În aceste zile este poate mai potrivit să încercăm să înţelegem comportarea şi obiectivele Frăţiei Musulmane mai puţin din comentariile naive sau interesate ale mass-mediei mainstream occidentale şi mai mult din propriile producţii. Acesta este unul dintre textele fundamentale ale Frăţiei Musulmane şi ale extremismului islamic în general. Este un soi de Mein Kampf (apropo, traducerea modernă a titlului lui Hitler ar fi „Jihadul meu”) actual în care este fundamentat suprematismul anarho-militarist al Islamului. Cartea lui Sayyid Qutb, învăţat şi „martir” egiptean, este mai populară în lumea islamică decît Frăţia Inelului şi Harry Potter la un loc în restul lumii (din 1964 pînă acum au apărut peste 2000 de ediţii). Am tradus pentru început Introducerea şi o parte din capitolul despre Jihad.

REPERE

Sayyid Qutb (1964)
https://web.youngmuslims.ca/online_library/books/milestones/hold/index_2.htm

Introducere

Omenirea se află pe buza prăpastiei şi asta nu din cauza pericolului anihilării complete – acesta fiind doar un simptom, nu cauza reală a bolii -, ci pentru că umanitatea şi-a pierdut valorile vitale, necesare nu doar pentru o dezvoltare sănătoasă, ci şi pentru un progres real. Chiar şi lumea occidentală este conştientă că civilizaţia de tip occidental nu este în stare să ofere valori sănătoase pentru îndrumarea omenirii. Ştie că nu posedă lucrurile necesare pentru implinirea propriei conştiinţe sau pentru justificarea propriei existenţe.

Democraţia occidentală a devenit atît de stearpă încît a ajuns să împrumute din sistemele blocului estic, în special în domeniul economic, ceea ce este cunoscut sub numele de socialism. La fel stau lucrurile şi în blocul estic. Teoriile sale sociale, cea mai importantă fiind marxismul, a atras la început nu doar un număr mare de persoane din Est, dar şi din Vest, deoarece reprezenta un mod de viaţă bazat pe un crez. Însă acum Marxismul este învins în planul gîndirii şi nu exagerăm dacă afirmăm că nu există nici o naţiune în lume cu adevărat marxistă. Această teorie contravine naturii umane şi nevoilor sale. Această ideologie înloreşte doar într-o societate degenerată sau într-o societate care a devenit obedientă ca urmare a unor forme de dictatură prelungită. Însă acum, chiar şi în aceste condiţii, sistemul său economic materialist se prăbuşeşte, deşi acesta era singurul fundament pe care se baza structura sa. Rusia, liderul ţărilor comuniste, suferă ea însăşi de penurie alimentară. Deşi în vremea ţarilor Rusia avea excedent în producţia alimentară, acum se vede nevoită să importe alimente din străinătate şi trebuie să vândă rezervele sale de aur pentru acest scop. Principalul motiv este eşecul sistemului colectiv în agricultură, sau, se poate spune, eşecul unui sistem care este împotriva naturii umane.

Este esenţial pentru omenire să aibă o nouă autoritate!

Autoritatea (sau conducerea) omenirii de către omul occidental este în declin, şi nu deoarece cultura occidentală a devenit săracă material sau pentru că ar fi slăbit puterea sa economică sau militară. Era sistemelor occidentale a ajuns la sfîrşit în primul rând pentru că a pierdut valorile dătătoare de viaţă, cele care i-au permis să devină liderul omenirii.

Noua autoritate va trebui să conserve şi să dezvolte fructele materiale ale geniului creator al Europei şi, în plus, să ofere omenirii idealuri şi valori rămase pînă acum nedescoperite de omenire, şi să conducă la familiarizarea omenirii cu un mod de viaţă armonios cu natura umană, pozitiv şi constructiv, dar şi practic posibil.

Islamul este singurul sistem care posedă aceste valori şi acest mod de viaţă.

Perioada de renaştere a ştiinţei a ajuns, de asemenea, la un capăt de drum. Această perioadă, care a început cu Renaşterea secolului XVI după Hristos a atins apogeul în secolele al optsprezecelea şi al nouăsprezecelea, nu are un spirit revitalizator.

