chiar cel care a deschis drumul credinței, iar cei care cred pășesc pe urmele lui Avraam. Ori nu se putea lăsa să se creadă că Avraam ar fi fost atins de îndoială. Deci, când e tradus acest pasaj în aramaică la sinagogă, ebraica zice “Avraam râde”, iar în aramaică se va spune “Avraam se bucură”. Adică acest râs va deveni expresia credinţei sale. Ori când Isus spune “Avraam, tatăl vostru, s-a bucurat la gândul de a-și vedea fiul, de a vedea ziua Mea, l-a văzut și s-a bucurat”, în Vechiul Testament nu se vorbește de bucuria lui Avraam, dar se vorbeşte în Targum, se vorbeşte şi la Filon din Alexandria, ceea ce înseamnă că Isus se referă la Scripturi prin prisma interpretării care era obișnuită pe vremea lui.

Și de aceea părintele Le Déaut nu contenea să repete: ”creștinii au primit de la Israel nu numai Scripturile, ci și interpretarea Scripturilor”. Au primit o Biblie interpretată. Și ceea ce mă străduiesc să demonstrez acum, este că, pentru a trece de la Noul la Vechiul Testament, pentru a înțelege aluziile pe care le fac autorii Noului Testament, trebuie de multe ori să trecem prin această tradiție de interpretare. Iar această tradiție a interpretării nu am găsit-o săpând în deșert, într-un ulcior, am găsit-o în librăriile israeliene, o găsesc în cursurile pe care le urmez sau le-am urmat la Universitatea Ebraică, predate de maeștri evrei care sunt în viață. Ceea ce înseamnă că, dacă Evanghelia nu este disociabilă de Vechiul Testament, nu este disociabilă de poporul care a păstrat Vechiul Testament, ea nu este disociabilă de poporul care a explicat Vechiul Testament. Și de aceea am spus, creștinismul nu e o religie autonomă.

Trebuie să spun asta cu multă precauție, sunt creștini care pot fi tulburați auzind asta. Dar vreau să spun că dependența față de poporul evreu, referința la poporul evreu sunt înscrise de la botezul meu în identitatea mea creștină. Dacă există oameni pe care asta îi neliniștește, îi trimit la cap. 11 din Epistola catre Romani, a Sfântului Pavel, care era un autor catolic, care le spune creștinilor de origine păgână: “nu tu porți rădăcina, ci rădăcina te poartă pe tine.” Și le spune creștinilor, veniți din păgânism, veniți dintre neamuri: sunteți ramurile unui alt arbore, care au fost tăiate pentru a fi altoite pe măslinul lui Israel (”tu ai fost tăiat din măslinul cel din fire sălbatic și împotriva firii ai fost altoit în măslin bun”). Dacă eu sunt grefat, nu pot să fac abstracție de trunchi.

Vedeți, evreul poate să urce până la propriile origini fără să treacă vreun prag, fără nici o ruptură. La fel și musulmanul, dacă musulmanul e arab. Majoritatea musulmanilor de azi nu sunt arabi, dar să spunem musulmanul din Arabia, de la Mecca, de exemplu. Musulmanii arabi, în general, pot să urce până la originile lor, fără să-și schimbe cultura. Chiar dacă araba pe care o întâlnim astăzi în Suk nu este araba din Coran, dar cel putin nu are loc o înstrăinare. Dacă un creștin francez, român, american, polonez, sau de orice nație, vrea să urce până la originile sale, el trebuie la un moment dat să schimbe cultura. Dacă vreau să îmi caut ascendența, voi găsi oameni care îmi poartă numele în sec. XIX, în sec. XVIII, sec. XVII, sec XVI, șamd, apoi pot recunoaște locurile unde strămoșii mei au trăit și tot așa. Dar dacă vreau să urc până la originile mele creștine, vine un moment în care trebuie să trec un prag, și în care sunt dependent de cultura cuiva care nu-mi împărtășește credința. Este unul din marile paradoxuri.

Ori eu cred că tocmai… ispita creștină este ispita de a fi independent, de a nu datora nimic nimănui. Iar faptul de a fi dependent de iudaism, dependent de poporul Israel îmi amintește că, în cele din urmă, depind de Dumnezeu. Adică nu îmi sunt suficient mie însumi, ci sunt tot timpul într-o stare de dependență. Asta nu e foarte ușor de trăit.

Îmi amintesc, am spus-o, am scris asta, e deja public, deci pot să o spun, prima dată când l-am întâlnit pe cardinalul Lustiger, care pe atunci nu era cardinal încă, dar era deja Arhiepiscop al Parisului,(…) m-a întrebat cum ajunsesem să fiu interesat de iudaism. Și i-am spus povestea mea. Îl văd și acum. Stătea cu capul în mâini, mă privea, mă asculta, și nu m-a întrerupt timp de 20 de minute. Și când am terminat, mi-a spus: “în fond, ai înțeles, ești un goi.” Era Arhiepiscopul Parisului cel care îmi spunea asta, era extraordinar. El era evreu și eu nu eram, eram creștini amândoi, el era episcop, iar eu preot, și îmi spunea “ai înțeles, ești un goi. Ai înțeles că tu nu ești evreu și că ai primit Evanghelia prin intermediul altcuiva, care se numește Israel.” Iată, nu știu dacă am răspuns la întrebarea dvs.

