Închisoarea Râmnicu Sărat a fost desfiinţată la 13 aprilie 1963, la câteva săptămâni după uciderea lui Ion Mihalache. În perioada comunistă, închisoarea a fost menţionată o singură dată oficial, ca loc „unde erau trimişi cei mai periculoşi duşmani ai regimului”, în “Raportul privind cazul dr. Plăcinţeanu Gh. (decedat)” întocmit de C.C. şi M.A.I. în 1968 . Raportul însă nu regreta deloc acest lucru, ci doar îl demasca, limitat şi calculat, pe Alexandru Drăghici, pentru că Ceauşescu vedea în acel criminal o ameninţare la adresa ambiţiilor sale.

După 1990, s-a vorbit în treacăt de Râmnicu Sărat şi, de fiecare dată, mesajul închisorii a fost diluat sau deturnat. S-au publicat şi memorii, cu mare valoare morală, istorică şi deseori literară, însă în tiraje mici, care au fost trecute cu vederea. La Memorialul Durerii s-a vorbit despre Râmnicu Sărat, dar ce credibilitate mai are Lucia Hossu-Longin după ce a spus că procesul lui Năstase este comparabil cu procesele staliniste?

În 2013, închisoarea Râmnicu Sărat a fost inclusă în exerciţiul de expunere mediatică pe care îl face IICCMER ca să mascheze deficitul său cronic şi progresiv de credibilitate şi consistenţă. Am fost anunţaţi cu surle şi tobe că închisoarea va fi transformată în muzeu. Părea o certitudine, întărită de declaraţii oficiale şi apariţii televizate. Era ca şi stabilit că în viitorul previzibil vom putea vizita un muzeu al închisorii elitelor anticomuniste care reuşiseră să supravieţuiească până în 1956. Un loc în care să fie cinstiţi un ctitor de ţară ca Ion Mihalache, diplomaţi ca Victor-Rădulescu Pogoneanu, Ion Lugoşanu şi Camil Demetrescu, ofiţeri superiori de talia amiralului Horia Macellariu şi a generalului de escadră Gheorghe Jienescu, preoţi pecum Alexandru Todea, Ştefan Tătaru, Mihai Godo şi Mihai Balica, politicieni ca Mihail Romniceanu sau Ilie Lazăr, tineri eroici ca Ioan Ovidiu Borcea, Ion Diaconescu, Ioan Bărbuş, Ion Puiu, şi oameni cinstiţi, străluciţi în meseriile lor, care şi-au asumat o atitudine verticală atunci când alţii trădau, ca avocaţii Theodor Roxin şi Victor Anca sau învăţătorul Dinu Alexandrescu.

Ei bine, nu mai facem muzeu la închisoarea Râmnicu Sărat. Totul a fost o farsă. O joacă. O scamatorie. O păcăleală mediatică. Un balon de săpun. Zidurile se vor dărâma în continuare. Lui Vişinescu îi pare rău că totul a ajuns „o dărâmătură”, însă pe băieţii deştepţi ai trecutului nostru recent îi doare în cot. Nu mai au chef de muzeu la Râmnicu Sărat, ci de chiciul lui Sorin Ilieşiu. Nu le mai trebuie memorial pentru Ion Mihalache. Cine sunt Ion Mihalache sau Ilie Lazăr sau Augustin Vişa să li se facă muzeu? IICCMER are alte priorităţi, de exemplu comemorarea germanilor deportaţi – chiar în ziua Holocaustului! – sau contextualizarea (părţilor rele ale) lui Vintilă Horia. Iar AFDPR e întru totul de acord. Orizontul său actual nu depăşeşte experienţele personale ale Dlui Bjoza. Ce este în afara cunoştinţelor sale limitate, poate să fie dat uitării. Nu suntem departe de gândirea sultanului  care a distrus biblioteca din Alexandria; când marele vizir i-a spus că nu e bine să se piardă moştenirea intelectuală a omenirii, sultanul a răspuns că dacă acolo e ceva bun, se găseşte şi în Coran, dacă nu, nu merită să se păstreze. Spre acest nivel tinde conducerea de azi a asociaţiei. Dacă Dl. Bjoza nu au fost la Râmnicu Sărat, atunci această închisoare nici nu există pentru el, lucru care s-a văzut foarte clar din dispreţul cu care a tratat AFDPR procesul Vişinescu.

Contează prea puţin dacă proiectul a fost anulat formal sau, ca să nu bată la ochi, e dat uitării un timp şi apoi e anulat şi în acte. Cert este că publicul nu are un acces civilizat în acel loc şi nici nu dispune de un calendar clar al viitoarelor lucrări. Iernile sunt grele la Râmnicu Sărat şi IICCMER ştie foarte bine că ele vor desăvârşi opera consilierilor sovietici şi a lui Drăghici, Vişinescu, Cişmigiu, Lupu, etc.