Toate ideologiile şovine şi naţionaliste care au apărut în timpurile moderne şi toate mişcările şi teoriile derivate din acestea şi-au pierdut, de asemenea, vitalitatea. Pe scurt, toate teoriile omeneşti individualiste sau colectiviste s-au dovedit a fi eşecuri.

Acest moment crucial şi lipsit de direcţie este timpul Islamului – a venit timpul Islamului şi a comunităţii musulmane care nu împiecică invenţiile materiale. Într-adevăr, este o obligaţie a omului de la începutul timpurilor, când Dumnezeu l-a numit reprezentantul Său pe pământ, şi le priveşte, în anumite condiţii, ca o închinare în faţa lui Dumnezeu şi unul dintre scopurile creaţiei omului.

„Şi cînd Stăpînul tău le-a zis îngerilor: Am de gînd să pun pe pămînt un reprezentant al meu.” (Coran 2:30)

„Şi eu nu am creat duhuri şi oameni decît pentru a Mă cinsti.” (2:143)

Astfel, a venit rîndul comunităţii musulmane să împlinească sarcina poruncită de Dumnezeu omenirii.

„Sunteţi cea mai bună comunitate care s-a ivit pentru oameni. Voi porunciţi ceea ce este drept şi opriţi ceea ce este nedrept şi credeţi în Allah.” (3:110)

„Astfel Noi am făcut din voi o comunitate cumpătată, pentru ca să fiţi martori în legătură cu oamenii şi pentru ca profetul să fie martor în legătură cu voi.” (2:143)

Islamul nu-şi poate împlini rolul, decît prin materializarea într-o formă concretă într-o societate, sau mai degrabă, într-o naţiune; deoarece omul, mai ales în această epocă, nu are urechile deschise pentru o teorie abstractă, nematerializată într-o societate vie. Din acest punct de vedere, putem spune despre comunitatea musulmană că este moartă de câteva secole, pentru că această comunitate musulmană nu indică numele unui pămînt care apartţine Islamului, nici nu este reprezentat de oamenii ai caror strămoşi au trăit sub sistemul islamic la un moment dat în timp. Este numele unui grup de oameni ale căror deprinderi, idei şi concepte, reguli şi statut, valori şi criterii sînt toate derivate din sursă islamică. Comunitatea musulmană cu aceste caracteristici a dispărut în momentul de legile lui Dumnezeu au fost suprimate pe pământ.

Dacă este ca Islamul să joace din nou rolul conducător al omenirii, atunci este necesar ca comunitatea musulmană fi restaurată în forma sa originală.

Este necesar să reînvie acea comunitate musulmană care este îngropată sub dărâmăturile tradiţiilor omeneşti construite de-a lungul multor generaţii, şi care este strivită sub greutatea acestor legi şi obiceiuri false care nu sunt nici pe departe legate de învăţăturile islamice şi care, în ciuda a toate acestea, se autointitulează „lumea islamică.”

Sunt conştient de faptul că între încercarea de „renaştere” şi împlinirea rolului de „autoritate” există o distanţă mare, că comunitatea musulmana a dispărut cu mult timp în urmă, iar conducerea omenirii a trecut de mult timp către alte ideologii şi naţiuni, către alte concepte şi sisteme. Aceasta a fost epoca în care geniul Europei a creat minunatele sale opere în domeniul ştiinţei, culturii, dreptului şi a producţiei materiale, datorită cărora omenirea a progresat către înalte culmi ale creativităţii şi ale confortului material. Nu este uşor să găseşti vreo vină inventatorilor unor astfel de lucruri minunate, mai ales că ceea ce noi numim „lumea islamică” este complet lipsită de toate aceste frumuseţi.

Dar, în ciuda acestor lucruri, este necesar să reînviem Islamul. Distanţa dintre renaşterea Islamului şi realizarea rolului de lider mondial poate fi imensă, şi vom întâmpina greutăţi mari pe drum; dar primul pas pe care trebuie să-l facem este spre renaşterea Islamului.