Spuneaţi că Arhiepiscopul Parisului Lustiger zicea că “iudaismul e o religie particulară depozitară a unei revelații universale”. Cred că e foarte greu pentru un antisemit să înțeleagă asta…

Așa e, un popor anume, depozitar al unei revelații universale. Cineva mi-a relatat recent aceste cuvinte ale cardinalului Lustiger, pe care nu le-am auzit eu însumi, dar cunosc persoana căreia i le-a spus. El spunea că fundamentul, rădăcina antisemitismului este faptul că Israel este un popor particular, care e depozitar al unei revelații cu o valoare universală. Și asta înseamnă că, dacă ader la această revelație, sunt obligat să recunosc particularitatea poporului care o transmite. Si asta e foarte, foarte greu de spus. Dar, în cap. 12 din Facere, și acum eu spun asta, și nu Lustiger, Dumnezeu îi spune lui Avraam “se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului.” În tine, Avraam. Or, eu cred că goi-ul, păgâno-creștinul sau păgânul pur și simplu, nu acceptă această mijlocire. El ar vrea să primească binecuvântarea direct, fără să fie dependent de altcineva.

Dar asta e un lucru obișnuit în istoria mântuirii și în istorie pur și simplu. De ce frații lui Iosif erau geloși pe el? Pentru că el fusese ales dintre frații săi. Și de ce el, de ce nu noi?

Deci tocmai alegerea mă face să trec prin această experiență a dependenței, dar mă face să trăiesc și experiența propriei mele alegeri, de a fi eu însumi ales. Faptul a de fi ales e deci un lucru gratuit, pe care îl primesc, pe care nu l-am ales.

De ce credeți că atâtea secole, și încă și azi, există o așa mare sensibilitate a culturii creștine față de antisemitism?

Rădăcinile antisemitismului sunt foarte profunde. Există istorici care au spus că antisemitismul s-a născut odată cu creștinismul și că, de atunci, el este mereu refăcut, recopiat. Este mai ales cazul lui Léon Poliakov, care a scris o a doua versiune a “Istoriei antisemitismului” în care arată ca a existat un antisemitism păgân, anterior creștinismului.

Dar e un fapt că antisemitismul s-a întărit în mediile creștine hrănindu-se cu argumente teologice sau pseudo-teologice. Și nu vă ascund că pentru mine e o problemă gravă teologică. Pentru că, dacă am citit bine Noul Testament, dacă am citit bine Epistolele către Efeseni, proiectul lui Dumnezeu e să împace pe Israel cu celelalte popoare, prin Hristos, în Biserică. Deci, imaginea Bisericii, aceea din scrisoarea către Efeseni, e a unui trup format din oameni veniți din Israel și din oameni veniți din neamuri, în recunoaștere și stimă reciproce. Dar începutul Epistolei către Efeseni e articulat pe noi și voi – noi, subînțeles evreii, și voi – păgânii. Și de acum voi, păgânii, sunteți primiți la aceeași moștenire, mădulare ale aceluiași trup, etc. Ideea din fundal este că alegerea lui Israel nu e abolită, ci păgânii, prin har, sunt asociați binecuvântării care îi este acordată lui Israel, adică este o extindere a binecuvântării lui Israel către neamuri.

În practică, ce s-a întâmplat? S-a întâmplat că Evanghelia a avut un asemenea succes față de păgâni, înât Biserica, evreiască la origini, a fost literalmente invadată de către păgâni, în așa măsură încât evreii au fost împinși spre ieșire, și că la mijlocul sec. II, deci cam pe la 150, deja existau oameni ca Iustin, care se lăudau cu vederile lor largi pentru că tolerau ca în interiorul Bisericii să existe încă evrei ce rămăseseră fideli iudaismului lor. Dar el se grăbește să spună: eu gândesc așa pentru că am vederi largi, dar mulți nu gândesc ca mine. Dar se poate spune că deja spre mijlocul sec. III, chiar spre sfârșitul sec. II, exista o Biserică alcătuită în cea mai mare parte din păgâni, și în care nu mai erau evrei. Deodată, Israel va deveni imaginea celui care a refuzat Evanghelia, așadar imaginea păcatului. Și, dintr-o dată, Evanghelia și Vechiul Testament se vor întoarce împotriva evreilor ca un argument acuzator.

