Disputa privind sistemul de justiție din Polonia a intrat într-o nouă fază. Ea început cu conflictul din jurul Tribunalului Constituțional, imediat după ce Andrzej Duda a fost ales în funcția de Președinte al Republicii Polone. Astăzi, ea se încheie cu confruntarea decisivă în centrul căreia se află disputa privind atribuțiile Curții Supreme (omologul Înaltei Curți de Casație și Justiție din România, n.trad.) și va constitui fundalul următoarelor alegeri prezidențiale din Polonia; să sperăm că ambele vor fi câștigate.

Începutul disputei: lipsa de logică a narațiunii opoziției

Pentru a înțelege esența situației în care ne aflăm este neapărat necesar să ne amintim care a fost începutul conflictului din jurul Tribunalului Constituțional, care a devenit sursa luptelor ulterioare pentru instanțe și sistemul de justiție. Cine l-a inițiat și ce obiective a încercat să atingă?

Dacă nu ne punem aceste întrebări, vom rămâne cu viziunea a două tabere care se luptă între ele, care s-au certat pe motive de orgoliu, ambele revendicându-și dreptul de a alege trei membri ai Tribunalului Constituțional, în condițiile în care cei trei nu schimbau cu nimic echilibrul forțelor politice în cadrul Tribunalului, în care majoritatea judecătorilor și așa erau în favoarea opoziției (e vorba de opoziția actuală a stângii liberale, față de guvernarea conservatoare condusă de PiS, n.trad.), indiferent dacă considerăm îndreptățită soluția susținută de PiS sau cea susținută de opoziție.

În această situație, implicarea PiS în dispută ar fi rezultat doar din încăpățânare sau dintr-o dorință excesivă de a ocupa cele trei poziții pentru ai săi, pentru a-și satisface măcar un pic foamea de putere. La acest nivel de înțelegere a conflictului, nu este posibil alt răspuns. Ar fi totuși de conceput ca PiS, pentru obiective atât de limitate și, de fapt, fără o semnificație politică esențială, să riște o bătălie în care a suferit și suferă în continuare pierderi semnificative de imagine? Ar fi absurd să procedeze astfel. Pentru a parafraza faimoasa zicală a lui Talleyrand, „ar fi mai rău decât o crimă, ar fi o greșeală”.

Putem, prin urmare, să acceptăm, pe de altă parte, explicația PO-PSL (*) potrivit căreia Sejm-ul (camera deputaților n.trad.) mandatului 2011-2015, dominat de această coaliție, a dorit pur și simplu să le ușureze puțin munca viitorilor lor colegi nou-aleși, pentru ca aceștia să nu fie nevoiți să se deranjeze cu alegerea judecătorilor Tribunalului Constituțional, cărora și așa avea să le expire mandatul? Astfel, PO și PSL ar fi acționat, conform acestei interpretări, din motive altruist-caritabile, pricinuite de grija față de condiția fizică și de posibila oboseală a succesorilor lor.  Mă întreb cum se simt susținătorii opoziției când aud o astfel de explicație. Nu le jignește inteligența?

„Răspunsul moscovit”

În enciclopedia limbii polone vechi a lui Gloger (publicată în 1900-1903, n.trad.) există un termen, răspunsul moscovit, adică un răspuns constând într-o „prostie cinică”, o minciună evidentă, răspuns despre care atât cel care îl servește cât și cel căruia i se adresează știu fără nicio îndoială că este o minciună nerușinată. Cu toate acestea, acela care dă un astfel de răspuns îi râde în față interlocutorului, de parcă i-ar spune – „și ce dacă e minciună – oricum nu ai ce să-mi faci”.

Explicațiile PO-PSL cu privire la procedura pentru alegerea anticipată a trei membri ai Tribunalului Constituțional în 2015 de către parlamentul căruia îi expira mandatul sunt un exemplu clasic al acestui tip de răspuns. A auzit cineva vreo altă explicație pentru această acțiune din partea opoziției? Chestiunea este fie trecută sub tăcere, fie explicată „ca la Moscova”. Nu este de mirare, deoarece adevărata explicație este extrem de împovărătoare pentru PO. Faptul că ea nu i-a fost oferită opiniei publice nu ne scutește însă de a ne pune întrebarea – care era de fapt miza acestei dispute și în ce scopuri politice a fost declanșată?