Dacă dorim să îndeplinim sarcina noastră cu înţelegere şi înţelepciune, trebuie să ştim în primul rând în mod clar natura acestor calităţi pe baza cărora comunitatea musulmană îşi poate îndeplini obligaţiile de lider al lumii. Acest lucru este esenţial pentru ca să nu ne împiedicăm de la primii paşi spre reconstrucţie şi renaştere.

Comunitatea musulmană nu este astăzi nici capabilă şi nici nu trebuie să prezinte în faţa omenirii un geniu deosebit în invenţiile materiale, care să facă lumea să plece capul înaintea supremaţiei sale şi, astfel, să fie restabilită poziţia sa de lider mondial. Mintea creativă a Europei este mult în faţa noastră în acest domeniu şi, cel puţin pentru cîteva secole, nu ne putem aştepta să concurăm cu Europa şi să atingem supremaţia în acest domeniu.

Prin urmare, trebuie să avem altă calitate, acea calitate care îi lipseşte civilizaţiei moderne.

Dar aceasta nu înseamnă că ar trebui să neglijăm progresul material. Noi va trebui să acordăm întreaga noastră atenţie şi efort în această direcţie, nu pentru că în acest stadiu ar fi o cerinţă esenţială pentru atingerea statutului de conducător al omenirii, ci pentru că este o condiţie esenţială pentru însăşi existenţa noastră; iar Islamul în sine, care ridică omul la poziţia de martor al lui Dumnezeu pe pământ, şi care, în anumite condiţii, consideră îndatoririle de martor o închinare în faţa lui Dumnezeu şi scop al creaţiei omului, face progresul material obligatoriu pentru noi.

Pentru a obţine conducerea omenirii, trebuie să avem ceva de oferit pe lîngă progresul material, şi această altă calitate poate fi doar un crez şi un mod de viaţă care, pe de o parte, încorporează beneficiile ştiinţei şi tehnologiei moderne, iar pe de alta împlineşte nevoile de bază ale omului la acelaşi nivel de excelenţă pe care tehnologia l-a atins în sfera confortului material. Prin urmare, această credinţă şi mod de viaţă trebuie să ia o formă concretă într-o societate umană – cu alte cuvinte, într-o societate musulmană.

Dacă ne uităm la sursele şi fundaţia stilului de viaţă modern, devine clar că întreaga lume este cufundată în Jahiliyyah [Ignoranţa călăuzirii Divine] şi tot confortul material şi minunatele invenţii de nivel înalt nu micşorează cu nimic această ignoranţă. Jahiliyyah are la bază răzvrătirea împotriva suveranităţii lui Dumnezeu pe pămînt. Transferă omului unul dintre cele mai înalte atribute ale lui Dumnezeu, şi anume suveranitatea, şi îi face unii oameni domni asupra altora. În ziua de astăzi nu avem de-a face cu acea formă simplă şi primitivă a Jahiliyyah din vechime, ci cu o formă care susţine dreptul de a crea valori, de a legifera norme de comportament colectiv, de a alege orice modul de viaţă rezervat oamenilor în afara celor poruncite de Dumnezeu. Rezultatul acestei răzvrătiri împotriva autorităţii lui Dumnezeu este opresiunea creaţiei Sale. Astfel, umilirea omului obişnuit în sistemele comuniste şi exploatarea indivizilor şi a naţiunilor din cauza lăcomiei de avere şi a imperialismului în cadrul sistemelor capitaliste sînt doar un corolar al răzvrătirii împotriva autorităţii lui Dumnezeu şi a negării demnităţii date omului de către Dumnezeu.

În acest sens, modul de viaţă islamic este unic, pentru că în alte sisteme, oamenii se închină altor oameni într-o formă sau alta. Numai în modul de viaţă islamic oamenii devin liberi de servitute în faţa altor oameni şi se pot dedica adoraţiei singurului Dumnezeu, îşi pot găsi călăuzire doar de la El şi se pot pleca doar înaintea Lui.

