Traian Ungureanu şi jurnalismul de elită

    35

    Nu ştiu în ce măsură citiţi Cotidianul şi nu cunosc părerea pe care v-aţi format-o despre Traian Ungureanu. În ceea ce mă priveşte, aproape că am renunţat la “jurnalismul de elită” cotidienist, dar am o stimă deosebită pentru Traian Ungureanu. Îl consider unul dintre cei mai talentaţi jurnalişti români şi am apreciat întotdeauna pozitiv curajul lui de a-şi asuma public acele poziţii pe care le consideră a fi corecte, indiferent de cât de puţin populare se dovedesc a fi în presă sau în societate.

    Pro-atlantist într-o eră profund antiamericană, antirus (cu cap) într-o ţară în care boala antiamericanismului ia uneori forma unui filorusism aiuritor, mai degrabă eurosceptic decât euroentuziast, antistângist, şi în sfârşit, marea problemă, pro-Băsescu într-o presă antiprezidenţială. Această ultimă opţiune a lui Ungureanu i-a creat o mulţime de inamici. Unii dintre ei, i-au fost chiar colegi la Cotidianul, profitând de fiecare moment pentru a-i da un cot public (a se vedea Doru Buşcu). Da, verbul a fi este conjugat la timpul potrivit: “i-au fost”. Începând de astăzi, Traian Ungureanu nu mai scrie pentru publicaţia bucureşteană. Conducerea ziarului l-a anunţat că din moment ce a acceptat să candideze pentru PDL la viitoarele alegeri parlamentare, nu mai este potrivit pentru postul de redactor. Cu alte cuvinte, “jurnalismul de elită” de la Cotidianul nu are loc pentru persoanele afiliate politic.

    Vreau să ridic o problemă, dar mai înainte de a o face, vă invit să citiţi ultimul articol scris de Traian Ungureanu pentru Cotidianul, Cotidianul şi onestitatea se despart.

    Cotidianul şi onestitatea se despart (Traian Ungureanu)

    Nu voi mai scrie în Cotidianul. Nu eu am renunţat. Ziarul Cotidianul m-a dat afară.

    S-ar putea crede că nu e nimic de discutat, din moment ce am încălcat o regulă esenţială: am devenit candidat al unui partid. N-am devenit, încă. Ziarul Cotidianul s-a grăbit. N-a mai avut răbdare. A găsit, în sfârşit, un pretext şi a profitat de el, fulgerător.

    Pretextul e fals. Cotidianul s-a pus într-o situaţie jenantă faţă de cititorii săi. Pentru că înceacă să îi facă acţionari la o minciună. Cotidianul susţine că un candidat sau un parlamentar nu mai pot scrie într-un ziar. Ideea a prins la destui cititori care cred că ziarul se bazează, cu adevărat, pe ceva.

    Ziarul nu se bazează pe nimic. De ce nu pot un membru de partid, un candidat, un parlamentar să facă presă? De ce poate cineva avea opinii la Bruxelles dar nu în Cotidianul? E adevărat că un editorialist care devine politician trece în alt regn şi începe să vâneze nevinovaţi? Ce se întâmplă cu editorialistul dacă se căsătoreşte? Dar dacă trece la budism, ţine cu Rapid, e homosexual sau colecţionează rulmenţi? De ce nu poate un ziarist să rămână ziarist? Simplul fapt că aşa vrea Cotidianul nu e de ajuns. Pot dnii. Buşcu, Lucescu, Fumurescu, Rogozanu, Ursu să găsească un argument real? Istoria presei româneşti le stă împotrivă. Parlamentarii-ziarişti au fost un o realitate curentă în interbelic.

    Şi presa occidentală e inamicul domnilor amintiţi. În Anglia, unde se face, probabil, cel mai bun jurnalism din lume, aproape nu există (scuzaţi expresia!) cotidian fără editorialişti parlamentari. Însă, în Anglia, nimeni nu cultivă confuzia între obiectivitate şi opinie. Obiectivitatea păzeşte ştirile şi atât. Opinia e liberă, trăieşte din interpretare şi nu se măsoară cu rigla. Cotidianul susţine altceva. Chiar nu vă daţi seama, foşti colegi, ce aberaţie propagaţi?

    Ziarul a lansat ideea că subsemnatul „a început o nouă carieră”, cam în felul în care ar fi anunţat că am fost lovit de un atac cerebral şi mi-am pierdut judecata, memoria şi darul scrisului. Nu e cazul. Ce îşi permite, de fapt, Cotidianul e să decidă că mi-am încheiat cariera de jurnalist. Aşa ceva e mult peste puterile ziarului dar trădează o bună practică a dezinformării.

    De ce se teme Cotidianul? Simplu: de opinia liber exprimată. Nu mi-am ascuns niciodată acordul cu proiectul general al Preşedintelui Băsescu. Aşa ceva e interzis, la Cotidianul şi în numeroase alte ziare gemene deontologic. Şi tocmai pentru a da cenzurii aparenţa principiilor, Cotidianul şi-a intoxicat cititorii. Cu ajutorul câtorva fraude. Iată-le, în ordinea popularităţii: ideile politice pot fi sprijinite numai din interes. Mai departe: cine are valori politice e activist. Cine spune deschis că Băsescu e partea bună a politicii româneşti e lingău. Cine nu îl poartă prin toţi acizii pe Băsescu e lipsit de spirit critic. Aveţi în faţă harta idealurilor ziarului Cotidianul: jurnalismul e ruda prost scrisă a defăimării şi desăvârşirea ipocriziei. Jurnalismul nu e rigoare, idee şi pasiune. Jurnalismul e un paravan.

