Când Hristos a spus că, într-adevăr, iubim ceea ce ar trebui sa urâm şi urâm ceea ce ar trebui să iubim, ne-a învăţat în chipul cel mai explicit cu putinţă că sentimentele nu sunt un ghid de încredere pentru conduita umană: înainte de a le folosi ca indicatori ai binelui şi răului, trebuie să le învăţăm ce este bine şi ce este rău. Sentimentele sunt valide numai când sunt subordonate raţiunii şi spiritului.

Raţiunea nu este numai gândire logică: o asemenea reducţie este un cult idolatru adus mijloacelor puse deasupra scopului, care sfârşeşte într-un fetişism macabru. Raţiunea este sensul atribuit unităţii realului, care se traduce în căutarea coeziunii dintre experienţă şi memorie, percepţie şi gânduri, acţiuni şi cuvinte. Capacitatea logică este doar o expresie partială şi limitată a acestui sens. Simţămintele estetice şi etice sunt, de asemenea, expresii ale lui: primul tânjeşte către unitatea formelor sensibile, cel de-al doilea către unitatea dintre a şti şi a acţiona. Toate acestea sunt raţiune.

Spiritul este ceea ce inspiră raţiunea să caute cheia unităţii viziunii lumii în Binele suprem al tuturor lucrurilor, iar nu în vreun detaliu accidental luat arbitrar drept principiu universal de explicare, precum fac unele şcoli de filosofie cu limbajul, altele cu Istoria, altele cu inconştientul, etc. Spiritul este încununarea construcţiei raţiunii care, prin spirit, se deschide către sensul Binelului infinit, eliberându-se de tentaţia de a încremeni într-un fetişism tragic sau utopic.

Nici raţiunea, nici spiritul nu se impun. Ne deschidem către ele numai prin voinţă liberă. Deschiderea către raţiune vine în mod esenţial din dragoste, din iubire de aproapele, prin care omul renunţă să-şi impună dorinţa lui şi acceptă să se supună dialogului, dovezii, simțului proporţiilor şi, în esenţă, primatului realităţii. Deschiderea către raţiune este educaţie. Cuvântul „educaţie” provine din lat. ex ducere care înseamnă „a scoate afară”. Prin educaţie, sufletul se eliberează de închisoarea sa subiectivă, de egocentrismul cognitiv specific copilăriei şi se deschide către complexitatea şi măreţia realului. Scopul educaţiei este cucerirea maturităţii. Omul matur – spoudaios de care vorbește Aristotel – este acela care şi-a făcut sufletul docil față de raţiune, facând din acceptarea realităţii dispoziția lui obişnuită şi făcându-se prin aceasta capabil să-şi îndrume spre bine comunitatea din care face parte. Acest lucru este crucial: nimeni nu poate conduce comunitatea pe calea binelui înainte de a deveni matur în sensul lui Aristotel. Liderii revoluţionari şi activiştii intelectuali nu sunt sunt decât oameni imaturi care proiectează asupra comunităţii dorinţele lor subiective, temerile şi iluziile lor puerile, producând răul sub numele binelui.

Deschiderea către spirit este un act de încredere anticipată în binele suprem al existenţei, un act fără de care raţiunea îşi pierde impulsul ascendent care o animă şi, fugind de infinit, se întemniţează într-o pseudototalitate, mai alienantă chiar decât egoismul subiectiv iniţial. Numele religios al acestui act de încredere este credinţa, dar încrederea care ridică raţiunea spre căutarea infinitului transcede sensul simplei adeziuni la un crez anume şi are mai degrabă o dimensiune antropologică: tot binele pe care fiinţa umană l-a făcut, l-a făcut motivată de credinţă şi prin intermediul raţiunii.

Spiritul şi raţiunea educă sentimentele. Sentimentele omului maturizat de către spirit şi raţiune sunt diferite de cele ale omului imatur, deoarece unul iubeşte ceea ce trebuie să iubească şi urăşte ceea ce trebuie să urască, pe când celălalt iubeşte sau urăşte prostește, după înclinaţiile arbitrare ale subiectivităţii proprii, modelate de presiunile şi atracţiile mediului social.