Acesta este punctul în care în care drumurile se separă; acesta este noul concept pe care îl posedăm şi pe care îl putem prezenta în faţa omenirii – acesta şi modul de viaţă pe care acest concept îl organizează în toate aspectele practice. Acesta este mesajul vital pe care omenirea nu îl cunoaşte. Nu este un produs al inventivităţii Occidentului, nici al geniului european, fie el oriental sau occidental.

Fără îndoială, noi avem acest lucru nou, care este perfect în cel mai înalt grad, un lucru despre care omenirea nu ştie şi pe care nu este capabilă să îl „producă”.

Dar, aşa cum am afirmat anterior, frumuseţea acestui nou sistem nu poate fi apreciată, în afara cazului în care ia o formă concretă. Prin urmare, este esenţial ca o comunitate să îşi organizeze viaţa în conformitate cu acesta şi astfel să îl prezinte lumii. În acest scop, trebuie să iniţiem o mişcare de renaştere islamică într-o ţară musulmană. Numai o astfel de mişcare de renaştere va ajunge în final la statutul de lider mondial, fie că drumul e scurt, fie că e lung. Cum este posibil începutul renaşterii Islamului?

Trebuie să existe o avangardă care să-şi stabileească acest scop şi care, apoi, să-şi urmeze cu determinare marşul prin imensul ocean al Jahiliyyah care a cuprins întreaga lume. Pe drumul acesta, va trebui să păstreze oarecum distanţa faţă de Jahiliyyah care cuprinde tot şi, pe de altă parte, va trebui să păstreze anumite legături cu ea.

Este necesar ca această avangardă să cunoască reperele şi etapele drumului spre acest obiectiv, astfel încît să poată recunoaşte locul de plecare, natura, responsabilităţile şi scopul final al acestei călătorii de lungă durată. Nu numai atît, dar trebuie să fie conştienţi de poziţia lor în opoziţie cu Jahiliyyah, care este răspîndită pe întregul pământ: cînd să coopereze cu alţii şi cînd să se despartă de aceştia; ce caracteristici şi calităţi vor trebui să-şi cultive şi cu ce caracteristici şi calităţi este înarmată Jahiliyyah care îi înconjoară, cum să abordeze oamenii din Jahiliyyah în limba Islamului şi ce subiecte şi probleme vor trebui să fie discutate; unde şi cum să caute călăuzire în toate aceste chestiuni.

Etapele vor fi determinate în mod necesar de lumina sursei primare a acestei credinţe – Sfîntul Coran – şi de învăţăturile sale de bază, şi de conceptul creat în mintea primului grup de musulmani, cei pe care Dumnezeu i-a ridicat pentru a îndeplini voia Lui, cei care au schimbat o dată cursul istoriei umane în direcţia rînduită de Dumnezeu.

Am scris „Reperele” pentru această avangardă, pe care eu o consider a fi o realitate pe cale de a se naşte. Patru capitole [Aceste capitole sunt „Natura Metodei coranice”. „Concepţia şi cultura islamică”, „Jihaad în slujba lui Dumnezeu” şi „Renaşterea comunităţii musulmane şi caracteristicile sale”] sînt luate din comentariul meu, Fi Jilal al-Qur’an, [În umbra Coranului, un comentariu asupra Coranului] pe care le-am schimbat pe ici pe colo pentru a le potrivi subiectului. Această introducere şi alte capitole au fost scrise în perioade diferite. În scrierea acestor capitole am pus pe hîrtie adevărurile profunde pe care le-am înţeles în cursul meditaţiilor mele asupra modului de viaţă prezentat în Sfîntul Coran. Aceste gînduri pot părea aleatoare şi nelegate între ele, dar au un lucru în comun: aceste gînduri sînt pietre de hotar pe drum şi „este în natura semnelor aflate de-a lungul drumului să fie neconectate. Luate împreună, aceste scrieri sînt o primă etapă dintr-o serie şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, sper să scriu şi alte părţi pe acest subiect.

Iar călăuzirea este de la Dumnezeu.