    Despărţirea de Cotidianul nu e despărţirea de scris. Voi continua altundeva, pentru că sunt ziarist, chiar dacă ziarul Cotidianul a hotărât că nu mai sunt. Nu pot renunţa la legătura cu atâţia oameni care cred că au dreptul să găsească în ziare opinii – nu interese, idei – nu miştocărie. Cotidianul nu a făcut din diferenţele care ne despart o dezbatere. Destui din aşa zişii mei colegi au preferat să mă insulte şi să mă împroaşte mârlăneşte, deşi nu uită să recite periodic versete despre „solidaritatea de breaslă”. Mizeria morală nu poate multiplica decât mizeria morală.

    Intact,
    Traian Ungureanu

    P.S. Unul din oamenii de bază ai Cotidanului, remarcabilul poet Mircea Dinescu e susţinător deschis PNL. Dinescu a putut fi văzut la ultima dezbatere tv a campaniei electorale pentru alegerile din iarnă, în tribună cu lideri şi susţinători liberali. Dinescu a explicat public de ce îl susţine pe Tăriceanu. Dinescu e trup şi suflet liberal. Nu mă deranjază. Se pare că nici ziarul Cotidianul nu e deranjat. Cât timp, nu îl sprijină pe Băsescu, Dinescu e ziarist.

    Faceţi abstracţie de persoana lui Traian Ungureanu şi lăsaţi-l în pace pe Traian Băsescu. Nu dezbatem politica PDL ori preşedinţia României, ci libertatea de exprimare, aşa cum este ea înţeleasă acolo unde ne doare cel mai tare: în eterna, dar mai ales fascinanta noastră Românie. Persoanele sunt mai puţin importante. Gândiţi-vă la cele două modele oferite (partizanat asumat şi partizanat mascat) şi ţineţi cont că această problemă poate afecta orice ziarist. Îmi vin în minte două întrebări: Ce preferaţi? şi De ce?.

    Inutil să menţionez, aş prefera să am parte de cât mai multe răspunsuri. Pentru a nu influenţa eventualele luări de poziţie, v-aş sugera să citiţi sfârşitul articolului după ce v-aţi formulat punctul de vedere şi l-aţi făcut public.

    În ceea ce mă priveşte, trebuie să mărturisesc că acţiunea celor de la Cotidianul mi se pare profund ipocrită şi o consider o confirmare publică a direcţiei dezastruoase pe care şi-a asumat-o de ceva vreme publicaţia înfiinţată de Ion Raţiu în 1991. Avem de câştigat încercând să fim cât mai obiectivi posibil, dar nu e cazul să fim mai catolici decât papa şi să ne minţim singuri: obiectivitatea rămâne un ideal veşnic neatins şi nu este nimic condamnabil în a permite unor ziarişti să îşi prezinte deschis opiniile politice, fără măştile obiectivităţii mimate. Condamnabilă este publicarea unor articole părtinitoare sub aparenţa obiectivităţii. Din păcate, Cotidianul excelează în acest domeniu. Atenţie, nici măcar nu dau ca exemple articolele legate de politica internă. Mă leg strict de domeniul Externe.

    În sfârşit, a se vedea atitudinea dezgustătoarea lui Pavel Lucescu. Nici nu a plecat bine Traian Ungureanu că maestrul Lucescu se şi umflă în pene şi se dedă la declaraţii aiurizante. Îmi aduce aminte de reacţia lui Rogozanu la eliminarea lui Cătălin Avramescu din rândul redactorilor Cotidianul.

    P.S.

    Rogozanu (aprilie 2007): Dacă era vreo problemă cu cenzurarea opiniilor, ar fi plecat de aici alţii care riscă opinii cu adevărat ferme, TRU de exemplu, nu comentatori precum Avramescu.

    Gura păcătosului adevăr grăieşte?

    Print Friendly, PDF & Email

    35 COMENTARII

    1. Şi eu îl citesc cu plăcere de cele mai multe ori pe Traian Ungureanu, dar ce a făcut Cotidianul nu are nicio legătură cu libertatea de exprimare. Să presupunem prin absurd că m-aţi accepta în echipa voastră redacţională la patrupedbun. Dacă după o vreme nu v-ar mai conveni ceva şi m-aţi da afară n-ar însemna că aţi făcut un pas împotriva libertăţii de exprimare. Fondatorii au un blog privat, şi din start i-au restrâns scopul la publicarea unor opinii care, mai mult sau mai puţin, le convin.

      La fel şi cu Cotidianul. E o simplă decizie de management, e problema lor, şi cu asta basta.

      Sigur, şi eu cumpăram acum ceva timp Cotidianul (când eram în Bucureşti). După întâmplarea cu Ungureanu, scad şansele să o mai fac. S-a demonstrat că deciziile lor de management au mai puţin de-a face cu obiectivitatea şi cu jurnalismul de calitate, şi mai mult cu direcţia în care bate vântul prin politica noastră.

      Ăsta nu e un argument decisiv în defavoarea lor. Majoritatea ziarelor influente din România şi de pretutindeni sunt manevrate politic. Şi totuşi, cu atenţie şi discernământ reuşeşti să pui totul cap la cap şi să te informezi decent.

