Articol de Larisa Iakubova, doctor în științe istorice, Membru corespondent al Academiei Naționale de Științe a Ucrainei și sefă a Departamentului Istoria Ucrainei între 1920-1930, la Insitutul de Istorie al Ucrainei
Traducere: Cristian Bogatu
Cum moștenirea unei probleme totalitare nerezolvate a creat Rusia lui Putin
Războiul ruso-ucrainean a arătat lumii adevărata față a Rusiei, a putinismului și a societății ruse. Epitetele anterior aplaudate – „civilizația rusă”, „sistemul rus” și „sufletul rus” – s-au dovedit a fi de fapt oximoroane. Anti-civilizație, anti-sistem și „întunecime demonică” sunt calificative mult mai potrivite pentru a descrie actuala stare. Ultimul video, în care un tanc rusesc în mod deliberat țintește și împușcă un civil nevinovat arată adevărata față a răului – fără niciun semn de civilizație, umanitate sau orice alt sentiment pozitiv.
Unei lumi obișnuite cu stereotipurile clasicilor ruși, ochii i-au fost deschiși de ororile din Ucraina, de așa-numita „operațiune militară specială”, expresie utilizată des de guvernul rus. Abia în a treia săptămână a invaziei, cetățenii obișnuiți de pe tot globul, văzând amploarea crescândă a crimelor de război din Ucraina, au respins în final puterea soft rusească. Cuvintele „rusia” și „ruși” au ajuns să fie scrise cu litere mici, ca o modalitate de a exclude Rusia din comunitatea internațională.
Metastaza totalitarismului
Între timp, rușii, care în ultimele secole au fost descriși ca iubitori de libertate, cu respect față de lege și cu spirit umanitar, privesc cu indiferență la tot ce se întâmplă în Ucraina. Rușii sunt impasibili nu numai față de genocidul și distrugerea colosală din Ucraina, dar și față de „eliberatorii” ruși care au fost trimiși acolo. Nepăsarea față de suferința fizică și mentală a oamenilor și chiar disponibilitatea de a participa la nimicirea unei întregi națiuni pe baza unor sloganuri și idei false demonstrează un lucru: populația Rusiei posedă un simț alterat al realității sau o distorsiune periculoasă a acesteia. Omenirea are șansa de a vedea o mostră perfectă de totalitarism și consecințele fatale pe care le poate avea asupra întregii lumi. Vorba rușilor, „o putem face din nou”, i-a tras înapoi în trecutul lor întunecat, dar nu prea îndepărtat. Pentru a treia oară în ultimii 100 de ani se produce o puternică proliferare a elementelor totalitare atât în instituțiile statului, cât și la nivel mental (oameni). Acest lucru demonstrează un nivel catastrofal de anomalii în ceea ce privește formarea statului național și instituțiile politice.
„Cultul personalității nu este principala trăsătură care caracterizează regimul stalinist.” Acesta nu este nimic mai mult decât o vorbă banală care a fost folosită pentru prima dată de Hrușciov. „Cel mai terifiant la stalinism nu este glorificarea dictatorului, ci teroarea și manipulările inerente acestuia și politicilor sale” – Robert Conquest. Pe baza evenimentelor de astăzi se poate adăuga că unul dintre pericolele esențiale ale stalinismului este efectul distructiv pe care îl are asupra valorilor fundamentale și a proceselor de dezvoltare a societății. La alterarea în masă a conștiinței, care părea o problemă în cazul multor oameni simpli a contribuit „armata” de literați care lucrau cot la cot cu teroarea comunistă (bolșevică). Implicarea în masă a diferitelor profesii la aspectele fizice și ideologice ale terorii comuniste s-a manifestat în camerele de tortură cekiste, în presă și în educație. Dacă e să folosim o metaforă, s-ar potrivi cea de Homo Sovieticus, cetățeanul obișnuit și conformist al Uniunii Sovietice care este prin excelență „bovină” socială, care s-a format (și care continuă să se formeze și azi) în contextul antiumanismului. În mare, aceasta a devenit cea mai dezastruoasă consecință a unui stalinism perpetuu.
