Minciuni gogonate (3)

Etichete:

Nu a avut loc niciun fel de invazie, cucerire sau furt de pămînturi arabe – şi mai ales nu de pămînturi palestiniene.

ashdodsuqrirAcesta este vestitul sat arab Suqrir, pe ruinele căruia palestinienii susţin că s-ar fi construit oraşul Aşdod: în 1944-45 avea o populaţie de 390 de persoane, care locuiau în case de piatră şi deţineau 12.270 de dunami de pămînt, pe care cultivau cereale, banane şi citrice (sau cel puţin aşa susţine Walid Khalidi în cartea sa Ce a mai rămas: Sate palestiniene ocupate şi depopulate de Israel). Unde „cultivau cereale, banane şi citrice”? întreb eu. Sub nisip? Şi cam ce populaţie avea în 1917, să zicem? Dar în 1850? Sau în 1514?
Un dunam echivalează cu aproximativ 1000 metri pătraţi. Cam cîţi copii, bătrîni şi femei gravide sînt într-un sat de 390 de persoane, sau mai bine zis cam cîte persoane ar fi fost cu adevărat capabile să lucreze la cîmp?


3. Problema ocupaţiei şi a coloniilor

Pe lîngă problema refugiaţilor, cele două elemente principale ale propagandei arabe sînt aşa zisa ocupaţie evreiască a pămînturilor arabe precum şi existenţa coloniilor in Cisiordania şi Fîşia Gaza (între timp Gaza a fost evacuată, n.t.). Pentru a demistifica aceste alegaţii şi a examina realitatea din spatele lor, este nevoie să le privim prin prisma războiului arabilor împotriva Israelului care se desfăşoară fără întrerupere de la înfiinţarea Statului Israel în 1948, şi la care se adaugă ostilitatea arabilor faţă de evrei din perioada premergătoare statului.

Context istoric

Sionism timpuriu
Începînd cu mijlocul secolului XIX, pionieri sionişti au început să se alăture comunităţilor evreieşti locale în idea reconstruirii patriei evreieşti în ceea ce era la vremea respectivă Imperiul Otoman, prin achiziţionare de pămînturi de la Poarta şi de la latifundiarii arabi (effendi). Nu a avut loc nici un fel de invazie, cucerire sau furt de pămînturi arabe – şi mai ales nu de pămînturi palestiniene, din moment ce arabii care trăiau în regiune fuseseră supuşi otomani timp de 400 de ani. Lipsiţi de arme şi de forţe militare, evreii au cumpărat atît de multe terenuri de la arabi, încît în 1892, un grup de effendi au scris sultanului rugîndu-l să declare ilegale vînzările de pămînt către evrei. Succesorii lor au repetat rugămintea, trimiţînd o telegramă în 1915. E clar aşadar ca simpla prezenţă a evreilor proprietari de pămînt – chiar dacă acest pămînt fusese achiziţionat în mod legal – în Orientul Mijlociu era o insultă pentru unii.

Nu există nici o îndoială ca nu a fost vorba de vreun furt, pentru că nimeni nu s-a plîns de aşa ceva. Nici un arab nu a fost dat afară din casa sa. Ba mai mult, un studiu publicat de Universitatea Columbia (Justin McCarthy – Populaţia Palestinei, 1990) demonstrează că populaţia arabă din regiune a crescut considerabil în această perioadă, datorită în parte progresului economic generat de evrei. Între anii 1514 e.n. şi approx. 1850, populaţia arabă din această regiune a Imperiului Otoman a fost mai mult sau mai puţin statică şi s-a menţinut la cam 340.000 de persoane. Numai că această populaţie a început să crească brusc în jurul anului 1855, ca în anul 1947 să ajungă la aproximativ 1.3 milioane de persoane – adică a crescut de 4 ori în mai puţin de un secol. Cauzele exacte ale acestei creşteri nu constituie obiectul acestui eseu, dar corelaţia cauzală dintre acest fenomen documentat în mod independent şi întreprinderea sionistă depăşesc cadrul unui argument raţional.