    2. Cu diferenta ca noi ne asumam din start o politica. Suntem pro-occidentali, pro-capitalisti, in fine, stii si tu ce si cum. Cotidianul nu face asta.

    3. slushed smeckers smeared ( tr ue )

      editorialishti cu ciorapi albi, directori cu cravate ieftine, mangafale onorabile, cocote mistice, agramatzi cu aplomb, belferi guralivi, zine trucate, traineri semidoctzi, tzatze respectabile, ridica shi ei un rothmans de pe jos aruncat de tamerlan.
      nu te supara frate. exploateaza inevitabilul, ai deranjat “perimetrul” iarmarocului bagind prea mult spanac.
      journalism is not about belief, is about behaviour.
      iarta-i, nu shtiu sa conduca daca volanul e pe dreapta.

    4. PARTIZANAT ASUMAT, CATEGORIC! intre o obiectivitate afisata ca la parada, dar falsa si indecenta, prefer o subiectivitate sincera, asumata! cotidianul are derapaje multe in ce priveste politica editoriala. Si acum ma refer la articolele de politica externa, in particular, pe tema Orientul Mijlociu, semnate de Carmen Gavrila. Propaganda pe fata pro Hizballah, pro Hamas, pro Al Aqsa! Despre Rogozan, incaltat in Converse si cu Che Guevarra pe piept, nu pot sa mai scriu. E gretos!

    5. @Tiberiu Florea, mi-a placut (off topic) asta:

      “sa presupunem prin absurd ca m-ati accepta in echipa voastra redactionala la patrupedbun”.

      Stiu ca ai vrut sa dai un exemplu, dar chiar si asa, crezi ca suntem masini, ca nu putem avea si noi diferente in opinii?
      Noi militam pentru dialogul critic, in care diferentele de idei nu se transforma in chestiuni legate de persoana. Nu stiu cat de mult am reusit din asta, dar este un indemn la intelegere. Ca avem niste linii generale da, sunt de acord. Nu m-as vedea in echipa alaturi de Adrian Nastase, Mordechai, sau Daily Kos cu toata faima lor, oricum neegala.
      Dar un ziar se adreseaza unui grup mare de oameni, inclusiv celor care au si simpatii/antipatii politice. Daca te uiti pe comentariile de la articolele lui Ungureanu, cred ca sunt mai multi cei care il injura, decat cei care il apreciaza. Parerea personala despre un intelectual de elita ca TRU, nefiind un criteriu de obiectivitate, comentariul lui X sau Y este o crampei din realitate, care este mult mai vasta.
      Dupa cum sti bine sunt si ziare in care coexista o pluralism de vederi, important este ca ele sa se manifeste in coordonatele deontologice ale meseriei.

    6. Buna, Tiberiu, ce mai faci?

      Zici tu – “Fondatorii au un blog privat, şi din start i-au restrâns scopul la publicarea unor opinii care, mai mult sau mai puţin, le convin.”

      Te intreb eu – tu ce publici pe blogul tau? Enciclopedia Britanica, sau ce vrei tu?

      In ceea ce ma priveste, blogareala este un hobby. Dupa 10 ore de munca (inclusiv drumul), dupa ce-mi fac trebuirle legate de casa si alte corvezi, imi dedic un pic de timp acestei pasiuni, care include blogul meu personal (cazut in paragina din cauza 4pedului), cautat si cules material pentru 4ped, tradus, publicat si comentat pe 4ped, vizitat si comentat pe alte bloguri unde mi-am facut “prieteni”. Toate astea pe gratis, din pasiune si placere, toate astea furate din orele de somn.
      Deci tu ai vrea ca eu pe timpul meu liber, din pasiune si placere, in loc sa dorm, sa sustin opinii cu care nu sint de acord? De ce?

    7. @Francesco, mai jos link la articole semnate CG in Cotidianul. In realitate, ea este angajata a radioului public si colaboreza la diferite cotidiene unde i se publica articole pro Hizaballa, Hamas sau orice se inchina lui Allah.

      http://www.cotidianul.ro/jihadul_islamic_respinge_orice_negociere_cu_israelul-17224.html

      http://www.cotidianul.ro/hezbollah_campion_de_pr-17173.html

      http://www.cotidianul.ro/nu_ati_vrea_sa_va_rapim-15694.html

      http://www.cotidianul.ro/il_putem_elibera_si_miine_pe_soldatul_gilad_shalit-15648.html

    8. Da, ai dreptate. O stiam doar din unele articole recente din Adevarul. M-am uitat pe doua din articole si m-am lamurit ca practica jurnalismul pro-islamic. Lupta pentru vreun post la al-Jazeera.

    9. Francesco,

      ai dreptate.

      Dupa cum sti bine sunt si ziare in care coexista o pluralism de vederi, important este ca ele sa se manifeste in coordonatele deontologice ale meseriei.

      Da, şi Cotidianul şi-a dat cu firma în cap. Dacă cititorii se vor revolta înseamnă că acea decizie de management a fost o decizie proastă. Ograda lor, treaba lor.

      Israelianca,

      De ce crezi că am scris ce am scris ca pe un reproş? Tocmai, mie mi se pare normal ca voi să scrieţi ce vreţi pe site, eu să scriu ce vreau la mine pe blog, şi în Cotidianul să apară ce doresc acţionarii la respectivul ziar.

