Vizita lui Borrell la Moscova nu a fost un „accident de muncă”

3

Vizita lui Josep Borrell la Moscova a avut parte deja de multe comentarii care i-au descris jenanta desfășurare și efectele. Întreaga situație a lăsat impresia unei înfrângeri uluitoare a „puterii normative” ce se dorește a fi UE. Desigur, Polonia, Țările Baltice și România au avertizat că această călătorie este o idee foarte proastă, dar cine să-i asculte pe acești „rusofobi motivați istoric, cărora traumele din trecut le încețoșează imaginea Rusiei contemporane”? Acest dezastru diplomatic al UE, oricât de dureros ar fi fost perceput, a fost însă interpretat drept un „accident de muncă” unic.

Această impresie este greșită.

Imaginea rezultată în urma vizitei la Moscova a șefului diplomației UE nu este un stop-cadru dintr-un moment de poticneală. Este o imagine „radiologică” ce redă în profunzime natura relației UE-Rusia configurate în ultimii 30 de ani.

Înaltul Reprezentant pentru Politica Externă al UE, Josep Borrell Josep Borrell Serghei Lavrov la Moscova – 05 februarie, 2021.

A început prost

La 8 decembrie 1991, la summit-ul din Pădurea Białowieża a fost diszolvată Uniunea Sovietică. Trei zile mai târziu, a fost parafat la Maastricht Tratatul privind Uniunea Europeană. Pentru politicienii nou-înființatei UE adunați în acest oraș, nu existau știri mai importante decât cele privind situația de la Moscova. Pentru politicienii ruși, semnarea „nu știu-cărui tratat la nu-știu-ce Maastricht” era un eveniment lipsit de relevanță în acele împrejurări. Aceasta arată prăpastia dintre amploarea atenției pe care și-o acordă reciproc UE și Rusia, chiar din punctul de start.

În Conceptul de politică externă al Federației Ruse, adoptat în 1993, relațiile cu
UE ocupau doar locul al cincilea în ierarhia de interese a Moscovei, iar UE ca atare
era considerată ca unul dintre obiectele politicii regionale rusești și menționată
alături de ONU, OSCE, OECD, UEO și G7. UE, luată separat, nu atrăgea atenția Kremlinului decât în contextul Acordului de Parteneriat și Cooperare UE-Rusia, care era negociat atunci. În afară de situația internă din Rusia, această stare de lucruri a fost, fără îndoială, influențată de faptul că Uniunea Europeană, neavând putere militară, nu era percepută de către politicienii ruși (obișnuiți cu o imagine militarizată a lumii) ca un jucător real pe scena internațională. Această tendință, deși mai slabă decât acum 20 de ani, încă mai are o mare importanță. A dominat până în 1995, când aderarea Finlandei și Suediei la UE a pus pentru prima dată Rusia în fața necesității de a întreprinde acțiuni legate de vecinătatea directă cu Uniunea Europeană și a înzestrat UE cu experiența a două țări care aveau o istorie îndelungată a relațiilor cu Moscova.

Rusia ignora UE, iar UE supraestima Rusia. Îngrozită de tragedia iugoslavă,
UE se temea să nu repete același scenariu în zona post-sovietică și considera
Rusia drept un stabilizator indispensabil. Nu vedea că Moscova era principalul
instigator al conflictelor din Moldova și Georgia și nu a înțeles că războaiele din Iugoslavia au încetat nu datorită cooperării Rusiei, ci în ciuda sprijinului acordat de Rusia Serbiei, care le aprindea. Stabilizare înseamnă reducerea influenței Moscovei. Rusia este exportator de destabilizare. Totuși, acest lucru pare să fie încă o „cunoaștere tainică” pentru UE.

„UE-bună, NATO-rea”

Anii 1997-1999 au fost perioada în care Kremlinul spera că va putea convinge Occidentul să nu admită țările din fostul bloc sovietic în NATO și să se mulțumească doar cu includerea lor în UE. Ambițiile de autonomie a securității militare a Europei exprimate de UE, în care Franța era fruntașă, ambiții înțelese ca o ieșire din sistemul dominației americane, au fost întâmpinate cu speranță la Kremlin, iar Elțin i-a încurajat pe europeni să „se descotorosească de soacra americană”. Centrul pentru sateliți UEO/UE de la Torrejón, Spania, spre a putea deveni independent de americani, din cauza lipsei unor sateliți de spionaj proprii, își cumpăra din Rusia fotografiile pentru analiză. Obiectivul Kremlinului era clar – acela de a sparge unitatea NATO.