CAPITOLUL 4 – JIHAAD

[Literal, „lupta”. Acest cuvînt arab reprezintă orice formă de activitate, fie personală sau la nivel comunitar, a musulmanilor în încercarea de a lupta pentru cauza lui Dumnezeu şi de dragul Islamului.]

În slujba lui Dumnezeu

Marele savant Ibn Qayyim, în cartea sa Zad al-Mitad, are un capitol intitulat „Tratamentul aplicat necredincioşilor şi făţarnicilor de către Profet, de la începutul Soliei Sale pînă la moartea sa.” În acest capitol, acest savant a rezumat natura Jihaadului islamic.

„Prima revelaţie de la Dumnezeu către Profet – pacea fie asupra lui – a fost  ’Iqraa, bisme Rabbika alladhee …’ (‘Citiţi, în numele Stăpînului vostru, care a creat …’). Acesta a fost începutul Profeţiei. Dumnezeu i-a poruncit Profetului – pacea fie asupra lui – să recite aceasta în inima lui. Porunca de a predica nu fusese încă dată. Apoi, Dumnezeu a dezvăluit „Ya ayyuha al-Muddathir, qum fandhir” („O, tu, cel adîncit în mantie, ridică-te şi avertizează”). Astfel, revelaţia din „Iqraa” a fost numirea sa ca Profet, în timp ce „Ya ayyuha al-muddathir” a fost numirea sa ca mesager al lui Dumnezeu. Mai tîrziu i-a poruncit Profetului – pacea fie asupra lui – să-şi avertizeze rudele apropiate, apoi poporul lui, apoi arabii care erau în jurul lor, apoi întreaga Arabie şi, în final, întreaga lume. Astfel, treisprezece ani de la începutul misiunii sale, el a chemat oamenii la Dumnezeu prin predică, fără luptă sau Jizyah [impozitul perceput de musulmani în locul serviciului militar necredincioşilor din teritoriile stăpînite de musulmani.] şi i-a fost poruncit să fie reţinut şi să practice răbdarea şi toleranţa. Apoi i-a fost poruncit să emigreze, iar mai tîrziu i-a fost dată permisiunea să lupte. Apoi i-a fost poruncit să lupte cu cei care îl atacă şi să fie reţinut cu cei care nu pornesc război cu el. Mai tîrziu, i-a fost poruncit să lupte împotriva politeiştilor pînă la instaurarea completă a religiei lui Dumnezeu. După ce a fost dată porunca Jihaadului, necredincioşii au fost împărţiţi în trei categorii: cei cu care era semnată pace; doi, oamenii cu care musulmanii erau în război şi trei, Dhimmii [Literal, sensul este de „responsabilitate”, Dhimmii se referă la popoarele nemusulmane care locuiesc într-o ţară musulmană şi pentru a căror protecţie şi drepturi guvernul musulman este responsabil]. Aceasta a fost poruncit: atîta timp cît necredincioşii cu care au un tratat de pace şi-au îndeplinit obligaţiile, el va trebui să respecte articolele din tratat, dar dacă aceştia au rupt acest tratat, atunci el ar trebui să le trimită o înştiinţare că acordul a fost încălcat; pînă atunci, războiul nu va trebui să fie declarat. Dacă aceştia vor continua să încalce tratatul, atunci va trebui să lupte cu ei. În capitolul intitulat „Bratt” sînt cuprinse detaliile de tratare cu aceste trei tipuri de necredincioşi. De asemenea, a fost lămurit faptul că războiul trebuie să fie declarat împotriva „Popoarelor Cărţii” [creştini şi evrei] care îşi declară deschis duşmănia, pînă cînd acceptă să plătească Jizyah sau acceptă Islamul. În ceea ce îi priveşte pe politeişti şi pe făţarnici, porunca a fost ca Jihaad să fie declarat împotriva lor şi ca aceştia să fie trataţi cu asprime. Profetul – pacea fie asupra lui – a declanşat Jihaadul împotriva politeiştilor prin luptă şi împotriva făţarnicilor prin predică şi argument. În acelaşi capitol a fost poruncit ca tratatele încheiate cu politeişti să fie terminate după expirarea acestora. În acest sens, oamenii cu care au fost semnate tratate au fost împărţiţi în trei categorii: în primul rînd, cei care au rupt tratatul sau nu au îndeplinit termenii săi. I-a fost poruncit să lupte împotriva lor; a luptat cu ei şi a fost victorios. Apoi au fost cei cu care tratatul a fost semnat pentru o perioadă; aceştia nu au încălcat aceste tratate şi nici nu au ajutat pe nimeni împotriva Profetului – pacea fie asupra lui – În ce-i priveşte pe aceştia, Dumnezeu a ordonat ca aceste tratate să fie terminate la termenul acestora. A treia categorie au fost cei cu care nu era nici un tratat semnat, sau care nu au luptat împotriva Profetului – pacea fie asupra lui -, sau cei cu care nu a fost stabilit un termen de expirare a tratatului. În privinţa acestora, porunca a fost să le dea o înştiinţare de patru luni de terminare a tratatului, la sfîrşitul cărora aceştia trebuiau să fie consideraţi duşmani deschişi şi războiul să fie declarat. Astfel, împotriva celor care au rupt tratatul a fost declarat răboi, iar celor care nu au avut nici un tratat sau au avut o perioadă nedeterminată de expirare le-au fost acordate patru luni perioadă de graţie, iar cu cei care aveau tratat cu termen de expirare termenii tratatului au fost respectaţi. Toate popoarele din categoria din urma au îmbrăţişat islamul înainte de expirarea termenului, iar necredincioşii din aceste ţări au plătit Jizyah. Astfel, după revelaţia din capitolul „Bratt”, necredincioşii erau de trei tipuri: popoare în război, popoare cu tratate, şi Dhimmii. Popoarele cu tratate au devenit în cele din urmă musulmani, şi astfel au rămas doar două categorii: popoare aflate în război şi Dhimmii. Popoarelor aflate în război le-a fost întotdeauna frică el. Acum, oamenii din întreaga lume erau de trei feluri: Unu, musulmanii care au crezut în el; doi, cei cu care era semnată pace şi trei, adversarii care continuau să lupte. În ceea ce-i priveşte pe făţarnici, Dumnezeu a poruncit Profetului – pacea fie asupra lui – să accepte înfăţişarea lor, să lase intenţiile lor în seama lui Dumnezeu şi să continue Jihaadul împotriva lor prin argumentare şi convingere. El a poruncit să nu se roage la înmormântările lor, nici la mormintele lor, nici să ceară iertare de la Dumnezeu pentru ei, deoarece problema lor era între Dumnezeu şi ei. Deci, aceasta a fost comportarea Profetului – pacea fie asupra lui – referitoare la duşmanii dintre necredincioşi şi făţarnici”.

