Dacă Notre Dame este un simbol al civilizației occidentale, așa cum a afirmat Sir Kenneth Clark în documentarul său Civilizație difuzat de BBC în 1969, atunci distrugerea sa în urma incendiului de pe 15 aprilie 2019, fie accidentală, fie intenționată, provoacă sentimentul revoltător că această pierdere este rezultatul logic a zeci de ani de dogmă antioccidentală, îmbinată perfect cu obiectivele fundamentaliste islamice.

Potrivit site-ului Universității Stanford, „Pe 15 ianuarie 1987, 500 de studenți, împreună cu pastorul Jesse Jackson, s-au reunit pe bulevardul Palm Drive și au scandat: ‘Hei hei, ho ho, civilizația occidentală trebuie să dispară’. Dezbaterea curiculară a atras atenția la nivel național, iar în 1989 materia de studiu Cultura Occidentală a fost înlocuită în mod oficial cu programul Culturi, Idei și Valori (CIV), program care cuprindea numeroase lucrări incluzive pe teme de rasă, clasă și sex”.

Rapiditatea și intensitatea cu care Notre Dame a fost înghițită de flăcări în perioada Săptămânii Patimilor amintește de protestele din Stanford, deoarece conflagrația a scos în evidență cât de inadecvate au fost măsurile de protecție din partea oficialităților față de un lăcaș al patrimoniului mondial UNESCO, cât de inadecvate au fost „restaurarea” întreprinsă de statul francez și gestionarea ei de către Biserica Catolică.

Am fost trimiși cu gândul la arderea pe rug a Ioanei d’Arc, la auto-da-fé-urile inchiziției, la focul Reichstagului, sau incendiul bibliotecii din Alexandria.

Pe măsură ce mulțimea de spectatori cânta „Ave Maria” pe străzile pariziene, fumul și flăcările au luat dimensiunea unei pietre funerare pentru cultura franceză.

Discursul președintelui Macron despre refacerea unui Notre Dame „mai incluziv” este alarmant, nu în ultimul rând și datorită unor lucrări profetice recente, cum ar fi Supunere de Michel Houellebecq sau distopicul Moscheea Notre Dame de Paris de Elena Chudinova.

Între timp, comentariile de origine arabă de pe pagina de Facebook a unui prieten israelian salutau cu satisfacție distrugerea catedralei: „Această biserică era sediul central al cavalerilor templieri și a fost centrul de comandă pentru atacurile asupra musulmanilor de pretutindeni. Ne rugăm în genunchi mulțumindu-i lui Allah și sperăm ca același lucru să se întâmple și la Vatican, dar cu papa înauntru.”

„Dumnezeu să o mistuiască în flăcări”.

“Suntem toți solidari cu incendiul. Noi toți suntem focul.“

De asemenea, războinici ai justiției sociale au publicat comentarii batjocoritoare pe Twitter:

„Incendiul de la Notre-Dame este o karma cosmică pentru toate locațiile istorice și artefactele pe care Franța le-a distrus și furat când a fost o lepădătură colonialistă”.

„Este imaginea cea mai plăcută din punct de vedere estetic pe care am văzut-o vreodată”.

Poate că declarația cea mai înfricoșătoare a venit din partea profesorul Patricio de Real, profesor de artă și arhitectură la Harvard, care a exprimat în revista Rolling Stone o opinie potrivită pentru un incendiator: “Clădirea a fost atât de supraîncărcată cu semnificații, încât arderea ei se simte ca un act de eliberare”.

Pe măsură ce fulgerele luminează peisajul întunecat, flăcările care au cuprins Notre Dame nu relevează o „ciocnire a civilizațiilor”, ci o luptă existențială cu ceea ce filosoful francez Bernard Henry-Levi numea islamo-stângism, o „religie antiamericană” opusă însăși existenței civilizației occidentale.

Deși o mare parte din mass-media pare să minimalizeze enormitatea acestei tragedii, ea are o semnificație istorică mondială.

Aceasta deoarece, așa cum a spus odată Thomas Jefferson: „Fiecare om are două patrii – a lui și Franța”.

Laurence Jarvik

Autorul este un publicist, editor și autor de filme documentare din Washington, DC. A scris eseuri și articole despre teatru, arhitectură și arte vizuale publicate de-a lungul timpului în New York Times, Wall Street Journal, Washington Post, Los Angeles Times, Washington Times.

Traducere și adaptare de Emil Borcean

PRELUAT DIN   The Burning of Notre Dame