Rusia, spre deosebire de Ucraina, nu a făcut niciodată pași spre înțelegerea tragediilor totalitarismului și a utilizării la scară largă a populației civile ca instrument în operațiunile totalitare. Prin urmare, nu au existat condamnări sistematice ale totalitarismului în Rusia, ca să nu mai vorbim de reeducare. Totuși, anumite tentative timide de a înțelege stalinismul și implicațiile sale legale au existat. Au existat eforturi intelectuale de evaluare a stalinismul și a crimelor sale în perioada așa-zisului „dezgheț hrușciovist”, a destalinizării inițiată de Congresul al XX-lea al PCUS. În acest moment, după cum remarca scriitoarea Ana Ahmatova, Rusia a fost împărțită în două versiuni – una care era represivă și una care era reprimată. Cele două versiuni au avut șansa să se privească în ochii. Metafora lui Ahmatova nu oglindește însă complexitatea și proporțiile catastrofale ale represiunilor din țară – țară care a avut șansa unei reabilitări și a unei vieți mai bune, după decenii petrecute în gulaguri. PCUS n-a dorit condamnarea stalinismului într-un cadru mai larg, astfel încât să fie reabilitate victimele, pentru a nu compromite ideologia comunistă. Din acest motiv nu a avut loc o eliberare completă, ci mai degrabă o scădere din intensitate a represiunilor, în timp ce majoritatea foștilor politicieni, poeți, artiști etc. disidenți rămânând paria.
Câteva generații au avut de îndurat abuzul zilnic al terorii bolșevice. Disidenții, emigranții politici, cercurile antisovietice și intelectuale s-au restabilit mental după un algoritm distorsionat, în timp ce „cele două Rusii” menționate mai sus pretindeau că nu se întâmplă nimic. Un stat care și-a violat și prădat propria societate n-a făcut nici un pas în plus pentru a-și demasca atrocitățile, ci a rămas tăcut. Victimele n-au ajuns să vadă ziua în care să li se ceară iertare sau să primească despăgubiri. Timp de câteva decenii, statu-quo-ul de atunci, în care Uniunea Sovietică nu și-a recunoscut crimele și victimele erau obligate să rămână tăcute, a prelungit de fapt starea de teroare din perioada stalinistă. Teroarea de stat la scară largă din perioada stalinistă a transformat URSS într-un “cadavru viu”. Acest „abces” a dus la epoca cunoscută drept „Perestroika” și la politicile de „Glasnost”. Glasnostul a fost văzut ca o metodă de a revitaliza ordinea sovietică, dar și de a o face mai modernă și mai liberală. Aceasta i s-a întors împotrivă și a produs auto-distrugerea Uniunii Sovietice. Prăbușirea a fost provocată de Istoria PCUS (carte), care a dus la prăbușirea coloanei vertebrale ideologice a URSS. În cele din urmă, Uniunea Sovietică însăși a fost dizolvată.
Descoperirea faptului că istoria URSS a fost integral falsificată și îndoctrinată de către PCUS – nefiind un produs al diferitelor națiuni care constituiau URSS – a produs un efect seismic asupra întregii țări. După cum remarcă Charles Clover, „a existat o cerere din ce în ce mai mare pentru o istorie alternativă, a început căutarea rădăcinilor națiunilor în ciuda eradicării anterioare a acestor rădăcini de către PCUS”. Între timp, statele satelit sovietice au început să treacă prin propriile dezghețuri, în care identitățile naționale și cererile de independență au început să se manifeste din nou. În cele din urmă, această stare de spirit a ajuns și în Ucraina. Amploarea evoluțiilor respective a fost surprinzătoare– în timp ce propaganda de până atunci privind republicile „frățești” și „istoria comună” era abandonată și pur și simplu ignorată. Desigur, în realitate diferențele dintre națiunile ținute captive de către Soviete erau enorme – sub aspect istoric, cultural ș.a. Portretizarea autentică a culturilor nu era deloc asemenea celei propagati de PCUS. Lumea a ajuns să recunoască autenticitatea culturilor țărilor baltice, precum și unicitatea culturilor țărilor ex-sovietice asiatice.