      Asta înseamnă exprimare liberă. Traian Ungureanu îşi poate face cunoscute părerile pe un blog, în alte ziare (dacă vor dori să-l angajeze, şi cred că va avea mai multe oferte), în cărţile pe care le scrie sau unde are el chef în lumea largă. Dar nu la o publicaţie care l-a dat afară în conformitate cu legea. Nu?

    10. Am uitat să răspund la

      Tiberiu, ce mai faci

      Sunt ocupat cu facultatea, cu munca şi cu lista de cărţi pe care vreau să le citesc neapărat dar pe care până apuc să tai un titlu apar încă trei. 🙂

      Şi planific o perioadă de studiu a limbii ruse în Sankt Petersburg la vară. Am căutat în ultimele 3-4 săptămâni ceva convenabil ca preţ şi în cele din urmă cred că am găsit.

      Mulţumesc de întrebare (sper că n-a fost la fel de formală ca “how are you”-ul american). Tu ce mai faci?

    11. Tiberiu, tocmai limba rusa? Ma rog, fiecare cu preferintzele lui. Succes!
      E bine ca esti ocupat, spor la treaba.
      Eu bine merci, combat. Acumulez ore de nesomn in lupta cu morile de vint.

    12. Francesco > Cei care il injura sunt mai multi dintr-un singur motiv: spre deosebire de cei care il stimeaza pe Ungureanu si nu simt nevoia sa spuna mereu “Bine, domnule Ungureanu!”, “Excelent!”, etc. , tabara anti nu poate trai daca nu arunca ceva noroi, daca nu uraste putin. 😉

      Tiberiu > Atunci actionarii sa faca bine sa isi faca cunoscute cerintele, sa stim si noi ce trece de cenzura de la Cotidianul. Altfel, daca nu o fac si au pretentia ca sunt obiectivi, scuza-ma, dar avem o mare problema.

      Israelianca > Nu descuraja baiatul. 😀 Avem nevoie de oameni care sa inteleaga ce zice Inamicu’. Si eu vreau sa o dau pe rusa, in relativ apropiat.

    13. Imperialistu’:

      Pe mine nu ma mira decizia Cotidianului. Ungureanu era deasupra tuturor ca talent, si, pe linie ideologica, a pain in the ass.
      De acord cu Tiberiu si emil: daca nu exista clauze contractuale care sa faca punerea pe liber ilegala, Cotidianul e in dreptul sau sa-l concedieze, inclusiv sa-si dea cu firma-n cap, adica sa se auto-saboteze prin pierderea unui asemenea talent (ceea ce ramine de vazut; nu stim daca Ungureanu era o “valoare” sau un “liability” pentru ziarul asta. Nu stim ce populatie citeste Cotidianul.)

      Mie dl Ungureanu mi se pare cel mai bun ziarist roman din ultimile decenii. Punct. Sunt convinsa ca va mai scrie.
      Ce ma descumpaneste nu e decizia sa de a fi activ in politica, ci de a fi activ in Uniunea Europeana (daca e adevarat),o institutie totalitara ale carei valori sunt antagonice ideilor dl Ungureanu.

      In rest, nu pot sa-l judec cinstit pe dl Ungureanu pentru intrarea in politica activa cind si eu ma gindesc s-o fac.
      Ma uit si eu la felul in care merg lucrurile in cartierul meu, in orasul meu, unde Obamanitii vor sa ne taxeze pina la moarte ca sa plateasca ipotecile scadente ale “minoritatilor” care nu pot plati, si nu s-ar fi calificat pentru o casa in vecii vecilor fara interventia politica a Guvernului, incepind cu Carter si sfirsind cu Clinton.
      Ma uit la cine a votat cu Obama pe strada mea si vecinatatea mea: activisti minoritari, amploiati ai statului/guvernului federal si cei care traiesc din contracte grase de la stat (ca in Romanica, prin trafic de influenta), femei maritate cu fosti studenti din Orientul Mijlociu si din Africa de Nord, care au o casuta un deliciu pe care n-ar fi avut-o in vecii vecilor in desertul berber din care au purces dar care-l urasc pe Bush pentru politica anti-Islam, sau vecina bizara de la etajul 1 care isi viziteaza mama adoptiva la casa de batrini dintr-un un singur motiv: ca e democrata de o viata, nu republicana.
      De ce sa pling si sa disper in tacere, cind America devine, politic, o tara de mina a treia, ca Romania, in care Obama a instititutionalizat coruptia?

    14. Imperialistu’ si Tiberiu, aveti dreptate. Aveti si voi dreptul la hieroglifele voastre – 😀

    15. Tiberiu:

      Spor la treaba. Iti tin pumnii. Rusa e splendida dar greu de invatat la maturitate. Mi-a spus-o o prietena din facultate care era pe jumatate rusoaica.
      Te invidiez putin. Profa de rusa din scoala mea generala era cea mai temuta si urita. Stalinista prin excelenta, stiuta ca propagandista a liniei strict Sovietice intr-un timp de realinieri, si-a pierdut audienta cind a venit liberalizarea studiilor de limbi straine in gimnaziu, si ne-am ingramadit cu totii la franceza si engleza.