Nu numai că pionierii evrei nu i-au alungat pe arabi, nu le-au furat pămînturile şi nu le-au ruinat economia, ci activitatea acestora în secolul XIX şi începutul secolului XX a ajutat populaţia arabă să crească numeric de patru ori, economia să intre în era modernă şi societatea să scuture cătuşele stării de iobăgie caracteristică relaţiei effendi-fellah din perioada otomană. Un arab care lucra într-o fabrică evreiască sau într-o comunitate agricolă avea posibilitatea să cîştige într-o lună ceea ce tatăl său ar fi cîştigat într-un an de trudă la cîmp, folosing metode agricole medievale. Mortalitatea infantilă a scăzut considerabil, iar longevitatea în rîndul arabilor a crescut considerabil din momentul în care evreii au început să împărtăşească tehnologia medicală modernă de care dispuneau cu vecinii lor arabi.
Mare parte din pămînturile cumpărate de sionişti erau zone deşertice şi mlăştinoase, nelocuite sau considerate nelocuibile de arabi. Tehnicile agrare moderne introduse de evrei, împreună cu sîngele şi sudoarea a mii de sionişti idealişti, au revendicat acele pămînturi, le-au ridicat preţurile considerabil, şi le-au transformat în ferme înfloritoare, în comunităţi crescînde, dotate cu tehnologii moderne şi cu o sănătoasă economie de piaţă. Rezultatul acestor schimbări a fost un val de migraţie arabă din statele înconjurătoare: sute de mii de persoane care căutau o viaţă mai bună şi prospecte economice mai bune. Avînd în vedere cele de mai sus, se poate presupune că un număr însemnat, dacă nu chiar majoritatea arabilor care trăiesc astăzi în Israel îşi datorează propria existenţă eforturilor sioniste.

Această istorie, care contrazice pe deplin propaganda arabă de zi cu zi, provine dintr-o sursă surprinzătoare: într-un interviu televizat în mai, 2005 (clip MEMRI), şeicul Yousuf al-Qaradhawi, îşi mustră învăţăceii astfel: „Din păcate, noi [arabii] nu excelăm nici în industria militară nici în cea civilă. Noi importăm totul, de la ace pînă la rachete … Cum se poate că banda de sionişti a reuşit să ne devină superioară, deşi ne este inferioară numeric? Ne-a devenit superioară prin cunoaştere, prin tehnologie şi prin tărie. Ne-a devenit superioară prin muncă. Noi am avut deşertul în faţa ochilor, dar nu am făcut nimic cu el. Cînd ei au pus stăpînire pe deşert, l-au transformat într-o oază înfloritoare. Cum poate să progreseze o naţiune care nu munceşte? Cum poate să crească?”

Tocmai acest succes al eforturilor sioniste a stîrnit frica şi mînia conducătorilor arabi. Progresul, tehnologia şi economia aduse de sionişti, cuplate cu dorinţa evreilor de a împărtăşi tehnologia cu vecinii arabi, puneau în pericol chinga medievală în care effendi îi ţineau pe ţăranii locali (fellah). Metodele turceşti de a asigura liniştea sub papucul sultanului erau draconice (mda, cititorii români ar cam trebui să înţeleagă despre ce e vorba aici, n.t.). În consecinţă, făcînd parte din Imperiul Otoman, arabii din regiune nu vroiau să provoace tulburări civile, drept care suportau cu stoicism prezenţa evreilor în regiune, fapt interpretat de unii ca toleranţă. În schimb, englezii care au preluat controlul după cel de-al doilea război mondial au fost mai îngăduitori. În momentul în care Imperiul Britanic a preluat controlul asupra Palestinei Mandatorii (în prezent Israel şi Iordania), conducătorii arabi au descoperit că aveau practic mînă liberă. Drept care, sub conducerea lui Hagi Amin el-Husseini, reprezentanţi ai familiilor de proprietari de pămînturi de seamă, au început sa aţîţe şi să înflăcăreze resentimentele ţăranilor simpli, inventînd minciuni despre intenţiile evreilor de a distruge islamul. Aşa a început jihadul islamic condus de muftiului Ierusalimului, sub egida căruia au avut loc un număr de progroame împotriva evreilor.

Planul de partiţie Peel
Între anii 1919 şi 1936 numărul actelor de violenţă ale arabilor împotriva evreilor s-au înmulţit şi au atins noi nivele de brutalitate. Englezii nu au ridicat un deget pentru a le stăvili, ba chiar de multe ori au asistat tacit. În 1936 lordul Peel a condus o comisie de anchetă cu scopul de a găsi o soluţie paşnică la violenţa aparent interminabilă. Sugestia sa era partiţionarea teritorială: evreii să-şi alcătuiască propriul stat pe 15% din terenurile achiziţionate şi răscumpărate, iar arabii să aibă propriul stat pe restul de 85%. Cu alte cuvinte împărţirea terenurilor a fost pusă pe rol tocmai din cauză că arabii nu reuşeau să trăiască în linişte şi pace alături de evrei.