Deci Părinții Bisericii vor folosi în abundență spusele profeților – Sf. Ioan Gură de Aur îi va cita pe Osea, pe Ieremia -, pentru a întoarce din exterior Scripturile împotriva evreilor, pentru a spune că au fost mereu infideli, mereu în afara vocației lor, etc. Această situație e, după mine, o chestiune teologică foarte redutabilă: cum se face că, în practică, Biserica, având vocația de a fi un instrument de împăcare, a putut, dimpotrivă, să lărgească prăpastia dintre Israel și neamuri? A fost concepută reconcilierea numai în sensul botezului evreilor care, astfel, re-intrau în Biserică, de-iudaizându-se. Cred că dacă evreii rămân exteriori Evangheliei – și Sfântul Pavel a dezvoltat reflecții teologice asupra aceastei situații, pentru a spune că și asta face parte din planul lui Dumnezeu – cred că Biserica, prin natura ei, ar trebui să fie animată de o grijă permanentă pentru reconcilierea între păgâni și evrei. Și prea des, ea, dimpotrivă, a jucat rolul unui acuzator. Pentru mine asta este o chestiune teologică redutabilă. Cred că astăzi, în loc să încercăm să convertim evreii cu argumente, demonstrații, etc, cred că avem nevoie să revenim la vocația noastră inițială, care este aceea de a-i face pe creștini să admită că au de ce să le fie recunoscători evreilor.

E o problemă fundamentală, și pentru că Biserica, religia creștină, este o religie universală, în comparaţie cu iudaismul, care este particular. Cum putem înțelege, cum putem reconcilia această universalitate a Bisericii, putem zice a catolicismului, cu mântuirea poporului Israel, fără a-l converti pe acesta? E o problemă foarte dificilă pentru creștinii de azi.

Nu răspund la această întrebare cu atât mai mult cu cât probabil că este singura întrebare la care nu a răspuns Sfântul Pavel. Asta mă frapează în mod deosebit când îl citesc pe Sfântul Pavel.

De exemplu în Prima Epistolă către Corinteni, Pavel are răspuns la toate întrebările. E formidabil. I se pun întrebări de genul: am oare dreptul să mănânc carne care a fost oferită idolilor, etc. În Epistola către Tesaloniceni, el ne povestește până și cum se va petrece Învierea. El ne spune, iată, noi, care suntem încă aici, noi nu vom muri, vom fi purtaţi în slăvi la întâlnirea cu Domnul, iar cei care au murit vor învia. Când abordează această chestiune, a situației lui Israel în afara Evangheliei, spune “nu ştiu, şi mă închin”, adică el se găsește în fața unei porți care este încă închisă, ca să spunem așa. Și el știe că într-o zi Dumnezeu va deschide această poartă, dar el nu știe nici când, nici cum.

Și la începutul cap. 9 din Epistola către Romani el enunță, își exprimă durerea față de faptul că Israel nu a acceptat Evanghelia, apoi el va face o întreagă analiză a acestei situații pornind de la precedentele pe cere le găsește în Scripturi. El spune: Dumnezeu l-a ales pe Isaac, și nu pe Ismael, l-a ales pe Iacob, și nu pe Esau, etc., bun. El va încerca deci să găsească, aș zice, în Scripturi instrumente pentru a explica situația, dar în final el va merge dincolo de asta, spunând că această învârtoșare a lui Israel, pentru că el așa o numește, este îngăduită de Dumnezeu pentru mântuirea păgânilor. Așadar, faptul că poporul evreu rămâne în afara Evangheliei este un element al planului lui Dumnezeu, care trebuie să servească mântuirii păgânilor.

Așadar eu nu răspund mai mult decât Pavel la această întrebare, din moment ce el termină printr-o doxologie, spunând “o, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii și al științei lui Dumnezeu! Cât sunt de nercercetate judecăţille Lui şi cât de nepătrunse căile Lui! A Lui să fie mărirea în veci. Amin!”. Cred că în această doxologie de la finalul cap. 11 al Epistolei către Romani, Sf. Pavel ne face să înțelegem că Dumnezeu, care este de necuprins (cu mintea), se arată din nou ca necuprins (cu mintea) într-o situație pe care n-o putem analiza în întregime.

Iată; Israel e depozitarul unei revelații care trebuie să îl conducă la Hristos, și în fiecare epocă există indivizi, evrei, care vor face această trecere, să zicem, de la iudaism la credința creștină, și ei ne amintesc că Isus e Mesia lui Israel, și că în același timp, poporul evreu ca atare rămâne, pentru motive pe care Dumnezeu singur le cunoaște, și că rămânând, își păstrează identitatea, îmi amintește mie, un goi, că nu sunt evreu, și deci că sunt o ramură altoită pe un trunchi și că ramura nu se poate lipsi de trunchi. Nu pot răspunde întrebării dumneavoastră decât parțial. Dar răspunsul complet, nimeni nu-l poate da.