Începutul disputei asupra Tribunalului Constituțional – sensul jocului și eroarea procedurală a Platformei Civice

De îndată ce coaliția de guvernământ de atunci (PO-PSL, n.trad.) a primit informațiile despre rezultatele alegerilor prezidențiale din 24 mai 2015, a devenit clar pentru ea că, în curând, în fața unei înfrângeri previzibile și la alegerile parlamentare care aveau să urmeze, va pierde posibilitatea unei influențe decisive asupra procesului legislativ din Polonia, prin dispariția perspectivei de a bloca legile votate de către Sejm prin veto-ul Președintelui. Astfel, procesul legislativ din țară urma să fie în esență în mâinile PiS, care nu mai putea fi contracarat cu nimic. Președintele Duda urma să depună jurământul și să-și asume funcția de șef al statului începând din 6 august 2015. Amintirea acestor fapte cu calendarul în mână este importantă pentru înțelegerea jocului descris. Așadar, ce s-a întâmplat în această situație? Ei bine, între alegerile prezidențiale și cele parlamentare, Sejmul și-a schimbat propriul regulament în ceea ce privește alegerea judecătorilor Tribunalului Constituțional, introducând o prevedere conform căreia candidații pentru funcția de judecători la Tribunalul Constituțional sunt nominalizați de „Prezidiul Sejmului și 50 de deputați”. Pentru că totul se întâmpla în mare grabă, în ideea de a se reuși parcurgerea întregii proceduri înainte de alegerile parlamentare, în formulare a intervenit o greșeală evidentă.

Așa cum era formulată, noua prevedere cerea ca atât Prezidiul Sejm-ului cât și un număr de 50 de deputați să ia inițiativa în acest sens. În loc de conjuncția „și”, în regulament ar fi trebuit să fie cuvântul „sau”, iar atunci Prezidiul Sejm-ului ar fi putut acționa independent. Această eroare procedurală a provocat consecințe importante. Formal, noii judecători au fost aleși cu un viciu procedural – la anunțarea candidaturilor lor, nu au fost îndeplinite prevederile regulamentului adoptat de către Sejm-ul (PO-PSL) care a făcut alegerea. În plus, au fost aleși cinci judecători, nu trei. Prin urmare, nominalizările nu erau valide. Deci nu puteau fi aleși în mod legal. Doar Sejm-ul este autorizat să repare astfel de erori procedurale ale Sejm-ului, și doar noul Sejm, ales în octombrie 2015, le-a corectat. Noul parlament, cu majoritatea PiS, a contestat legalitatea alegerii acelor judecători și a ales alții, corectând eroarea procedurală și de reglementare comisă de parlamentul anterior.

Tribunalul Constituțional judecă legislația, nu judecă fapte

În acel moment, Tribunalul Constituțional a intervenit în dispută, contestând deciziile noului parlament și declarându-le neconstituționale în privința alegerii a trei dintre cei cinci judecători. În schimb, el a recunoscut constituționalitatea alegerii altor doi dintre aceștia. Și aici ajungem în miezul disputei.

În constituția Republicii Polone, la Tribunalul Constituțional se referă articolele 188 – 197. Acestea definesc competențele sale ca jurisdicție constituțională. Tribunalul Constituțional decide cu privire la constituționalitatea actelor juridice – adică acte parlamentare, acte normative, acorduri internaționale etc. În niciunul dintre aceste articole nu i se prevede vreo competență de a decide cu privire la validitatea sau invaliditatea deciziilor administrative ale Sejmului, alegerii unei persoane sau alteia într-o o poziție sau alta, sau altor decizii parlamentare care nu sunt legi și nu constituie legislație. Tribunalul Constituțional se pronunță asupra legilor, nu asupra faptelor. El nu are astfel de competențe și nu și le poate da singur.