În 1922, Imperiul Britanic a cedat întregul teritoriu al Palestinei Mandatorii aflat la est de rîul Iordan emirului Abdullah. Acest teritoriu a devenit Regatul Haşemit al Iordaniei, unde populaţia în majoritate palestiniană interzicea prin lege intrarea evreilor. În 1937, cînd li s-a oferit conducătorilor arabi propriul stat pe aproximativ 85% din teritoriul aflat la vest de rîul Iordan, conducătorii arabi au ales calea războiului şi a terorii. Astfel a început „Marea Revoltă Arabă” dintre anii 1937-1939. Fiind ajunul rcelui de-al doilea război mondial, englezii n-au pierdut timpul şi au înăbuşit această răscoală cu mare cruzime.

Între timp, eforturile pionierilor sionişti au continuat prin achiziţionarea de terenuri care aparţineau coroanei engleze. Este important să subliniem că în contextul legilor internaţionale, pămînturile care aparţinuseră Porţii trecuseră în proprietatea coroanei engleze şi erau administrate de mandatul britanic. Vînzarea sau împarţirea acestor terenuri prin tranzacţii legale constituia dreptul legal al englezilor, conform legilor internaţionale. În momentul în care Occidentul a ieşit victorios din război, organizaţiile sioniste deţineau 28% din teritoriul actual al Israelului, în timp ce restul de pămînturi erau propietatea privată a arabilor sau propietatea coroanei engleze.

La sfîrşitul războiului, conducerea arabă a recurs iarăşi la violenţă şi teroare împotriva aşezărilor evreieşti şi împotriva englezilor. Majoritatea conducerii evreieşti a preferat să se abţină de la violenţă şi a căutat soluţii paşnice prin intermediul ONU care tocmai se alcătuise. Doar o minoritate a acestei conduceri a preferat teroarea împotriva englezilor şi represalii violente împotriva arabilor.

Planul de partiţie ONU
Sătui de violenţă şi confruntaţi cu criza politică şi economică care a urmat celui de-al doilea răboi mondial, englezii şi-au abandonat în mare parte imperiul şi au hotărît să încredinţeze „problema palestiniană” în mîna Naţiunilor Unite. În 1947 un număr de misiuni de cercetare din partea ONU a ajuns la concluziile formulate de comisia lordului Peel un deceniu mai devreme. La data de 29 noimebrie 1947 ONU a declarat înfiinţarea a două state: unul pentru arabi pe aprox. 45% din teritoriul disponibil, şi Statul Israel pentru evrei pe restul de aprox. 55%. Peste jumătate din teritoriul destinat Israelului era de fapt deşertul Negev, care aparţinuse coroanei engleze şi era în mare parte nepopulat şi considerat lipsit de valoare. Planul de partiţie adoptat de ONU (rezoluţia 181) a creat aşadar graniţe impracticabile între cele două proaspete state, bazate pe proprietatea asupra pămînturilor şi distribuţia populaţiilor.

Statele arabe erau deja membre ONU. Calitatea de membru ar fi trebuit să reflecte dorinţa acestora de a respecta deciziile majoritare ale acestei organizaţii mondiale formate nu de mult. Statele arabe au refuzat să respecte.

Într-o demonstraţie de sfidare şi aroganţă faţă de planul de partiţie aprobat de ONU, statele arabe au lansat un război de agresiune, care potrivit propriilor lor declaraţii publice, urma să fie un război de anihilare. Intenţia lor nu era retrasarea graniţelor sau recuperarea unor teritorii pierdute într-un război precedent. Nu, intenţia lor era distrugerea proaspătului Stat Israel şi descotorosirea prin orice metoda necesară de cei 605.000 de locuitori evrei.

Spre eterna lor mîhnire, statele arabe au pierdut războiul de agresiune. Înfrîngerea a însemnat pierderea unei porţiuni considerabile din teritoriul desemnat de hotărîrea ONU pentru statul palestinian. Cu toate acestea, chiar şi acea rămăşiţă din ceea ce ar fi trebuit să devină statul palestinian (Cisiordania şi Gaza) au fost obliterate de două state arabe vecine. Egiptul a ocupat ilegal Fîşia Gaza, în timp ce Iordania a anexat ilegal Cisiordania. Ambele acţiuni au constituit acte de sfidare şi desconsiderare a legilor internaţionale şi a hotărîrilor ONU 181 şi 194. Nu s-a înregistrat nici un act de protesta arab sau palestinian împotriva acestor abuzuri. De ce? Singura concluzie logică este faptul că în 1949 palestinienii nu se considerau încă „palestinieni”, ci pur şi simplu arabi, şi de fapt termenul „Palestina” era universal acceptat ca statul evreu.
Israelul a continuat să-i pună pe arabi într-o lumină proastă oferindu-le în 1949 un tratat de pace formal, în cadrul căruia Israelul se oferea să returneze mare parte din teritoriile cucerite în război şi să accepte repatrierea unui mare număr din arabii refugiaţi ca urmare a războiului (Tratativele de Armistiţiu, Rodos, februarie – iulie 1949). Dacă naţtiunile arabe ar fi acceptat planul de partiţie ONU sau oferta de pace israeliană, nu numai că statul palestinian ar fi existat încă din 1949, dar în prezent nu ar exista problema refugiaţilor arabi.