Totodată, în ce privește Ucraina și Belarusul, lucrurile erau mult mai complicate. „În primul rând Rusia” a fost mottoul general al Occidentului când se aborda un subiect legat de țările post-sovietice. O lungă perioadă, aceasta a fost modalitatea de a evita identificarea Ucrainei drept o entitate separată. În Rusia, distanțarea continuă a Ucrainei, determinată, printre altele, de creșterea suveranității și de viziunile istoriografice diferite, era văzută ca o neînțelegere temporară. Percepția că Belarusul și Ucraina și suveranitatea acestora sunt un accident nu era doar un produs al aparatului de stat, ci era de asemenea bine înrădăcinată în mințile intelectualilor ruși. Ei nu realizau că suveranitatea celor două țări nu era deloc falsă și că falsă era percepția lor asupra naturii acestei suveranități. Un exemplu concludent în acest sens este faptul că bolșevicii au fost nevoiți să acorde o anumită suveranitate ucrainenilor în 1920. Percepția șovină a populației ruse, în special în zonele metropolitane, a fost rezultatul deceniilor de propagandă susținută de istorici și filosofi care au folosit resursele de stat pentru a submina legitimitatea Ucrainei, fapt reflectat în cartea Istoria PCUS. Devenind marele moștenitor al URSS, Rusia, de asemenea, a moștenit și a „digerat” unele strategii istoriografice pentru uz viitor.
O mobilizare perpetuă
În contextul mișcărilor naționale din perioada post-sovietică ale multor națiuni, Rusia era elefantul din cameră. Naționalismul rusesc s-a caracterizat prin obiectivele sale șovine și expansioniste (mai degrabă decât prin autodeterminare). Este ceva similar unor tentative anterioare ale elitelor rusești, un exemplu în acest sens fiind cel din timpul prăbușirii Imperiului Rus în 1917. Încercarea de a crea ceva nou din ruine, de a clădi o oportunitate și de a deschide noi căi pentru popor a dus întotdeauna la o întoarcere și la repetarea acelorași greșeli de către Rusia. Mai mult decât atât, obsesia pentru trecutul său falsificat a condamnat nu numai viitorul Rusiei, dar și al celor care au avut nenorocul să ajungă în sfera ei de influență geopolitică. Rusia a fost prezentă în toate „punctele fierbinți” din lume, inclusiv în teritoriile nerecunoscute (nici măcar de Rusia însăși). (Transnistria este un exemplu perfect în acest sens; în privința ei, ONU a decis în final să reacționeze). Problemele curente din țările care s-au aflat sub dominația ideologică a URSS și acum a Rusiei sunt efecte adverse ale Războiului Rece – o consecință a epuizării mentale profunde a lumii sovietice, care a otrăvit nu numai Ucraina, ci întreaga lume modernă, lipsind-o de posibilitatea de a merge înainte. URSS a „murit”, dar urmele și demonii ei sunt foarte vii și continuă să otrăvească lumea liberă.
Războiul de cinci zile împotriva Georgiei din 2008, o ofensivă brutală și josnică, a fost catalizatorul unei armate ruse înnoite și modernizate și al propagandei de război care o dirijează. Militarizarea a devenit o componentă cheie a unei noi Rusii în curs de dezvoltare, fapt neluat în seamă de comunitatea internațională. Fostul consilier al lui Putin, Andrei Ilarionov, a descris aceasta în felul următor: „Nu va exista an fără așa-numitele mâncăruri picante, care să ducă la decese. Multe decese”. Regimul lui Putin era caracterizat prin implicarea Rusiei, a forțelor ei speciale, a voluntarilor și propagandiștilor ei în numeroase conflicte „locale”, oriunde două doctrine diferite se confruntau. Aceasta a generat o nouă conceptualizare a diplomației ruse și a doctrinei sale de politică externă. Modelul rusesc de guvernare a luat o formă mai verticală. Serviciile de securitate erau acum coloana vertebrală a oricăror activități de interes extern. Agențiile de securitate ale lui Putin au cuprins deja întregul mecanism de stat.