      Nimeni din generatia mea nu a studiat rusa, decit cei care aveau legaturi etnice cu Rusia, si sunt convinsa ca nici dupa 1989 lucrurile nu stau mai bine. Rusa continua sa sufere de stigma limbii invadatorilor sovietici din epoca lui “davai ceas, davai palton”.
      Pacat ca e asa. Rusa e limba extraordinara a lui Cehov si a lui Gogol si a lui Dostoievski si a lui Tolstoi si a lui Bulgakov si a lui Mandelstam si a lui Isaac Babel si a lui Ilf si Petrov si a lui Nabokov si a lui Shukshin sau a Ninei Berberova si a Anei Ahmatova si a Marinei Tsvetaieva in perpetuitate.

      Si nu-l uita pe Leonid Andreiev, urias intre uriasi, cind incepi sa te dumiresti despre splendorile limbii ruse.

      Ma bucura ca tu o faci

    16. Panseluţa, ai formulat mult mai bine răspunsul pe care aş fi vrut să i-l dau Imperialistului la comentariul despre “limba duşmanului”. E şi părerea mea că o lume întreagă ţi se deschide din punct de vedere cultural atunci când cunoşti limba rusă, şi de-abia aştept să pot citi Bulgakov şi Dostoievski în original.

      Nu cred că e greu de învăţat la maturitate, dar e nevoie de “imersiune” în măsura în care se poate. La facultate am 5 ore pe săptămână dar tot mi se pare foarte puţin ca să ajung la un nivel decent până la sfârşitul celui de-al patrulea an, aşa că m-am hotărât să suplimentez cu studiu individual.

      Dacă totul merge bine o să vă trimit poze şi impresii din Petersburg. 🙂

      Imperialistu, programul pe care mi l-am ales eu oferă cursuri intensive între 2 şi 13 săptămâni oricând în timpul anului, inclusiv pentru începători. Dacă te interesează poţi să arunci o privire: http://russian-language.org/programs.shtml

    17. Succes, Tiberiu. La cele spuse de Panseluta as adauga si cinematografia rusa. Poate intilnesti vreo Natasa cu vino-incoace si ochi ametitori. (glumesc, nu mi-o lua in nume de rau)

    18. Semestrul ăsta mi-am luat şi curs de cinematografie rusă la facultate… ne apropiem de perioada “Tarkovsky”, despre care toată lumea spune că va fi dureroasă. 🙂

      Scuze că am prelungit off-topic-ul! Emil şi Panseluţa, vă mulţumesc amândurora pentru urări.

    19. Tarkovsky, asta chiar trebuie sa il vezi, dar sa ai rabdare si sa il revezi in camera ta de unu’ singur. Ca sa il intelegi cit de cit trebuie sa vezi filmele lui de cel putin 2-3 ori. Nu e Hitchens 😀

    20. cred ca Mihail Neamtu a transat problema pe blog-ul sau extrem de clar si elegant

    21. traienica este un mare bulshit. parca ar fi o frunza in bataia vantului … si ce daca sunetul pe care il produce e frumos ???!!!… ce ramane e un mare fasssssssssss

    22. Asta e politica celor de la Cotidianul. Nu poate decat sa ma intristeze o astfel de decizie. Imi amintesc si de cazul lui Catalin Avramescu. E aproape identic.

    23. Salut, Justinian! Multumesc pentru sugestie. Am adaugat raspunsul lui Mihail Neamtu.

      TRU: divorţ şi solidaritate

      Mitologia obiectivităţii şi dogma separării exerciţiului jurnalistic de orice angajament politic justifică linşajul verbal şi denunţul colegial.

      După câteva cartonaşe galbene şi note de avertisment, Traian Ungureanu a fost dat afară. „Cotidianul” nu tolerează colaboratori care aspiră la rolul de europarlamentar. Spre deosebire de BBC, pe vremea lui Adrian Năstase, „Cotidianul” a mimat o explicaţie. Cititorii n-au fost totuşi lămuriţi dacă TRU, candidând ca independent la alegeri, ar fi fost scutit de pedeapsă. Mai putem avea oare universitari sau ambasadori în poziţia de ziarişti, când catedra sau oficiul diplomatic impun regula imparţialităţii? Figuri respectabile ca Daniel Dăianu ori Sever Voinescu reprezintă doctrine politice la Bruxelles sau Bucureşti, asumând totodată curajul opiniei în câteva importante publicaţii din ţară. A devenit atunci Traian Ungureanu, prin faptul simplei sale aderenţe electorale, incapabil de reflecţie geopolitică, comentariu social sau transfigurare poetică a realităţii? Sunt studiile sau traducerile de politologie ale lui Cristian Preda mai puţin creditabile doar pentru că, recent, tânărul consilier prezidenţial a îmbrăcat haina portocalie pe drumul către Parlamentul European?

      Grija supremă a unui „ziar de elită” este cultivarea excelenţei şi recrutarea talentului, iar nu şicanele sau ghiontul dat colaboratorilor de incontestabilă valoare. Seducător apologet al civilităţii şi controversat polemist, exasperant şi pătimaş suporter, dar mai ales un scriitor prolific, maestru al verbului necruţător şi dribler al ironiei fine – TRU a rămas printre puţinii noştri jurnalişti care n-au compus doar impresii vagi de călătorie prin cetatea lui Bucur, ci şi cărţi fastuoase, pline de nerv şi argument, racordate la dezbaterea internaţională despre destinul civilizaţiei nord-atlantice. Nu subiectivismul auctorial, virilitatea ideii şi fraza carismatică a domnului Ungureanu pun, aşadar, în pericol libertatea presei, ci diversiunea vicleană a patronilor breslei, mitocănia blogosferică, vulgaritatea tâmpă a titlurilor, scrisul rudimentar ori reflexul tabloid.