Cu toate aceste, răspunsul arabilor a fost un nu categoric păcii. Refugiaţii se vor putea întoarce acasă numai cînd steagul Palestinei va putea fi ridicat peste cadavrele evreilor. În loc să recunoască prezenţa unui stat nemusulman în mijlocul lor, conducătorii arabi au preferat să-i lase pe palestinieni să putrezească în tabere de refugiaţi. Ca şi în 1937, conducătorii arabi au respins oferta de a forma un stat palestinian şi au preferat să continue agresiunea împotriva Israelului. Nu înfiinţarea Statului Israel a creat refugiaţii sau problemele ulterioare, ci războiul de anihilare lansat de statele arabe, care au respins şi a doua ocazie de a crea un stat palestinian.

Teroare anti-israeliană ante-1967
Între anii 1949 şi 1967 Egiptul a dus un război de teroare împotriva Israelului, folosind celule teroriste organizate în taberele de refugiaţi din Fîşia Gaza pentru a lansa aprox 9.000 de atacuri. „Campania Sinai” din 1956, în care Israelul înfrînge din nou armata egipteană a pus capăt războiului de teroare menţinut de Egipt, deşi SUA a forţat Israelul să retrocedeze Egiptului peninsula Sinai fără semnarea unui tratat de pace. Teroarea continuă însă pe alte fronturi.

În 1964 se înfiinţează Organizaţia Pentru Eliberarea Palestinei (OEP) al cărei scop nu este eliberarea palestinienilor de sub dominaţia iordaniană sau egipteană, ci pentru a porni o nouă campanie de teroare împotriva Israelului cu scopul declarat de a-i „împinge pe evrei în mare”. Finanţati iniţial de Kuweit şi ulterior de Arabia Saudită, Egipt, Iraq, Iran şi alţii, conducătorii OEP declară război fără sfîrşit Israelului, pînă la eliberarea întregii Palestine, pînă la răscumpărarea acesteia prin „foc şi sînge”.

Între 1949 şi 1967 nu au existat colonii evreieşti în Cisiordania sau Fîşia Gaza. „Palestina” pe care căuta Arafat s-o „răscumpere” nu era Cisiordania sau Gaza, unde palestinienii erau supuşii amărîţi ai iordanienilor sau respectiv egiptenilor, ci întregul Stat Israel, aflat în interiorul „liniei verzi”, a graniţelor sale din 1949. Lectura versiunii originale, din 1964, a Statutului OEP, art. 24 este instructivă: Organizaţia (OEP) nu exercită nici un fel de suveranitate regională asupra Cisiordaniei în Regatul Haşemit al Iordaniei, în Fîşia Gaza sau regiunea Himmah (zona Tiberiada, n.t.).”

Din moment ce statutul original al OEP recunoaşte în mod explicit Iudea, Samaria, Ierusalimul de Est şi Fîşia Gaza ca aparţinînd altor state arabe, unica „patrie” pe care urmărea s-o „elibereze” în 1964 era statul care aparţinea evreilor. Trei ani mai tîrziu, în 1967, cinci state arabe – inclusiv Iordania – atacă Israelul. Israelul cîştigă războiul şi ca urmare ocupă Cisiordania de la agresorul iordanian, care oricum o anexase în mod ilegal cu 18 ani mai devreme. Răspunsul OEP la noua realitate este revizuirea Statutului la data de 17 iulie 1968. Prevederile art. 24 au fost şterse şi pentru prima dată apare pretenţia „palestinienilor” asupra Cisiordaniei si a Fîşiei Gaza. Cu alte cuvinte, pretenţiile palestinienilor se adresează doar evreilor.

Ocupaţia iordaniană asupra Cisiordaniei şi controlul egiptean asupra Fîşiei Gaza au fost întruchiparea represiunii brutale şi totalitare. Arafat însuşi relatează cum în 1948 egiptenii i-au „mînat” pe palestinieni în tabere de refugiaţi înconjurate de sîrmă ghimpată, au trimis spioni să asasineze conducătorii palestinieni şi i-au executat pe cei care încercau să fugă (Alan Hart, „Arafat – Terorist sau omul care aduce pacea”, biografie autorizată, 1982). Palestinienii nu au protestat împotriva acestei represiuni, sau pentru a-şi exprima dreptul la auto-dereminare care tocmai le fusese negat.