Când s-a dovedit că integrarea europeană în domeniul militar este un „exercițiu birocratic ” și nu urmărește acest scop, visat de Moscova, Rusia și-a pierdut interesul în a-l susține.

Anul de cotitură 1999

Războiul din Kosovo (1999) a înghețat relațiile Rusiei cu SUA, „bucla lui Primakov” (întoarcerea, la vestea atacului NATO asupra Iugoslaviei, a avionului care îl transporta pe premierul Rusiei în vizită în SUA) fiind simbolică pentru această situație. Sperând în adâncirea contradicțiiilor SUA-UE, Rusia a lansat atunci o ofensivă diplomatică în direcția europeană, iar UE a preluat-o cu ardoare. 1999 a fost un moment de cotitură din mai multe puncte de vedere. NATO s-a extins, Elțin a demisionat, iar la putere a venit Putin, a izbucnit războiul din Kosovo și cel de-al doilea război cecen, a intrat în vigoare Tratatul de la Amsterdam, în baza căruia a fost instituit un Înalt Reprezentant al UE pentru politica externă și de securitate comună, UE a preluat competențele UEO și a declarat crearea Politicii Europene de Securitate și Apărare, adoptând Obiectivul Operațional de la Helsinki (forțe militare expediționare cu efective de 60.000, termen de realizare 2003 – își mai amintește cineva?). În 1999, Uniunea Europeană a adoptat, de asemenea, Strategia Comună UE-Rusia, iar Rusia a dezvoltat strategia de dezvoltare pe termen mediu a relației dintre Federația Rusă și Uniunea Europeană 2000-2010.

La Bruxelles, Rusia era imaginată ca „o mare țară care dorește accesul dar nu are
drept de acces”- adică, aproape la fel ca țările din Europa Centrală care se străduiau să obțină aderarea la UE, Rusia ar fi urmat indicațiile „puterii normative” UE, punând în practică reformele recomandate ei de către aceasta. A fost, așadar, produs un document, a cărui esență poate fi rezumată prin apelul UE către Rusia: „Deveniți mai asemănători nouă”. Mesajul strategiei rusești pe termen mediu către UE poate fi, de asemenea, redat printr-o singură propoziție: „Ajutați-ne să reducem dominația americană în Europa”. În Rusia nu s-au găsit politicieni dispuși să urmeze indicațiile Bruxelles-ului, dar în UE au fost și sunt mulți entuziaști ai mesajului principal al Strategiei Kremlinului.

„Anii de aur” ai relațiilor UE-Rusia (1999-2001 și 2003-2014)

Primul război cecen, al cărui caracter criminal nu a constituit vreo piedică în calea admiterii Rusiei în Consiliul Europei, a întârziat totuși intrarea în vigoare a Acordului de Parteneriat și Cooperare UE-Rusia din 1994. Dialogul structural UE-Rusia pe baza acestuia a început să funcționeze din 1998 și a continuat până la agresiunea rusă asupra Ucrainei din 2014.

Putin a pierdut Ucraina, a întors-o complet și ireversibil împotriva Rusiei - În Linie Dreaptă

La fiecare șase luni, se țineau summituri UE-Rusia (pentru comparație, întâlnirile la vârf ale Parteneriatelor Estice aveau loc o dată la doi ani) și, în ritmuri separate, aveau loc reuniuni între miniștri ai afacerilor externe, înalți oficiali și parlamentari. În UE era în vigoare principiul „Russia first” în tot ceea ce privea politica estică. Atunci când, față de ofensiva diplomatică ucraineană în direcția integrării europene, Președinția finlandeză a întrebat în 1999 care ar fi limitele extinderii UE (așa-numitul document de la Saariselkä), Germania și Franța au răspuns că în Ucraina și Moldova „… forțe politice semnificative se pronunță în favoarea (…) integrării cu Occidentul. Cu toate acestea, acceptarea Ucrainei ar însemna izolarea Rusiei”. Așadar, UE nu se va mai extinde spre est.

