Oficial, în Europa nu se execută pedeapsa cu moartea, dar asta nu este adevărat. O astfel de pedeapsă a fost pronunțată în cazul lui Alfie Evans, un copil lipsit de apărare, condamnat la moarte în numele Legii în Marea Britanie. Singura lui vina este că nu s-a născut sănătos.
Cazul lui Alfie Evans focalizează ca o lupă una dintre principalele probleme politice ale lumii occidentale. Aceea că judecătorii de astăzi au devenit uzurpatori, care în loc să emită hotărâri cu privire la probleme juridice, s-au apucat să decidă cu privire la chestiuni de civilizație, politice, culturale, antropologice, filosofice, morale, și chiar religioase, și pentru că ei nu au în acest sens calificări corespunzătoare, fac asta complet arbitrar, doar pe baza proprii viziuni asupra lumii.
Așa este în cazul judecătorului Anthony Hayden, care a pronunțat condamnarea la moarte a lui Alfie Evans. El este membru al BLAGG (The Bar Lesbian and Gay Group) – o organizație care asociază juriștii care fac lobby pentru comunitățile LGBTQ. El este, de asemenea, co-autor al unui manual intitulat „Copiii în familii de un singur sex”, care oferă consiliere homosexualilor, despre cum pot obține adopția de copii. La un moment dat, i s-a dus vestea pentru că a decis decăderea din drepturile părintești a unei mame care nu a vrut să-și crească fiul ca pe o fată. Este, de asemenea, cunoscut pentru sprijinul său deschis față de avort și eutanasie. Este greu de așteptat ca un om care lucrează activ pentru civilizația morții să se pronunțe de partea vieții.
Prin urmare, se pune întrebarea fundamentală: ce competențe au judecătorii pentru a se exprima ca autorități incontestabile în materie de moralitate, axiologie sau religie? Pot ei să fie ultima instanță în astfel de domenii fundamentale? Îi califică pentru asta studiile de drept, în timpul cărora cunoștințele lor se concentrează pe învățarea codurilor, paragrafelor și procedurilor? Pot condamna oameni nevinovați la moarte pe această bază? Pot ei, doar pe baza propriilor lor păreri și, prin urmare, și a propriilor lor prejudecăți, fobii, manii și antipatii, să decidă asupra vieților unor oameni care nu au săvârșit nicio crimă?
Avem de a face cu un fenomen asupra căruia avertizau la vremea lor Montesquieu, Thomas Jefferson, Abraham Lincoln, și în timpurile mai recente, Ralph Dahrendorf și Antonin Scalia: tirania judecătorilor. Această nouă castă sacerdotală a primit astăzi drepturi extraordinare în lumea noastră. Judecătorii pot priva omul de libertate, îi pot lua proprietatea, îi pot face imposibilă exercitarea profesiei, îi pot interzice să-și crească copiii și pot chiar să-i ordone un comportament care este împotriva convingerilor sale. În același timp, ei nu poartă nici o responsabilitate și nici consecințele deciziilor lor. În fața verdictelor lor nu există recurs, nu avem mijloace de opoziție. Între timp, ei lasă tot mai puțin spațiu libertății umane, însușindu-și noi domenii care nu țin de competența lor. Deci, intervin în materie de moralitate și religie, dau hotărâri pentru a frânge conștiința umană, și chiar decid cu privire la probleme de viață și de moarte ale unor nevinovați lipsiți de apărare – ca în cazul lui Alfie Evans.
Auzim astăzi adesea că hotărârile judecătorești nu pot fi contestate, deoarece aceasta ar reprezenta un atac asupra independenței instanțelor. Totuși, găsim contestarea unor hotărâri judecătorești chiar la izvoarele civilizației noastre. Atât procesul lui Socrate, cât și procesul lui Isus au fost nedrepte. Un semn al apartenenței la civilizația noastră a constituit opoziția față de judecățile pronunțate în timpul acestor două procese. Același lucru este valabil și pentru Alfie Evans astăzi. Poziția pe care o adoptă oamenii în această chestiune pune în evidență linia de separare dintre civilizația vieții și civilizația morții.