În această descriere găsim un rezumat excelent al reperelor Jihaadului islamic. În acest rezumat vom găsi toate caracteristicile distinctive şi profunde ale mişcării dinamice ale religiei adevărate; ar trebui să stăruim asupra lor pentru un studiu în adîncime. Ne vom limita totuşi, doar la cîteva remarci explicative.

Mai întîi, metoda acestei religii este extrem de practică. Această mişcare tratează oamenii aşa cum sînt ei de fapt şi utilizează resursele în conformitate cu condiţiile practice. Deoarece această mişcare intră în conflict cu Jahiliyyah care stăpîneşte asupra ideilor şi convingerilor, şi care are un sistem practic de viaţă şi o autoritate politică şi materială în spatele ei, mişcarea islamică a fost nevoită să producă resurse paralele pentru a se confrunta cu Jahiliyyah. Această mişcare utilizează predica şi de persuasiunea pentru reformarea ideilor şi a credinţelor şi foloseşte puterea fizică şi Jihaadul pentru abolirea organizaţiilor şi a autorităţilor din sistemul Jahili care împiedică oamenii de la reformarea ideilor şi a convingerilor lor, forţîndu-i în schimb să se supună căilor lor greşite şi să servească unor domni umani în locul Domnului Cel Atotputernic. Această mişcare nu se limitează la simpla predică pentru confruntarea cu puterea fizică, tot aşa cum nu foloseşte constrîngerea pentru a schimba ideile oamenilor. Aceste două principii sînt la fel de importante în metoda acestei religii. Scopul său este eliberarea oamenilor care doresc să fie eliberaţi din robia oamenilor, astfel încît aceştia să poată servi numai lui Dumnezeu.