Propaganda rusă a creat o presupusă paralelă între “umilirea Germaniei la
Versailles în 1919, care a dus la frustrare și la nașterea celui de-al Treilea Reich și umilirea Rusiei prin nerecunoașterea intereselor ei legitime în vecinătatea sa imediată.” Chipurile, aceasta ar fi putut duce la consecințe la fel de deplorabile pentru Europa. Această teză se integra bine în memoria istorică germană. Lozinca „națiunile mari nu pot fi umilite” era lesne de înțeles și atrăgătoare. S-a uitat că nu amploarea umilinței, ci speranța unei revanșe de succes a fost cea care a condus Germania la cel de-al Doilea Război Mondial, după care ea a fost până la urmă umilită și mai mult, dar nu a mai avut iluzii cu privire la rezultatul vreunei noi confruntări de forțe. Moscova a jucat, față de UE, pe acest slogan, adresat sensibilității nemților, și a jucat cu succes. Conceptul german de „Annäherung durch Bindung” (apropiere prin legătură), a devenit un ghid al politicii UE. Prin legarea Rusiei într-o rețea de cooperare, UE urma să-i inițieze acesteia procesul de reformă.

În 2003, s-a anunțat la summitul UE-Rusia de la Sankt Petersburg că vor fi create patru spații comune. S-au înființat: „spațiul economic comun”, „spațiul comun de libertate, securitate internă și justiție”, „spațiul comun de cercetare, cultură și educație” și „spațiul comun de securitate externă”. În ajunul aderării Poloniei și Țărilor Baltice la UE, li s-a oferit acestor națiuni, greu încercate de Moscova, să se regăsească în „spații comune”, inclusiv de securitate, cu Rusia! Am înghițit-o și pe asta, dând din umeri și prevăzând că oricum nu va ieși nimic de aici; și, într-adevăr, întregul concept a fost taxat mai târziu cu o ironie: „the characteristic of space is vacuum”.

Naivitatea UE putea să ne amuze, dar și să ne sperie. În entuziasmul apropierii de Moscova, președintele francez Jacques Chirac, la o întâlnire cu Putin la Sochi în 2002, a oferit Rusiei coridoare extrateritoriale prin Lituania, pentru ca astfel să rezolve problema tranzitului către și dinspre regiunea Kaliningrad. Din fericire, în fruntea Comisiei Europene nu stătea pe atunci Jane-Claude Juncker (renumit pentru citatul „doar e vorba de Franța!”), iar Comisia Europeană a respins propunerile intempestive ale chiriașului de la Palatul Elysée.

Disputa cu UE în privința tranzitului prin Lituania și Polonia către Königsberg fusese aprinsă de Putin care, după atacurile de la 11 septembrie 2001, sprijinise Statele Unite în războiul împotriva Al Qaeda, pentru a avea mână liberă în Cecenia, pe care o prezenta în culorile islamiștilor, și avea nevoie pentru uz intern să demonstreze că totuși, „se pune contra Occidentului”. Așadar, după ce „înghețul” din relațiile cu Washingtonul, ce a urmat războiului din Kosovo, a fost compensat prin încălzirea relațiilor cu UE, între atacurile Al Quaeda și intervenția americană din Irak, situația s-a inversat. Încălzirea relațiilor cu SUA a fost echilibrată de „duritate” față de UE, care tocmai se extinsese spre Est. Extinderea din 2004 a durut foarte tare Rusia, care cu greu i-a conștientizat consecințele. UE – slabă ca jucător geostrategic, a fost neînduplecată în domeniul regulilor pieței comune. Normele UE privind nivelul permis de zgomot al motoarelor de aeronave care pot opera pe aeroporturile din UE, extinse la nou-acceptatele țările din Europa Centrală, au eliminat din acestea compania Areofłot, care avea mașini vechi și zgomotoase, iar procedurile antidumping au înfrânt exporturile de produse ale industriei metalurgice rusești pe această piață. Kremlinul a fost neajutorat în fața acestor măsuri ale UE. Dar aceasta era așa-numita „politică mică”, Uniunea Europeană a fost neajutorată în domeniul „politicii mari”.