Un efect secundar al acestei situații a fost, la fel ca în epoca stalinistă, introducerea sistematică a unor standarde duble în mai multe sfere ale vieții politice – unul pentru un mod de viață exclusivist și unul pentru mase. Această mobilizare negativă persistentă a provocat multe tulburări în societate: acesta a fost mediul în care s-a născut expresia „a servi dacă ești chemat” (e.g. neo-cazaci, luptători ceceni, voluntari, grupul Wagner etc.). Grupurile care erau gata să facă „treaba murdară” pentru regim erau mai numeroase ca niciodată. Simultan cu întărirea forțelor de securitate, a început o restalinizare treptată. În scurt timp, a încetat să mai fie treptată – stalinizarea putinistă a câștigat inimile și mințile oamenilor. În numai 15 ani, Rusia a făcut un salt uriaș de la disecarea ororilor așa-numitului Homo Sovieticus (sub aripa științelor umaniste și a culturii) la amorțeală și nepăsare față de suferința propriilor strămoși. În cele din urmă, aceasta a dus la recunoașterea lui Stalin ca „manager eficient”.
Intervenția Federației Ruse după revoluția din Ucraina din iarna 2013-2014, care a rezultat în anexarea Crimeii și izbucnirea unui război hibrid în Donbas, a fost proba cea mai clară a pericolelor aduse de Rusia lui Putin (care au fost ascunse de ochii publicului o perioadă de timp). Operațiunile diversioniste ale Rusiei în Siria i-au consolidat poziția geopolitică. În același timp, Rusia n-a ratat ocazia să finanțeze populiștii de extremă stânga și de extremă dreapta din Europa în scopul destabilizării continentului. De atunci, Kremlinul a continuat să crească mizele jocului. Mass-media controlată de stat a început să răspândească idei fasciste și șovine, transformând astfel populația într-o hoardă de vite „zombificate”, însetate de sângele dușmanilor. Această armată de vite a fost cu siguranță luată în calcul ca argument decisiv în jocul geopolitic al Moscovei.
Sub umbrela măsurilor restrictive din timpul pandemiei COVID-19, putinismul a finalizat instalarea instituțională a totalitarismului în Rusia. Invadarea Ucrainei și retorica ce a acompaniat-o, practicile inumane din timpul „operațiunii speciale” demonstrează că Rusia s-a transformat dintr-un stat destabilizator într-un stat terorist, care amenință nu doar Ucraina, ci întreaga ordine mondială. Țara a căzut din realitate într-o lume virtuală a propriilor stigmate, stereotipuri, frici și ideologi. Bomba geopolitică cu ceas a explodat.
Fixații nesănătoase
În mai 2021, cele mai proeminente cinci personalități istorice în ochii rușilor obișnuiți erau următoarele:
Stalin – 39%
Lenin – 30%
Pușkin – 23%
Petru I – 19%
Putin – 15%
(sursa: Centrul Levada)
Este de remarcat faptul că, pe fondul scăderii de aproape două ori a ratingului personal al lui Putin din 2017 încoace, nivelul de simpatie pentru Stalin a rămas neschimbat din 2012. În același timp, sociologii ruși au constatat o creștere a agresivității populației ruse sincronizată cu criza pandemiei COVID-19. Schimbările catastrofale din societatea rusă erau evidente pentru toți, dar nimeni nu a protestat public. Dacă îi citim printre rânduri pe mai mulți consilieri prezidențiali, precum Vladislav Surkov și Gleb Pavlovski, observăm că dorința de distrugere fizică a Ucrainei și a poporului său, precum și de expansionism rusesc, era alarmantă. Apelurile ocazionale de a bombarda Kievul (considerat „mama orașelor rusești”), inclusiv situri istorice precum Catedrala Sfânta Sofia (locul exact al creștinării Rusiei Kievene), precum și visele la marșuri victorioase pe strada Khreshchatyk (ceea ce aduce aminte de marșurile în stil nazist și sovietic), demonstrează mentalitatea părții „profunde” a poporului simplu.