      De aproape două decenii, în reviste şi ziare foarte diverse (de la „Cuvântul”, „Contrafort” sau „Evenimentul Zilei” până la „Revista 22” sau „Dilema Veche”), Traian Radu Ungureanu a comentat aproape toate „chipurile şi măştile tranziţiei” – de la dezastrele regimului Iliescu sau abuzurile lui Putin până la Islamul radical şi sincronizarea tinerilor noştri literaţi la modele intelectuale stângiste ale Occidentului.

      Vorbind mereu despre alţii, Traian Ungureanu ne-a dat întâlnire cu propria sa curiozitate, perfect disciplinată şi prodigioasă. TRU etalează nu doar opinii ferme, ci şi o vervă inepuizabilă; nu doar un discernământ exersat, capabil să distingă între esenţial şi trivialitate, ci şi intuiţia temelor istorice, relevante într-un sens global. El poate să vadă oricând ceva nou atât în privirile şi glezna lui Robinho, cât şi în programul de reformă al preşedintelui Băsescu; este unul dintre acei foarte puţini care citesc atât Dante, Eric Voegelin sau Martin Malia, cât şi comunicatele anoste ale instituţiilor guvernamentale; simte locul metaforei, dar urmăreşte şi cifrele din statisticile bancare. TRU este un ziarist total. Compensând patosul retoric din „Cotidianul” cu detaşarea analitică din „Idei în dialog”, TRU a vorbit fără încetare o limbă frumoasă, durabilă şi mai ales recognoscibilă de către orice avatar al profesorului Maiorescu.

      Cu toate acestea, televiziunile l-au ocolit – din calcul sau din ignoranţă. A fost evitat sistematic la „Feţele Cotidianului” şi la alte emisiuni de dezbatere. Orice nulitate, în schimb, a găsit răgazul de a-l persifla bădărăneşte, urmând îndemnul unor partituri obositoare („aruncă-te Traiane”, „revino-ţi, dragă”, ş.a.m.d.). Într-o Românie normală îmi pot imagina un Traian Ungureanu idiosincratic, muştruluit ca atare de-o întreagă redacţie; nu voi înţelege însă cum acelaşi om – în zestrea căruia se încaieră domol zvâcnetul contemplativ-scriitoricesc, umorul laconic, simţul dreptăţii şi urgenţa faptei –, cum acelaşi TRU, aşadar, poate fi concediat de un ziar? Când acest creator de limbă română este izgonit de la gazeta fondatorului Ion Raţiu, credibilitatea respectivei instituţii suferă o gravă fisură.

      Solidar cu TRU şi dezamăgit de sofismele noii direcţii „Cotidianul”, voi semna aici ultimul meu text. Restul şi contextul se explică de la sine.

      Mihail NEAMŢU

      Blah> Ti-as cere cam mult daca te-as intreba de ce e un “mare bullshit”. AM impresia ca te crezi pe blogul lui Lucescu.

    24. eu consider ca fiecare dintre noi poate sa spuna vorbe frumoase care sa puna punctul pe asa zisul “i”; problema apare cand noi ne aratam adevarata fata si lipsa de coloana vertebrala

    25. Recomand cu mare caldura si articolul lui Dan Tapalaga de pe Hotnews. Intitulat simplu TRU situatia din presa romana apare cam asa:

      In presa n-ai cum sa minti, se simte repede. TRU n-a incalcat niciodata regula: nu a incercat sa pacaleasca. In schimb, adversarii lui si-au tras cititorii pe sfoara si cand i-au vandut lui Patriciu, si cand i-au vandut lui Vantu. Ii pacalesc si cand se dau jurnalisti, dar semneaza contracte cu statul. Si cand scuipa si ling in acelasi loc, vezi cazul Dinescu-Udrea.

      La Traian, totul e la vedere: atitudinea pro-Basescu si PDL, discursul reformist si proocidental, fuga aproape sinucigasa de populism, dispretul fata de oligarhi. Incercati sa gasiti o contradictie in textele lui din ultimii zece ani. Nu va obositi.

      Aflam ca a tainuit, totusi, ceva: consultanta platita pentru PDL. Doru Buscu insinueaza, deloc elegant, ca plata ar explica textele pro-Basescu si pro- PDL. Daca politicienii l-au platit intr-adevar pe TRU sa scrie ceea ce oricum scria, atunci sunt prosti gramada.

    26. Nu te supara, dar preferinta lui Ungureanu pentru PDL nu a fost ascunsa niciodata. Spre deosebire de “domnii” mentionati de mine mai sus, Traian Ungureanu nu a mimat obiectivitatea. Nu, a ales si a sustinut in consecinta.

      Adevarata fata si-o arata acum javrele si lasii: javrele se bucura ca au gasit motiv sa il injunghie pe cel mai bun dintre ei, iar lasii isi dau arama pe fata si arata cate parale face cinstea lor.

      Traian Ungureanu nu a pierdut nimic si a castigat totul. A demonstrat ca “jurnalismul de elita” de la Cotidianul este o minciuna mizerabila si si-a dat seama, in sfarsit, de ce colegi a avut parte: cu exceptia lui Mihail Neamtu, toti sunt fie vanduti, fie invidiosi, fie lasi.