Anul 2003 – apogeul erei Schröder în Germania – descris prin lozinca „Deutsche
Sonderweg” (drumul deosebit al Germaniei, care era o repetare inconștientă a unui slogan nazist, și însemna de fapt îndepărtarea de SUA) a adus acordul privind Nord Stream 1 și a arătat în toată splendoarea un atu important al Rusiei în relațiile cu UE – capacitatea sa de a corupe clasa politică a UE. Cancelarul german, cumpărat de Gazprom, a fost „perla coroanei” cuceririlor Kremlinului, dar numărul năimiților Moscovei este mult mai mare. Printre lobbyiștii bine plătiți ai Gazprom se numără fostul prim-ministru suedez Göran Persson și fostul prim-ministru finlandez Paavo Lipponen. Relația strânsă a lui Putin cu Silvio Berlusconi era cunoscută, iar fratele fostului șef de stat major al armatei franceze, Philippe de Villiers, a deschis afaceri în Crimeea. Înțelegerea dintre Rusia și premierul danez Lars Løkke Rasmussen a fost, de asemenea, foarte misterioasă, ducând în 2009-2011 la o serie de vizite interstatale la cel mai înalt nivel după o pauză de 46 de ani.

Președinția lui Dmitri Medvedev a fost perioada conceptului german al „parteneriatului pentru modernizare” UE-Rusia. UE își imagina această modernizare în felul ei – ca democratizare și progres civilizațional, iar Rusia în felul ei – drept (ce mai surpriză!) ajutor la modernizarea armatei. Drept urmare, Rusia a ajutat Bundeswehr-ul să dezvolte un sistem de sateliți, iar Rheinmetall-ul german a construit în 2011-2014 Centrul de Instruire a Forțelor Terestre de la Mulino, de lângă Nijni Novgorod. La rândul său, Franța s-a angajat să furnizeze Rusiei nave de război – Mistrale.

Nici agresiunea împotriva Georgiei, nici faptul că militarii ruși se lăudau în public cum că, dacă ar fi avut astfel de nave în 2008, războiul ar fi fost și mai scurt, nu i-au deranjat pe apărătorii „valorilor europene” în aceste afaceri. Încununarea acestora este Nord Stream 2. Rusia a frânt rezistența împotriva acestui proiect din partea Suediei și Finlandei prin presiuni brutale, majorând tarifele la importurile de cherestea din Rusia cu 200%, în timp ce UE rămânea pasivă.

UE a arătat o pasivitate similară în disputa dintre Estonia, Letonia și Rusia privind fragmentele de teritoriu furate ambelor țări (Petseri, Jaanilinn și Abrene), deși problema privea fragmente ale frontierelor externe Schengen. La fel s-a întâmplat în privința embargoului asupra exporturilor de produse agricole poloneze impus Poloniei de Rusia în 2005. Doar veto-ul guvernului PiS asupra negocierilor pentru următorul Acord de Parteneriat și Cooperare UE-Rusia a forțat UE să se ocupe de această chestiune, deși comerțul exterior este de competența exclusivă a Comunității, iar produsele agricole supuse embargoului rus nu erau, din punctul de vedere al legii, de exemplu, „carne poloneză”, ci „carne fabricată în Polonia”, și era de datoria Comisiei Europene să intervină în această chestiune. În numele bunelor relații cu Moscova, Bruxelles-ul s-a făcut că nu există, iar când Polonia a pus problema dur, a fost acuzată că „a luat ostatecă întreaga UE în disputele sale particulare cu Rusia”. Totuși, Polonia a câștigat în 2007.

După agresiunea Rusiei asupra Ucrainei, acordul de asociere UE-Ucraina a fost
împărțit în două părți – economică și politică, semnate separat, cu un mare
interval de timp între ele – pentru a nu „irita Rusia”. Cu toate acestea, 2014 a fost un an de cotitură. Rusia și-a arătat Uniunii Europene fața imperială și a îngrozit-o. Dar au trecut șase ani de atunci. Acum, UE a obosit și dorește normalizarea.

Spre un nou reset – contextul vizitei lui Borrell

O vizită de nivelul celei a lui Borrell la Moscova nu este opera unui singur om – selecția temelor de discuție, datele, tezele de susținut, prezentarea media etc. constituie o lucrare colectivă. Arată o imagine lamentabilă a întregii UE, a diplomației și organelor ei de conducere, dar și a voinței politice a puterilor UE de a utiliza acest aparat pentru a trimite Rusiei un semnal că le-a pus într-o situație dificilă în cazul Navalnîi, deci trebuie să se strâmbe puțin în public împotriva încălcării drepturilor omului, dar Borrell o va face în numele lor, iar ele sunt „nevinovate” și vor continua cu Moscova business as usual.