Traducere: Anca Cernea
PRELUAT DIN wpolityce.pl
2 Comments
Horatiu Coman
27 April 2018Cutremurător!
Preiau observațiile lui Bogdan Calehari dintr-un articol recent, cu care sant total de acord. Din cauza asta dreapta conservatoare va trebui sa renunțe doar la a mai replica conjunctural lăsând mereu inițiativa activismului organizat, si conștient, al stângii. Trebuie să facă mai mult decât atât: să preia la fel de hotărât si conștient inițiativa unei veritabile „CONTRAREVOLUȚII CULTURALE”. Pentru că vedem astăzi – inclusiv in cazul justiției tot mai cartelate si a dramei micuțului Alfie Evans – că nu mai e suficientă doar contracararea pompieristică a daunelor umanitare, economice si politice produse de stânga in toate variantele sale „soft”(occidentale) sau „hard” (comunismul global consacrat la Moscova in 1917), ci e nevoie si de contracararea sa, la baionetă, mai ales in sfera ideilor. Vorba lui Calehari, nu schimbă lumea nici TVA-ul si nici indicele Dow Jones, ci ideile. Alea despre care Lenin spunea că sunt mai periculoase decât armele si că nu trebuie lăsate pe mâna dușmanului. Ce folos că ultimii mari politicieni ai vestului (Reagan-Thatcher) au scăzut drastic șomajul, au crescut semnificativ prosperitatea si au prăbușit principalele bastioane terestre ale comunismului global (cel întrupat) din moment ce i-au lăsat intacte bastioanele seducției si militantismului („sfântul duh”) chiar in sânul Occidentului, bastioanele „Reconquistei” ideologice (presa, universitatea si sfera ideilor mai ales). După cum vedem astăzi, n-au făcut decât să amâne deznodământul, n-au făcut decât să ne mai dea doar o gură de oxigen. Celălalt braț „al culturii morții”, mai putin vizibil, a rămas neretezat si continuă să ne sufoce ca un șarpe constrictor. Asta pare a fi si soarta lui Trump dacă nu va organiza contraofensiva politică si pe dreptul fiecărei școli si universități de a preda fără repercursiuni si altceva decât sofismele relativismului cultural recept. Tocmai in numele faimosului „free speach” si a gândirii libere care a dat măreția civilizației moderne occidentale si pe care „stânga cea vocală” o uzurpă in modul cel mai insidios cu putință. Altfel spus, dacă nu va contraataca in tandem cu toate vocile conservatoare din SUA, Canada si chiar din Europa (Olavo de Carvalho, Peter Jordan, Anne Coulter, Tea Party-movement, American Thinker, Tommy Robinson etc etc). Este exact ceea ce fac, sau mai bine zis încep sa facă polonezii si ungurii lui V. Orban astăzi. Nu degeaba fac „clanța” atât de mare împotriva lor politrucii de la Bruxelles. Vorba lui Bogdan Calehari: – Le e frica însă de ce se întâmplă in Polonia si Ungaria! Se vede! Acolo, dreapta nu mai e preocupată doar de economie, de folosirea fondurilor europene, de promovarea imaginii pe plan extern, de ce-o sa zică “forurile internaționale bla, bla.. In Polonia si Ungaria, dreapta dă jos călăuza din spate si ii ia nuielușa (ideologică) din mână! –
————-
Mă si mir cum de v-a „scăpat” actualitatea articolului de mai jos. E in perfect acord cu rostul blogului d-voastră (în care mă regăsesc si pe care il citesc in mod regulat):
https://bogdancalehari.wordpress.com/2018/03/19/in-polonia-si-ungaria-dreapta-da-jos-calauza-din-spate-si-ii-ia-nuielusa-din-mana-face-revolutie-culturala/
Anca Cernea
27 April 2018În mare măsură, de acord.
Dar nu și cu V. Orban. Orban e din altă poveste decât Kaczynski. Orban e prietenul cel mai bun al lui Putin în Europa, Orban cumpără armament din Rusia, se opune sancțiunilor, nu vede în Rusia niciun fel de amenințare la adresa Ungariei – țară NATO. Orban deschide lista lui Dughin pe Ungaria, la fel cum Ion Iliescu o deschide pe cea pe România.