Coloana vertebrală a moralității Rusiei lui Putin, odată dezvăluită, a șocat comunitatea internațională. Afirmațiile liderilor occidentali despre poporul rus ca entitate separată de război, par a fi mai degrabă protocolare. Evident, nu are rost promovarea unor astfel de mesaje – și nu numai având în vedere slăbiciunea aparentă a mișcării anti-război din Rusia. Pentru că nu e vorba doar de un sprijin în masă al agresiunii lui Putin, ci și de justificarea morală a putinismului. Este evident că rușii posedă un simț alterat al realității și și-au pierdut întegral empatia. Vorbim despre triumful persistenței inumane a gulagurilor și despre îndoctrinarea forțată a „principiilor” ca bază a ordinii civile. În această nouă realitate a „lumii ruse”, națiuni întregi sunt eliminate la ordinul führer-ului ruscist. Grupurile rebele sunt transformate în cenușă nucleară fără nicio ezitare. În același timp, poporul rus (adică, partea „profundă” a poporului) tace mulțumit, pentru că turnura evenimentelor se potrivește perfect cu voia lui.
Aceasta relevă o imagine înfiorătoare: pierderea umanității în rândul a milioane de oameni care populează Rusia alături de câteva milioane de susținători ai agresiunii ruse din străinătate. Crearea premeditată a mașinăriei de propagandă rusească sub steagul fantomă al „patriei sovietice colective” i-a jucat o festă crudă Rusiei.
Cataclismul de azi nu este altceva decât o consecință directă a eșecului destalinizării URSS și, în concecință, a lipsa decomunizării, lustrației și a reflecției asupra trecutului totalitar.
Din această cauză, societatea rusă nu a experimentat un catharsis spiritual de mult timp necesar, care să ajute la depășirea unor simptome pe termen lung ale totalitarismului. Din cauza lipsei de dorință de a reflecta asupra greșelilor din istoria lor, crimele totalitarismului s-au răspândit asemenea celulelor canceroase în toată Rusia modernă. Statul, cu vastele sale surse media, a devenit un aparat de manipulare grosolană. În legătură cu aceasta, un istoric rus afirma că Rusia a devenit „Al Treilea Departament și KGB-ul, echipate cu invențiile Occidentului liber”. Totuși, renașterea totalitarismului în Rusia n-a avut loc doar la nivel instituțional. Un regimul totalitar și populația sa totalitară sunt legate într-o uniune revoltătoare și indisolubilă.
Analiza transformărilor continue ale mentalității ruse nu lasă nicio îndoială că fixațiile sale imperialiste, dintre care una este „chestiunea ucraineană”, nu vor dispărea. După cum putem vedea, pentru a oferi un răspuns la „chestiunea ucraineană” s-a recurs la genocid, după cum reiese din actele barbare ale armatei ruse în Ucraina. Cultivarea unei imagini generalizatoare a inamicului, care devine astfel sursa unei amenințări existențiale, produce o disonanță cognitivă printre ruși – o discrepanță între imaginea închipuită și cea reală a inamicului. De aici încolo, nu mai este posibilă o încetare a crizei (care a intrat în faza activă la 24 februarie 2022), nici măcar în cazul în care s-ar ajunge la un acord bilateral de încetare a focului.
Imagini din Cernihiv după bombardamentele ruseși din primele zile ale invaziei
Aroganța imperialistă stă la baza refacerii accelerate a totalitarismului de către statul și societatea rusă, precum și a disponibilității de a distruge ordinea mondială și pacea, care sunt percepute ca amenințări existențiale. Această capcană va rămâne neschimbată până nu va exista o condamnare globală a ideologiei comuniste/bolșevice și a succesorului său, ruscismul și putinismul. Cercul nu va fi rupt până când istoria Rusiei nu va fi privită realist, și nu prin prisma manualului istoric al cekiștilor, spălarea pe creier a poporului, propagarea crimelor împotriva umanității, inclusiv a Ucrainei și a ucrainenilor. Fără soluționarea imediată a acestor probleme, trecutul totalitar va reveni foarte rapid și va fi o problemă pentru generațiile viitoare – făcând din ruși creaturi inumane și însetate de sânge, lipsite de calități omenești fundamentale. Un rău nepedepsit este etern și va încerca să devoreze totul în calea sa.