Al doilea aspect al acestei religii este că aceasta este o mişcare practică, care progresează etapă cu etapă, şi în fiecare etapă utilizează resurse în funcţie de nevoile practice ale situaţiei şi pregăteşte terenul pentru următoarea. Ea nu confruntă problemele practice cu teorii abstracte, nici nu utilizează în etape diferite aceleaşi mijloace. Cei care vorbesc despre Jihaad în Islam şi citează versetele coranice nu iau în considerare acest aspect, nici nu înţeleg natura diferitelor etape prin care se dezvoltă această mişcare, sau relaţia dintre versetele revelate cu diferite ocazii cu fiecare etapă în parte. Astfel, atunci cînd vorbesc despre Jihaad, ei vorbesc cu stîngăcie şi amestecă diferitele etape, denaturînd întregul concept de Jihaad şi derivînd din versetele coranice principii finale şi generalităţi pentru care nu există nici o justificare. Aceasta se datorează faptului că ei privesc fiecare verset din Coran ca şi cum ar fi principiul final al acestei religii. Acest grup de gînditori, care sunt un produs al stării jalnice a Islamului în generaţia actuală, nu au decît eticheta Islamului şi şi-au depus înfrînţi armele spirituale şi raţionale. Ei spun, „Islamul a poruncit numai războiul defensiv”! şi au impresia că au făcut ceva bun pentru religia lor văduvind-o de metoda sa, care este abolirea nedreptăţii de pe pământ, aducerea oamenilor pentru închinare doar în faţa lui Dumnezeu şi eliberarea lor din robia în faţa altora şi aducerea lor în slujba lui Dumnezeu. Islamul nu forţează oamenii să accepte credinţa, însă vrea să le ofere un mediu liber în care vor avea posibilitatea de a-şi alege crezul. Ceea ce vrea este să elimine aceste sisteme politice opresive în care oamenii sunt împiedicaţi să-şi exprime libertatea de a alege orice credinţă vor şi, apoi, să le ofere libertatea deplină de a decide dacă vor accepta Islamul sau nu.

Un al treilea aspect al acestei religii este ca noile resurse sau metode pe care le utilizează în timpul mişcării progresive sa nu schimbe principiile şi obiectivele sale fundamentale. Din prima zi, dacă Profetul – pacea fie asupra lui – a vorbit către rudele sale apropiate, sau către Quraish, sau către arabi, sau către întreaga lume, apelul lui a fost unul şi aceeaşi. El i-a chemat la supunere faţă de singurul Dumnezeu şi la respingerea domniei altor oameni. Asupra acestui principiu nu există nici compromis, nici flexibilitate. Pentru atingerea acestui scop, procedează în conformitate cu un plan, care are o serie de etape şi fiecare etapă utilizează resurse specifice, aşa cum am descris mai devreme.

Un al patrulea aspect este faptul că Islamul oferă un temei juridic pentru relaţiile dintre comunitatea musulmană şi alte grupuri, aşa cum reiese din citatul din Zad al-Mitad. Această formulare juridică se bazează pe principiul că Islamul – care este supunere faţă de Dumnezeu – este un Mesaj universal pe care întreaga omenire ar trebui să-l accepte sau cu care să facă pace. Nici un sistem politic sau putere materială nu trebuie să pună piedici în calea predicii islamului. Fiecare individ trebuie să fie liber de a accepta sau respinge Islamul, iar dacă cineva vrea să-l accepte, acesta nu trebuie să fie împiedicat sau să lupte cineva împotriva lui. Dacă cineva face acest lucru, atunci este de datoria Islamului sa lupte cu el pînă cînd acesta este ucis sau pînă cînd el însuşi îşi declară supunerea.

(va urma)