Tribunalul Constituțional nu avea niciun drept să se ocupe această problemă, iar faptul că a abordat-o a fost o uzurpare, cu încălcarea principiilor de bază ale ordinii constituționale și democratice din Polonia, în care este în vigoare diviziunea celor trei puteri în stat. Din această diviziune rezultă că instanțele – inclusiv Tribunalul Constituțional, funcționează pe baza legală creată de autoritatea legislativă și nu își pot extinde ele însele aceste baze, atribuindu-și noi competențe, definindu-și singure propria alcătuire și determinându-și propriile proceduri, mai mult, chiar intervenind ca judecători în propria cauză.

Esența disputei – obiectivul Platformei Civice – reducerea alegerilor la un teatru fără semnificație politică

Intensitatea conflictului din jurul Tribunalului Constituțional nu a rezultat din urmărirea uneia sau alteia dintre soluțiile propuse privind soarta a trei sau cinci dintre judecătorii săi. Problema fundamentală era răspunsul la întrebarea dacă Tribunalul Constituțional are dreptul să se pronunțe asupra constituționalității oricărei decizii parlamentare – prin urmare, nu numai asupra normelor legale produse de parlament, ci și asupra deciziilor sale administrative. Dacă răspunsul la această întrebare ar fi fost afirmativ, în Polonia s-ar fi creat o a treia cameră a Parlamentului, de facto, sub forma Tribunalului Constituțional, care putea contesta și anula, ca instanță finală, orice decizie a Sejm-ului. Dar el nu s-ar fi supus niciunei proceduri democratice care să-i ofere vreun mandat pentru a exercita astfel de puteri, atât de mari. El nu se naște dintr-un act electoral – ca Sejmul și Senatul, iar întrebarea asupra modului în care suveranul îi poate influența componența rămâne fără răspuns. Tribunalul Constituțional ar fi dorit să se aleagă singur și tot el să evalueze validitatea alegerii membrilor săi. Astăzi, Curtea Supremă vrea același lucru.

Dacă acceptăm că acesta este răspunsul la întrebarea fundamentală despre esența conflictului din jurul Tribunalului Constituțional (iar astăzi din jurul Curții Supreme), comportamentul ambelor părți ale conflictului devine logic și inteligibil. Întreaga situație a rezultat din încercarea PO (et consortes) de a întreprinde un atac la adresa sistemului democratic din Polonia, prin dominarea Tribunalului Constituțional de către judecătorii care îi sunt simpatizanți, astfel încât să facă din acesta o „a treia super-cameră a Parlamentului” cu drept de veto asupra noii majorități parlamentare, în orice chestiune pe care Sejmul ar fi abordat-o. Dl. Președintele și guvernul polonez aveau obligația de a zădărnici acest atac asupra democrației, și l-au zădărnicit.

traducere: Anca Cernea

(*) Coaliția dintre Platforma Civică și Partidul Socialist. PSL, Polskie Stronnictwo Ludowe – Partida Populară Poloneză – mic partid agrarian postcomunist PSL este un partid care a supraviețuit, fără mari schimbări, comunismului. Spre deosebire de Republica Socialistă România, în care nu existau alte partide decât PCR, în Republica Populară Polonă făceau figurație, alături de Partidul Muncitoresc Unit Polonez, câteva mici partidulețe anexe, printre care și ZSL. ZSL se pretindea a fi continuarea PSL interbelic, un partid țărănesc, ai cărui conducători, în frunte cu Stanisław Mikołajczyk, au fost omorâți de comuniști. După 1989, ZSL și-a schimbat numele în PSL. Și cam atât, altceva n-a mai schimbat. În prezent, din tot spectrul politic polonez, PSL este cel mai constant, pe față și fără jenă partid pro-rusesc n.trad.

Citiți partea 2: Disputa asupra justiției în Polonia, p.2: Puterea judecatorească nu poate fi lasată pe mâna unei corporații cu originile în comunism