Cu 50 de ani în urmă, un mare partid politic american a fost ucis de propriii săi copii și de cei mai apropiați prieteni.

Partidul în cauză a fost Partidul Democrat al lui Franklin Roosevelt, Harry Truman și JFK, care a pierit în timpul revoltelor din Grant Park, Chicago, în noaptea de 28 august 1968, în mijlocul convenției naționale a partidului.

Copiii săi, în acest caz, au fost răzvrătiții de stânga opuși războiului din Vietnam. De la Jerry Brown la Bernie Sanders, după ce au ucis partidul liberal tradițional pe care îl disprețuiau, ei au preluat cadavrul și l-au transformat în sediul Stângii radicale a Americii – cu George McGovern, Nancy Pelosi și Barack Obama ca purtători de stindard.

Prietenii care s-au alăturat acestui asasinat au fost jurnaliștii din presa tradițională. Relatările lor despre revoltele din acea noapte și de mai tărziu i-au transformat pe demonstranții SDS și cohortele lor violente – predecesorii Antifei de astăzi – în martiri ai „brutalității poliției” și ale „tacticilor de Gestapo” ale lui Richard J. Daley, primarul orașului Chicago. Așa a declarat un senator Democrat din Connecticut în discursul său către delegații convenției din acea noapte, când de fapt ei au fost – tot ca Antifa din prezent – instigatorii deliberați ai haosului și ale vărsărilor de sânge. Începând din acea noapte, ziarele New York Times și Washington Post, televiziunile ABC și CBS News au devenit instrumentele de facilitare a stângii radicale din SUA, chiar și în instanțele ei cele mai violente – și în acest proces s-au despărțit de milioanele de americani obișnuiți, care își făcuseră din Partidul Democrat casa lor politică.

Este utilă o recapitulare a evenimentelor. În august 1968 delegații Democrați s-au strâns la convenția lor națională din Chicago, pentru a încerca să vindece rănile cauzate de un război în Vietnam care îi învrăjbise, de revolte și asasinate acasă (mai întâi Martin Luther King în aprilie, apoi Robert F. Kennedy în iunie) și de o competiție înverșunată în trei direcții pentru nominalizarea la președinție, între senatorul Eugene McCarthy din Minnesota, vicepreședintele Hubert Humphrey (eventualul candidat) si Robert Kennedy, care fusese deja asasasinat la acea dată. Președintele Lyndon Johnson, din ce în ce mai nepopular, se retrăsese din competiție.

De asemenea, în Chicago sosiseră și mii de demonstranți anti-război, hotărâți să declanșeze o confruntare violentă cu poliția din Chicago. „Asigurați-vă că, în cazul în care va curge sânge, atunci să curgă peste tot în oraș”, a declarat Tom Hayden, unul dintre principalii organizatori ai demonstrației și viitorul soț al actriței Jane Fonda.

În parcul Lincoln avusese loc o confruntare preliminară între protestatari și poliție. Dar adevărata bătălie s-a dat în noaptea de 28 august în Grant Park, nu departe de hotelul Hilton, unde se desfășura convenția. Protestatarii au aruncat cu sticle și pietre până când poliția a tras cu gaze lacrimogene si a intrat în mulțime cu bastoane din lemn dur, în timp ce fiecare cameră TV și reporter de știri transmiteau evenimentele în direct.

Mass-media își arătase simpatia față de elementele turbulente cu alte ocazii, în locuri precum Watts și Detroit și Washington, D.C., dar acei revoltați erau negri, săraci și trăiau aupriți de rasismul alb. Însă revoltații de la convenția Democrată erau tineri albi privilegiați, care atacau poliția și strigau „fiarelor”, amenințând să toarne LSD în alimentarea cu apă potabilă a orașului Chicago. În lumina camerelor de luat vederi, în timp ce liberalii priveau cum tinerii lor erau bătuți de polițiști provenind din clasa muncitoare, s-a născut o nouă paradigmă media. Insurgenți de Stânga, albi sau negri, săraci din mediul urban sau absolvenți de Harvard, au devenit “protestatari”. Din acel moment violența lor a fost minimalizată sau ignorată, subliniindu-se justețea cauzei lor. În același timp, polițiștii au devenit răufăcătorii din orice confruntare, fiind prezentați ca având tendința de a reacționa exagerat de violent la provocările față de autoritatea lor și, implicit, față de sistemul opresiv pe care îl apără. O linie ideologică directă unește acea noapte cu mișcarea Black Lives Matter din prezent.

Confruntările violente și mediatizarea lor negativă au dăunat Democraților. Ele au distrus șansele lui Hubert Humphrey în alegerile prezidențiale din 1968, câștigate de Republicanul Richard Nixon. Însa efectul negativ s-a resimțit în profunzime. Humphrey a fost ultimul candidat prezidențial al Democraților racordat la valorile lui Truman și ale lui Kennedy: o guvernare plină de compasiune acasă și anticomunism ferm în străinătate. În schimb, s-a născut un nou partid Democrat, care și-a însușit din ce în ce mai mult vederile radicale ale protestatarilor din Chicago: anume că America, nu comunismul, este adevărata forță a răului care trebuie să fie îngrădită și schimbată. Acest nou partid Democrat l-a nominalizat pe radicalul George McGovern la convenția sa din 1972, devenind un partid obsedat de ideologia justiției sociale, de politicile identitare și de păcatele din trecut ale Americii – în esență, partidul din ziua de azi. Între timp alegătorii Democrați au început să migreze în masă către partidul Republican, formând blocul de “Reagan Democrats” care a permis Republicanilor să câștige patru din următoarele cinci alegeri prezidențiale și care mai târziu au devenit soldații insurgenței Trump.

În cele din urmă, principalele linii de luptă ideologică ale politicii americane din prezent au fost conturate în acea noapte. Cincizeci de ani mai târziu, încă nu am ieșit din conul de umbră al evenimentelor din Grant Park.

PRELUAT DIN   National Review