Dacă luăm în considerare entuziasmul pentru socialism al americanilor din prezent, este greu să nu concluzionăm că trăim într-o epocă în care milioane de oameni nu cunosc istorie, sau nu sunt înclinați să învețe din ea.

Există lecții care trebuie învățate din prăbușirea economiilor de comandă din Europa Centrală și de Est în 1989, din dezintegrarea economică a Argentinei în secolul al XX-lea și din implozia actuală a “socialismului secolului douăzeci și unu” în Venezuela. Putem învăța și din cazurile acelor țări care au abandonat economia planificată și și-au salvat societățile de la ruină economică. Un exemplu important, dar adesea ignorat, al unei astfel de transformări este adoptarea piețelor libere de către Germania de Vest în 1948.

Socialismul național-socialismului

Crimele regimului național-socialist împotriva umanității, în special încercarea de a extermina poporul evreu, sunt bine cunoscute astăzi. Mai puțini recunosc însă faptul că mișcarea nazistă a îmbrățișat și unele idei incontestabil socialiste. Programul de 25 de puncte adoptat de naziști în 1920, de exemplu, cerea naționalizarea industriilor cheie și extinderea ajutorului social pentru persoanele în vârstă. Liderii nazisti utilizau, de asemenea, un limbaj negativ despre capitalism, pe care îl descriau invariabil ca fiind controlat de “bancherii evrei”.

Ideile economice ale lui Adolf Hitler sunt cel mai bine descrise ca fiind eclectice. Cu toate că el a proclamat că “noi suntem socialiști” și “noi suntem dușmani ai sistemului economic capitalist de astăzi”, Hitler a subliniat, cu alte ocazii, că distrugerea proprietății private a fost o greșeală. Ceea ce este clar însă este că el credea că economia, ca orice altceva, era subordonată cerințelor statului totalitar.

În practică, politicile economice naziste erau un amalgam de protecționism, programe de stimulare cvasi-keynesiene, cheltuieli masive pentru producția de armament, subvenții generoase pentru agricultură și întreprinderile mici și relații strânse între stat și industriile considerate vitale pentru o armată puternică, cum ar fi extracția și prelucrarea minereului de fier și a cărbunelui. În măsura în care o temă comună caracterizează aceste politici, ea era una a naționalismului economic.

Nu a fost un salt mare de la astfel de idei la colectivizarea pe scară mai largă a economiei germane, care s-a desfășurat oarecum la întâmplare în timpul celui de-al doilea război mondial. Hitler a fost reticent de a trece la o economie de război pe scară largă, nu în ultimul rând pentru că acest lucru ar fi însemnat să recunoască riscurile enorme pentru Germania, angajată într-un război simultan împotriva imperiului britanic, URSS și SUA. Dar, odată cu trecerea timpului, au fost introduse și extinse controlul prețurilor și raționalizarea bunurilor de larg consum, a crescut impozitul pe venit, iar întreprinderile private și-au pierdut din ce în ce mai mult autonomia, devenind din ce în ce mai integrate în mașina de război germană. În 1944, aproape 25% din forța de muncă a Germaniei era formată din sclavi, în primul rând datorită deținuților din lagărele de concentrare și muncitorilor siliți din teritoriile cucerite.

Hitler dus, dar germanii încă tributari ideilor naziste despre economie

După ce Germania s-a predat în 1945, ea a fost împărțită în patru zone de ocupație controlate de URSS, Marea Britanie, Statele Unite și Franța. În zona sovietică, care a devenit în cele din urmă Republica Democrată Germană, rușii și comuniștii germani au orientat rapid economia spre colectivism. În zonele occidentale, puterile aliate nu au făcut prea multe pentru a schimba condițiile economice care au existat pe timpul naziștilor. S-au menținut controalele de prețuri, precum și Reichsmark, moneda aproape complet devalorizată a regimului nazist. Prețurile oficiale și salariile nu reflectau starea reală a cererii și ofertei. În consecință, peste 50% din activitatea economcă se desfășura pe piața neagră, creșterea economică era inexistentă, segmente largi ale forței de muncă erau șomere sau prea puțin utilizate, iar mulți germani se confruntau cu o penurie acută de bunuri de consum de bază. Tigările, și nu Reichsmark, erau valuta preferată a germanilor.

Un motiv pentru această situație a fost faptul că gândirea economică a autorităților de ocupație era tributară ideilor keynesiene și măsurilor economice de tip New Deal luate de administrația Roosevelt în anii 1930. Social-democrații germani și porțiuni ale mișcării creștin-democrate emergente erau, de asemenea, tributari unor idei mai mult sau mai puțin socialiste. Acești factori au creat o influentă masă de opinie în favoarea menținerii și extinderii multor politici economice stabilite sau extinse de naziști.

Un mic grup de economiști germani avea totuși o viziune diferită: o economie eliberată de cătușele controalelor de prețuri și de alte măsuri socialiste. Personalități ca Walter Eucken, Franz Böhm și, mai presus de toți, Wilhelm Röpke nu numai că aveau o reputație anti-nazistă impecabilă, dar ei erau convinși că keynesienismul și democrația socială duc inevitabil la stagnare economică. În plus, ei au avut cui să se adreseze, într-o poziție de decizie în această privință.