Există o criză a puterii de cumpărare în sudul zonei euro, îngrozitor de îndatorată și devastată de COVID. La 26 septembrie vor avea loc alegeri pentru Bundestag. Piața rusă este coruptă, lipsită de securitate juridică și politică, având un risc ridicat de sancțiuni și atacuri criminale, clienții sunt în mare parte săraci și împrăștiați pe o suprafață mare, ceea ce mărește costul transportului, dar nimeni nu face astfel de analize la un miting electoral. Guvernul german, fără aprobarea căruia vizita lui Borrell nu ar fi avut loc, nu are atât nevoie de acces pe piața rusă, cât trebuie să demonstreze alegătorilor că se îngrijește ca această „mare piață rusă” să se deschidă Germaniei. Din același motiv, Germania s-a străduit să obțină un acord cu China. Sudul zonei euro se stinge din punct de vedere economic, iar Germania trebuie să aibă unde să exporte, sau cel puțin guvernul trebuie să arate că încearcă să facă să se întâmple acest lucru.

Interesul Rusiei este invers. Rușilor le place când guvernul lor „se pune contra Occidentului”. Poziția dură a lui Lavrov și puterea Rusiei demonstrată de el, pe fondul neputinței UE, reprezentate de Borrell, cel luat de urechi în public, este teatrul politic visat de Kremlin pentru uz intern. La Moscova se știe că UE dorește o înțelegere deci, așa cum spunea un parlamentar rus în 2014 anticipând reacția Uniunii Europene față de ocuparea Crimeei – „пошумят, пошумят i перестанут” („Vor face gălăgie, vor face gălăgie, iar apoi vor înceta”, NT).

Avertismentele menționate mai sus din partea Poloniei, Țărilor Baltice și României au fost nesocotite de „deștepții” din „democrațiile mature” (întemeiate de SUA după 1945) care întotdeauna „știu ei mai bine”. Poftim rezultatul.

Pentru noi există totuși un punct pozitiv. Până în prezent, Rusia, în contactele sale cu UE, se prefăcea că Polonia (Europa Centrală) nu există. Formula era: «Vorbesc „cei mari”, iar ”cei mici” trebuie să execute ceea ce au stabilit aceștia». Acum, pe lângă un diplomat suedez și unul german, a fost expulzat și un diplomat polonez. Este o companie bună în clasamentul importanței actorilor din politica estică a UE. Cu atât mai mult cu cât a fost confirmat diagnosticul nostru cu privire la natura Rusiei și la efectele previzibile ale vizitei împotriva căreia am avertizat.

Traducere: Anca Cernea

Puteți sprijini activitatea noastră cu o donație unică sau una recurentă prin Patreon.

 
Print Friendly, PDF & Email

3 COMENTARII

  1. E bine ca România a avut o luare de pozitie alaturi de Polonia si de Tarile Baltice! Cam asta ar trebui sa fie o directie importanta a politicii noastre externe.

  2. O radiografie perfecta a dezastrului spre care se indreapta Uniunea Europeana . Aici nu vorbim numai despre umilirea lui Josep Borrell de catre Serghei Lavrov ( fotografia in sine – un iepuras de apartament cazut in falcile unui lup siberian cu mainile in buzunare – este ilustrare perfecta a triumfului brutalitatii , mentalitatii de buncar si mitocaniei asupra etichetei, culturii si civilizatiei europene ) ci despre umilirea intregii Uniunii Europene .
    Singura situatie similara a fost la sinistrul Summit NATO din 2008 in care țarul Putin a insultat – fara nicio reactie ! – pe TOTI participantii ( inclusiv presedintele SUA – Obama ) care voiau sa inceapa intalnirea la ora fixata, lasandu-i sa astepte pe toti cu ochii in soare timp de aproape o ora pana cand țarul a catadicsit a ajunga cu ilustra sa persoana care probabil isi uitase acasa scobitorile, pentru ca nu a oferit nicio explicatie pentru intarzierea de neiertat in orice cheie diplomatica . Ceea ce s-a intamplat acum nu este decat o consecinta a semnalului dat de Putin atunci ( dar pentru cei care au avut urechi sa auda ).

  3. Bun seara Tuturor,
    Traim zile grele pare-se; mai nou pana si Polonia a intrat in discutii cu cetateanul Xi pe marginea dozelor de vaccin; sa vedem daca doar la nivel declarativ. De urmarit

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here