Dar ceea ce atrage sufletul spre deschiderea către spirit şi raţiune este speranţa, iar trezirea speranţei este o taină. Unii oameni supuşi celor mai grele opresiuni şi suferinţe îşi păstrează speranţa, pe când alţii şi-o pierd la prima frustrare a unei dorinţe nesăbuite. Speranţa nu se află sub controlul nostru. Venirea ei depinde Spiritul Însuși, care suflă unde vrea. Toate destinele umane, din viaţă şi ficțiune, se învârtesc în jurul tainei speranţei.

Speranţa, credinţa şi iubirea educă sentimentele spre a iubi ceea ce trebuie iubit. Cultul idolatru al sentimentelor este o formă de egocenrism cognitiv, un complex al lui Peter Pan care respinge maturitatea. Cu cât omul încearcă să îşi afirme libertatea prin adeziunea oarbă la propriile sentimente şi dorinţe, cu atât mai mult devine un sclav al vorbăriei ce-l înconjoară. Calea libertăţii e în sus, nu în jos. A se elibera nu înseamnă a se afirma: înseamnă a se transcende.

Dintre multele forme de sclavie la care omul se supune prin cultul sentimentelor, cea mai gravă este sclavia vorbelor. Prin zgomotul de fond al vorbăriei, omul poate fi dresat în așa fel încât să aibă anumite sentimente şi emoţii la simplul auz al unor cuvinte, independent de fapte şi de context. Pace şi război, de exemplu, stârnesc reacţii automate. De aceea, masele imature acceptă cu mare credulitate noi regimuri politice care promit să pună capăt războiului şi să stabilească pacea. Dar numai nominal războiul înseamnă masacru iar pacea – linişte şi siguranţă. Războaiele, în secolul al XX-lea, au omorât peste 70 milioane de oameni. O mulțime de oameni. Dar 180 milioane, mai mult decât dublul acestui număr, au fost ucişi de propriile guverne în timp de pace şi în numele păcii. Omul matur ştie că relaţiile dintre război şi pace sunt ambigue, și că doar un examen riguros al situației concrete permite să se discearnă dozajul binelui şi răului amestecate în fiecare dintre acestea în orice moment. El ştie că Porumbelul Păcii, oferit spre adoraţie copiiilor din şcoli, a fost un desen pe care Iosif Stalin i l-a comandat lui Pablo Picasso pentru a face ca simbolul Pax Sovietica – ordinea socială totalitară, construită pe munca sclavilor, închisoarea în masă, genocid – să se suprapună, în imaginaţia popoarelor, peste simbolul creştin al Sfântului Duh. Omul matur ştie că, la fel ca porumbelul păcii, și manifestele pentru pace, discursurile pentru pace şi chiar liturghiile pentru pace sunt, adesea, blasfemii şi arme de război. În dicţionar, semnificaţiile războiului şi păcii sunt foarte clar diferite, dar omul matur nu se refugiază din calea complexităţii lucrurilor într-un apel pueril la absoluturi verbale.

Egalitatea, libertatea, legea, ordinea, siguranţa şi alte mii de cuvinte au fost întipărite în mintea maselor precum un program de computer pentru a le activa în mod automat emoţii dorite de către programator, făcându-le să iubească ceea ce trebuie să urască şi să urască ceea ce trebuie să iubească. Chiar şi speranţa, cheia către credinţă şi iubire, devine aici o armă împotriva spiritului când este materializată în aşteptarea unei lumi mai bune, a unei societăţi mai juste şi, în cele din urmă, în a face mai mulți bani. Isus a arătat clar că speranţa adusă de El nu este niciuna dintre acestea. Este speranţa de a face din fiecare dintre noi un nou Hristos, întruparea şi martorul Spiritului. Cel care acceptă mai puţin de atât va obține doar, în locul păcii lui Hristos, un steguleț ONU cu porumbelul lui Stalin pe el.

Traducere: Anca Cernea