Ludwig Erhard, care avea o experiență de afaceri, a fost numit în 1948 director economic pentru zonele administrate de America și Marea Britanie. În timpul celui de-al doilea război mondial Erhard a absorbit ideile economiștilor declarați în favoarea piețelor libere, cum ar fi Friedrich von Hayek, dar, mai ales, cărțile și articolele scrise de Wilhelm Röpke în exilul său din Elveția. Publicarea cărții lui Röpke Problema germană, în 1946, a avut efecte asupra opiniei publice postbelice din Germania similare cu Drumul către servitute al lui Hayek asupra audienței anglo-americane.

De asemenea, articolele de ziar publicate de Röpke au avut un impact profund asupra celor cu opinii informate – în special asupra practicanților catolici și protestanți care au dominat conducerea creștin-democraților în curs de formare. Unul dintre articolele cele mai faimoase ale lui Röpke, care se referea la piețele libere, a fost publicat în săptămânalul catolic Rheinische Merkur. Acesta este considerat unul dintre cele mai importante articole care au ajutat la pregătirea opiniei publice pentru restabilirea economiei de piață în Germania de Vest în 1948, prin reformele inițiate de Ludwig Erhard.

Marea reformă

Deja predispus către ideile pieței libere, Erhard a absorbit gândirea economică a lui Röpke, ceea ce a confirmat convingerea sa că renașterea economică a Germaniei depinde de restabilirea elementelor de bază ale pieței libere, mai ales de o monedă stabilă și de prețuri libere. În iunie 1948, Erhard a luat taurul de coarne. Acționând împotriva dorinței majorității oficialilor din forțele de ocupație aliate, Erhard a introdus o nouă monedă – marca germană – pentru a înlocui Reichsmark-ul lipsit de valoare. O lună mai târziu, Erhard a eliminat controalele asupra prețurilor și producției. Într-un interval de douăsprezece luni au fost dezmembrate multe alte controale economice din epoca nazistă. Aceste schimbări au fost propagate și în zona de ocupație franceză, creând astfel un cadru economic uniform în tot ceea ce urma să devină Republica Federală Germania în 1949.

Aceste reforme au avut efecte pe termen scurt și lung. Bunurile de consum au reapărut literalmente peste noapte pe piața liberă, deoarece producătorii puteau să perceapă prețul real (mai mare) decât prețul inferior (mandatat de guvern și astfel artificial). Absenteismul de la locul de muncă a dispărut, deoarece banii pentru care oamenii lucrau acum aveau putere de cumpărare reală. În general, existența unei monede stabile a încurajat întreprinderile să investească capital în restaurarea și modernizarea industriei germane. Aceasta a oferit fundamentul pentru o puternică creștere bazată pe exporturi și o creștere extinsă a productivității, câștigurilor și profiturilor. Wirtschaftswunder (miracolul economic) era în plin curs de desfășurare. La mijlocul anilor 1950 Germania de Vest s-a ridicat din cenușă pentru a deveni locomotiva economică a Europei de Vest. Contrastul cu Marea Britanie, care s-a orientat într-o direcție socialistă după război și nu a abolit cartelele pentru alimente și alte produse de bază până în 1954, a fost puternic.

Aceasta nu înseamnă că Germania de Vest a adoptat o economie de piață deplină. În calitate de ministru de finanțe, Erhard a trebuit adesea să-i împace pe scepticii economiei de piață din guvernul german. Un astfel de compromis a implicat extinderea statului german de asistență socială, instituit inițial de cancelarul de fier Otto von Bismarck în anii 1880. Acest lucru nu a trecut neobservat. În 1950, de exemplu, cancelarul Konrad Adenauer l-a însărcinat pe Röpke să scrie o apărare a politicilor economice ale guvernului său. Spre surprinderea lui Adenauer, raportul lui Röpke a lăudat măsurile de liberalizare luate de Erhard, dar a insistat și asupra faptului că impozitarea și cheltuielile pentru binefacerile sociale nu pot depăși anumite nivele “fără a afecta aspectele de lărgire și normative ale unei economii de piață libere”. Röpke a afirmat că aceste cheltuieli și reglementări erau deja excesive. În această privință el nu a fost ascultat. Guvernul german a aborda atceste probleme într-un mod sistematic abia la începutul anilor 2000.

Acestea fiind spuse, un motiv major pentru care Germania contemporană este una dintre cele mai prospere economii din lume este faptul că, în urmă cu 68 de ani, câțiva politicieni și intelectuali cheie au respins ideile social-democrate, care sunt din nou la modă. Ceea ce este important de reținut este că relansarea Germaniei nu a fost un “miracol”. A fost rezultatul logic al adoptării economiei de piață.

Din păcate, logica funcționează și în cealaltă direcție. Nu este nimic misterios în privința modului în care socialismul și democrația socială creează haos economic și distrugere. Este o consecință firească a negării libertății. Această lecție este una pe care mulți astăzi în Occident sunt hotărâți să o ignore, dar costul va fi suportat de toată lumea.

Samuel Gregg

PRELUAT DIN   The Stream