    27. Mulţi prieteni jurnalişti îmi spun TRU şi au impresia că R vine de la Radu (asta pentru că pe tatăl meu îl chema Radu). Nu e aşa. TRU vine, sută la sută, dintr-un joc de cuvinte care adună, Traian şi Ungureanu într-un rezumat de trei litere, cu aluzie la englezescul true.

      Formula TRU are o poveste interesantă care descrie destul de bine mecnaismele prin care un nume se naşte şi îşi are de grijă, deseori, dincolo de voinţa purtătorului. Cred că istoria merită să fie povestită, măcar pentru că luminează un moment şi un număr de oameni a căror influenţă e încă vizibilă în viaţa publică a Româneiei.

      TRU a apărut acum aproape 30 de ani, imediat după ce am debutat în paginile revistelor Viaţa Studenţească şi Amfiteatru. Erau vremuri umilitoare pentru cuvîntul scris, însă redacţia Vieţii Studenţeşti era sau dădea impresia că este o rezervaţie de oarecare îngăduinţă. În numele „nebuniilor de tinereţe” sau, mai degrabă, pentru a creea o vitrină de aparentă tolernaţă, Secţia de Presă de pe lîngă CC al PCR, care conducea direct şi strict, toată presa cotidiană, îngăduia lucruri inadmisibile în ziarele „serioase” şi „grele”. Însă explicaţia cea mai directă stă, probabil, în calitatea remarcabilă a jurnialiştilor. „Viaţa Studenţească” şi „Amfiteatru” erau garantate politic de cota inevitabilă de impostori aflaţi la începutul carierei de activist de partid, însă numărul oamenilor de mare talent şi bună cultură din redacţie era impresionant.

      Am fost depistat într-un cenaclu al studenţilor de la Filologie şi imediat „racolat” de Dinu Flămând, redactor la Amfiteatru, poet remarcabil şi mare traducător de poezie portugheză. Am găsit în redacţie o distribuţie de cea mai bună calitate şi o atmosferă febrilă de inovaţie stilistică. Am înţeles rapid că nucleul redacţiei făcea pe rupte un jurnalism de imaginaţie şi culoare, exersa formate şi unghiuri vii, complet diferite de tîmpenia cenuşie a presei oficiale de partid. Motoarele acestei mici fabrici de frondă şi litere erau gazetarii care au dat, practic, prima generaţie de presă de după 1989.

      Ioan Buduca era un fac totum de talent inflaţionar şi conducea aşa numita competiţie a „titliştilot”, în care am plonjat rapid şi de la care am învăţat să am simţul titlului. Curînd, în redacţie a sosit regretatul Radu G. Ţeposu, proaspăt surghiunit de la Flacăra de una din crizele de autoritate ale lui Adrian Păunescu. Radu era un ziarist complet şi a recalibrat Viaţa Studenţească în totalitate, de la stil şi punere în pagină, la tehnici tipografice şi calibrare a informaţiei.

      Cornel Nistorescu încheiase etapa Viaţa Studenţească dar era un apropiat al redacţeiei şi cine voia să înveţe anchetă şi reportaj avea ce lua de al el. Dan Pavel sosise odată cu mine şi era un partener de interminabile peroraţii filozofice, din care au rămas, şi azi, o legătură stabilă şi pasiunea pentru cărţi. Sorin Roşca Stănescu era o prezenţă oarecum dfierită: mai puţin ataşat grupului nostru dar mereu în acţiune şi mereu mai informat asupra realităţii din teren. Patrel Berceanu, un poet hipersensibil şi entuziast era ziaristul fără limite şi iluzii, omul obişnuit să trăiască greu, fără să regrete şi fără să încerce parvenirea. Grigore Arbore era un exilat aristorcratic, un academic specializat în istoria artei italiene, şi promova o siluetă distinsă, uneori uşor pedantă dar foarte deschisă la promovarea culturii şi bunei educaţii umaniste. Ioan T. Morar era liderul grupului sclipitor şi terbilist care transofrma ziarul în spectacol şi făcea legătura cu Divertis, trupa lui Toni Grecu, în momentul ei de vîrf. Radu Călin Cristea venea din afară dar a împins publicaţiile Viaţa Studenţească şi Amfitreatru spre zona culturală şi sportivă, în proiecte unice la acea vreme.

      Stelian Moţiu era un caz fascinant de inteligenţă damnată. Redactor Şef, Moţiu a căzut în dizgraţie, după episodul Ana Blandiana (cu o serie de poeme splendid-ironic-dizidente publicate în Amfiteatru). Moţiu era mentorul şi protectorul redacţiei. Un om de umor fin şi umbros, Moţiu înţelegea prea mult şi ştia că poate face prea puţin. Asta l-a transformat într-un resemant şi tot asta i-a creionat limitele, după 1990, cînd a reapărut, la conducerea nefericitului Azi fesenist. Însă Moţiu a fost o capacitate. Din păcate, o capacitate pierdută. Octavian Ştirenau făcea o gazetărie calmă şi bine organizată, în plus era un excelent om de administraţie şi se pricepea să facă un ziar de unul singur. Din nou din păcate, după 1990 s-a asociat proiectului Azi. Alin teodorescu şi Călin Atanasiu apăreau numai împreună, livrau pagini de propagandă de partid dar şi cărţi şi reviste dizidente din exil sau literatură istorică şi politică de cea mai bună calitate, xeroxată ocult şi aproape ilizibil. Conversaţia lor era o şcoală de iniţiere politologică şi de la ei a început, în cazul meu, pasiunea pentru Tocqueville.