Ce nu a făcut încă timpul şi manipulările din legea lui Sorin Ilieşiu, se grăbesc să facă de pe acum nemulţumiţii de serviciu, cărora nu le convine nimic şi fac tot posibilul ca să anuleze semnificaţia condamnării lui Vişinescu. Se deversează încă cisterne de ură  pentru că sentinţa ar fi tardivă şi că nu mai redă tinereţea foştilor deţinuţi, fără să se ia în considerare că nici măcar unul din cei care au fost la Râmnicu Sărat nu a cerut vreodată, pentru sine, recunoaştere sau răsplată, dar că toţi au cerut să se ştie ce s-a întâmplat acolo pentru ca să nu se mai repete astfel de orori. Chiar dacă mai sunt multe de făcut, sentinţa îndeplineşte în mod real această dorinţă a lor. Însă cei care au fost la Râmnicu Sărat pot să tacă în continuare pentru că intelectualii exigenţi şi depresivi (care se autointitulează „critici”) ştiu mai bine cum stau lucrurile. Ei ştiu că justiţia română merită a priori tot dispreţul, chiar dacă nu au citit un rând despre derularea procesului, deci nu pot înţelege că instrumentarea cazului a fost o muncă grea, de pionierat, de foarte bună calitate, realizată într-un timp foarte scurt. Veninul lor se combină, ca de obicei, cu cel al legionaroizilor rusofili care tună şi fulgeră împotriva păcatelor justiţiei omeneşti pentru că ei nu o acceptă decât pe cea “divină”. Ambele tabere, deşi aparent opuse, se înţeleg asupra unui singur lucru: mor de grija gestionării trecutului recent, dar nu suflă un cuvânt despre iubitorii de libertate. Sunt morali şi pretenţioşi nevoie mare, dar nu reuşesc decât să acuze şi să dărâme ce fac alţii. Pentru ei, pericolul cel mare sunt cei care s-au implicat în proces, care se fac vinovaţi de toate cele.

Sentinţa lui Vişinescu deranjează foarte mult şi de aceea se bucură de un tratament asemănător celui primit de Raportul Tismăneanu. Nu este combătută raţional, cu argumente punctuale, însă continuă declanşeze crize paroxistice. Raportul Tismăneanu este mult mai amplu şi atinge teme mai complexe. Sentinţa lui Vişinescu rezumă şi confirmă Raportul, deşi se ocupă de un domeniu relativ mai restrâns. Va rămâne un document de referinţă, chiar dacă vreun nebun va cere rejudecarea procesului. Cei care îl minimalizează ştiu că este un precedent juridic important care poate reduce privilegii şi care poate demasca multe minciuni.

Totuşi, nu pierderea privilegiilor e miza cea mai mare, ci România celor care au fost la Râmnicu Sărat. Nu e vorba de o Românie a trecutului, chiar recent, cu miros de levănţică sau parfum franţuzesc, cu trăsuri, toalete din Marie-Claire şi porţelan Rosenthal, ci de România pur şi simplu normală, cu părţi rele, dar şi cu cele bune, cu justiţie funcţională, nu perfectă şi “sfântă”, cu partide care fac politică rezonabilă, cu ofiţeri şi diplomaţi curajoşi şi competenţi, cu preoţi învăţaţi şi credibili, cu tineri siguri de ei şi cu ţărani deştepţi. Duşmanii sentinţei împotriva lui Vişinescu, ca şi cei ai Raportului Tismăneanu, se tem la gândul că această Românie este realizabilă şi că mesajul de speranţă poate să ajungă la public. Nu vor rânduială, ci haos. Nu au nevoie de societate civilizată, ci de “insurecţie civică”, cum zice fostul lider ASC/LS, actualul candidat PNL, Marian Munteanu. Nu se raportează la eroi, ci la teorii sau la fanatici. Vor, fiecare în felul lui, să îi înjosească atât de mult pe cei cumpătaţi şi raţionali încât să nu se vadă decât mincinoşii, ţăcăniţii şi ignoranţii. Nu vor un proces al comunismului care să aducă adevăr şi împăcare, ci un simulacru dirijat de băieţii deştepţi, care să producă dezbinare şi să servească extremele. Nu au nevoie de justiţie normală, pentru că este păcătoasă şi lentă; fac ei una über-intelectuală sau vag-divină (adică gnostică), administrată de ei.

Trendul sezonului primăvară/vară 2016 la vameşii de azi e să dea lecţii de spiritualitate, să folosească citatele biblice pe sistemul cherry-picking şi la ieşirea din biserică (de lemn, cu spaţii mici) să se arate autosatisfăcuţi că nu sunt ca fariseii! E ridicol, dar nu e chiar ceva nou, deşi pot să deruteze alianţele stânga-dreapta, progresiştii alături de nostalgici ceauşişti şi legionaroizi sau vedete răsfăţate alături de cei care deplâng risipa de săpun. Radu Niculescu-Buzeşti şi Camil Demetrescu ar fi amuzaţi, nu ar lua în tragic această situaţie. Celor ignoranţi şi derutaţi le-ar explica cu răbdare, pe înţelesul fiecăruia, originea confuziilor din punct de vedere istoric, politic, intelectual şi chiar spiritual (Radu Niculescu Buzeşti). Cu unii ar rămâne prieteni pe viaţă. Celor obrăznicuţi le-ar răspunde cu o glumă pe care să o ţină minte. Pentru ceilalţi ar avea cuvinte puţine, dar grele, şi la nevoie nu ar ezita să îi trimită repejor la plimbare. Cu trădătorii şi cu ţăcăniţii nu ar sta de vorbă.