Lui Kaczynski, Putin i-a omorât fratele la Smolensk. Și l-ar fi omorât și pe el, dar nu s-a mai urcat în avion…
Cu asta cred că am zis destul.
Nu știu ce revoluție culturală o fi făcând Orban în Ungaria. Eu văd că îl laudă pe Horthy și că vine anual la Tușnad și toarnă gaz pe foc, de fiecare dată un pic mai mult (să vedem dacă anul ăsta îl lasă PSD-ul să-și facă numărul special de aniversarea Marii Uniri) ca să avem conflicte etnice pe-aici, ca să aibă Putin materie primă de războaie hibride.
Ar trebui să ne gândim că, în caz de ceva, se pune problema împotriva cui va folosi Orban armele pe care le cumpără din Rusia. Dacă el nu vede în Rusia o amenințare la adresa Ungariei, atunci de ce se înarmează, cineva totuși îl amenință, poate noi, poate Ucraina?
Am mai auzit și argumentul cum că Orban face toate aceste chestii din pragmatism, pt interesul Ungariei. Mda, doar că 1. pragmatismul și machiaverlâcul pot constitui explicații, dar nu justificări morale, și în materie de credibilitate nu pot duce decât la pierderi și 2. dacă, Doamne ferește, pornește un război, Rusia îl va pierde și va fi făcută praf, indiferent câți dintre noi vom mai fi pe aici în ziua aia; dacă Ungaria va fi de partea greșită a istoriei, va păți cam ce va păți Rusia, ceea ce nu e în interesul ei pragmatic.
În Polonia, da, e adevărat, victoria a fost câștigată mai întâi pe terenul culturii, apoi pe cel al politicii. Dar mai înainte de cel cultural, a fost cel spiritual. Biserica Catolică din Polonia are acum un episcopat mult mai tare decât avea în anii 90. Oameni ai lui Dumnezeu, dar și mari cărturari, și caractere de neînfrânt. De aici pornește totul. Renașterea culturală a fost posibilă datorită existenței unui numar foarte mare de intelectuali creștini de mare calibru. Fără asta nu ar fi existat victoriile politice.
În Ungaria nu știu să fi fost vreo renaștere, și oricum, nici ierarhia catolică sau cea protestantă din ultimele decenii comuniste nu se comparau cu episcopatul polonez, și nici practica religioasă nu se compara cu cea din Polonia, cred că nici cu cea din România, de altfel.
Despre Ungaria știu mult mai puțin decât despre Polonia. Din câte se vede de aici, „renașterea” lui Orban e una naționalistă. Dacăcitești discursurile lui Tokes, e frapantă inversarea priorităților – Dumnezeu e folosit instrumental, pentru nevoile nației, nu e El pe primul loc, cum e cazul în Polonia.
Și emit, oficial, ipoteza că prietenia lui Orban cu Putin, prietenie care a schimbat total cursul anticomunist din tinerețe al liderului maghiar, s-ar putea explica printr-o ofertă de nerefuzat făcută de marele criminal de la Kremlin. Schimbări pe hartă. Chestii pe care în lumea de azi numai Putin le poate promite în mod credibil.
E regretabil. Și ca destin personal, aș spune dostoievskian al lui Orban, dar și pentru noi, românii, care am fi putut avea în el un vecin loial, membru onest al NATO și anticomunist.
Însă n-a fost să fie, iar acum este evident că Orban, prietenul lui Putin, constituie o amenințare la adresa României.
Aceste aspecte nu ar trebui să-i scape niciunui conservator român, creștin, patriot, iubitor de libertate și pro-occidental.
PS
E absolut revoltător felul în care a fost omorât Alfie și oricărui om normal i se rupe inima pentru bietul băiețel.
Dar să nu aud văicăreli dinspre tabăra putinistă, că nu pot să le cred lacrimile de crocodil vărsate pentru Alfie, în condițiile în care îngroașă obrazul la copiii din Siria, omorâți cu sadism de tandemul Putin-Assad.
Nici nu mă impresionează războiul putiniștilor cu Soros. N-am niciun motiv să iau partea urmașilor lui Stalin împotriva urmașilor lui Lenin. N-au decât să se păruie între ei, nici măcar nu sunt sigură că se păruie pe bune.