      Deasupra, patrulau Lorin Vasilovici şi Dinu Marin. Amîndoi, oameni de partid şi amîndoi oameni deschişi, exact genul de personalităţi care ar fi trebuit să conducă, poate în anii ’70, perestroicizarea României. În faţa situaţiei concrete, amîndoi s-au mulţumit să gireze mica excepţie de presă care a fost Viaţa Studenţească. Partea cea mai interseantă a fenomenului, începea , însă , mult înaintea şi mult în aafara redacţiei. Viaţa Studenţească avea deja o reputaţie stabilită în timpul micii desachideri culturale din a doua jumătate a anilor ’60. Ce s-a făcut atunci a fost şi a rezistat suficient. Următoarele generaţii au continuat să dea jurnalişti, dacă nu mereu remeracabili, măcar diferiţi. Palamresul ante-1980 îi cuprinde şi pe Cristoiu, Tatulici, Fruntelată – oamenii care s-au apropiat prea mult de aparatul de partid. În afara redacţiei, zona colaboratorilor cuprindea aproape tot ce era mai bun şi mai creator între tinerii dotaţi pentru scris (Opinia Studenţească, la Iaşi, şi Echinox, la Cluj, erau mai elevate şi mai specializate, prima în linie literară, a doua într-un amestec superior de investigaţie şi eseistică). Toate aceste ziare comunicau şi mareea de colaboratori dădea un flux comun de talent pe care presa de ar trebui să-l invidieze şi să-l regrete.

      M-am simţit, de la bun început, acasă în redacţia şi printre redactorii revistelor Viaţa Studenţească şi Amfiteatru. Am început cu eseu şi cronică literară la Amfiteatru. Am practicat pugilatul din prmul moment şi am aplicat lovituri în parte nemeritate romanului de debut al lui Stelian Tănase (Luxul melancoliei). Din fericire, Stelian a ştiut să încaseze şi relaţia noastră s-a întărit după acest incident. Spun asta, ca să deschid capitolul micilor libertăţi şi împotriviri sistematice care au creat faima Vieţii Studenţeşti şi o oarecare vîlvă în jurul numelui meu. Mai toate gesturile pe cotnrasens se produceau în pagina de sport şi, mai ales, în pagina „Varia” a Vieţii Studenţeşti (un mozaic debordant de informaţie şi parodie, dominat de foiletoanele sclipitoare ale grupului Ars Amatoria condus de Ioan Groşan)
      Cele 10-15 rubrici de o filă ale paginii Varia musteau de originalitate şi umor. Profesorul Solomon Macrus, un om de o bunătate şi de o integritate nesfîrşită, era singurul care semna cu numele adevărat. În rest, Varia era un festival nome de plume. Am înţeles să trec la producţia de pseudonime nervoase.

      Rubrica de carte pe care am deschis-o era semantă Ion K.Ion şi trimitea la Caion, autorul infamei acuzaţii de plagiat la adresa lui Caragiale. Poşta Redacţeiei, de care mă ocupam periodic, era o rampă de atac la clişeele vremii şi era semnată Cristinel, spre gloria poştăriţei din cîntec. Am deschis şi rubrică de muzică pe care am botezat-o Five o’rock şi am semnat-o T.U.- 154, aluzie la avioanele sovietice de tip TU(Tupolev). Logoreele pe teme sportive pe care le distribuam gratuit pe holuri şi în redacţie au atras atenţia şi aşa am fost încurajat să deschid o rubrică de comentariu săportiv. În acel moment am decis să prelungesc linia deschisă de T.U. – 154 şi am ajuns la semnătura TRU. A fost un succes, măsurat în primul rînd, de mesajele de simaptie pe are le primeam de la un auditoriu mult mai numeros decît publicul studenţesc. Dar confirmarea definitivă venit după o suită de ironii şi atacuri la adresa trustului Dinamo- Securitate. Dinu Marin, redactorul şef, s-a trezit oprit pe stradă şi deposedat de permsiul de conducere. În aceaşi zi, a sosit şi dispoziţia ca semnătura şi articolele lui TRU să dispară. Aşa s-a şi întîmplat dar formula TRU a rămas populară. Neaşteptat de populară iar asta e o lecţie pentru cei care cred că scrisul în presă moare seara, odată cu ziarul publicat în acea zi.

      N-am mai folosit formula TRU. În 1988 am fugit din România şi pînă în 2003 am lucrat, în Anglia, la BBC. Nu m-am mai atins de capitolul TRU. Prin 1999-2000 am început, iar să scriu comentariu sportiv, în Revista 22, şi cineva de acolo, poate la sugestia unui cititor, a început să aşeze lîngă textele mele formula TRU. Spre surprnderea mea, acest nume neutilizat aproape 15 ani a percutat imediat, a fost recunoscut şi s-a reinstalat aproape peste tot acolo unde am început să public, după 2003. TRU s-a reactivat şi s-a aşezat unde a vrut, dincolo de voinţa mea. Şi bine a făcut.

      de pe blogul lui imperialistule, nu pot sa pun linkul acum

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here