Naţionalism palestinian întîrziat
Motivul pentru care palestinienii nu s-au agitat în nici un fel în privinţa propriei identităţi naţionale înainte de 1967 este perfect clar. Ideea Palestinei ca naţiune şi a palestinienilor ca popor în sine nu au existat printre arabii din provinciile turceşti care au devenit Palestina Mandatorie după primul război mondial. În pofida narativelor contorsionate, forţate şi bine plănuite ale apologeţilor care susţin războiul palestinienilor împotriva Israelului, precum Raşid Khalidi, Baruch Kimmerling şi alţii, nu a existat niciodată un stat numit Palestina, nici o ţară locuită de palestinieni; înainte de 1967 nici măcar conceptul unei entităţi aparte din punct de vedere politic, cultural sau lingvistic, care să reprezinte un grup aparte definit de această apelaţie.

Ba mai mult, tocmai opusul este valabil. Arabii care au apărut în faţa comisiilor ONU de anchetă în 1947 au susţinut sus şi tare că o Palestină separată nu a existat şi nici nu ar trebui să existe vreodată. Tot ei au susţinut că teritoriul în discuţie face de fapt parte din sudul Siriei din punct de vedere istoric, şi că timp de secole a fost cunoscut sub numele de „Balad eş-şam” (ţinutul Damascului). Mai ales că la acea vreme termenul de „palestinian” era aplicat numai evreilor care locuiau în Palestina Mandatorie. Arabii din regiune erau pur şi simplu „arabi”.

În 31 martie 1977, într-un intervieu acordat ziarului Dagblad de Verdieping Trouw care apare la Amsterdam, Zahir Muhsein, membru al comitetului executiv OEP declara: „Nu există un popor palestinian. Crearea unui stat palestinian este doar un mijloc pentru a ne continua lupta împotriva Statului Israel şi pentru unitatea arabă. În realitate, astăzi nu există nici un fel de diferenţă între iordanieni, palestinieni, sirieni şi libanezi. În prezent vorbim despre existenţa unui popor palestinian doar din motive politice şi tactice, deoarece existenţa unei identităţi palestiniene distincte serveşte intereselor naţionale arabe care se opun sionismului. Din motive tactice, Iordania, care este un stat suveran cu graniţe bine definite, nu poate ridica pretenţii asupra oraşelor Haifa şi Yaffo, dar eu, ca palestinian, pot fără doar şi poate sa cer să mi se dea înapoi Haifa, Yaffo, Beer-Şeva şi Ierusalimul. Cu toate acestea, în momentul în care vom recăpăta toată Palestina înapoi, nu va trece nici un minut şi ne vom alipi Iordaniei.”

Chiar şi în prezent, manualul de ştiinţe sociale pentru clasa a 5-a în şcolile siriene arată Siria Mare ca fiind formată din Siria, Liban, Iordania şi Israel. Nu există nici o naţiune numită Palestina. Termenul „palestinieni” desemnînd arabi care au locuit timp de milenii in „Palestina istorică” este o ficţie creată în scopuri politice şi militare după cum descrie Zahir Muhsein. Frenezia întîrziată a palestinienilor pentru auto-derminare naţională este pur şi simplu un paravan respectabilitate din spatele căruia terorismul arab genocidal poate fi îndreptat împotriva evreilor cu sprijinul binefacătorilor internaţionali si al „idealiştilor”. După Holocaust, liberalii occidentali nu mai pot închide ochii la terorismul genocidal; în schimb pot îmbrăţişa cu căldură şi entuziasm un popor asuprit care tînjeşte profound şi sincer după libertate. Iată cum au ajuns propagandiştii terorii lui Arafat să inventeze minciuni despre identitatea naţională palestiniană şi despre ocupantul şi asupritorul israelian.

Războiul de şase zile din 1967
Contrar propagandei arabe, dar în conformitate cu toate rapoartele de presă contemporane evenimentelor, Israelul a fost victima unui război genocidal de agresiune lansat de arabi în 1967. Pe data de 15 mai, 1967, Egiptul a cerut evacuarea imediată a trupelor de pace postate de ONU în peninsula Sinai încă de la campania din Sinai. U-Thant, Secretarul General al organizaţiei, s-a conformat instantaneu din motive care rămîn neclare pînă în ziua de azi. După care Egiptul a închis strîmtoarea Tiran, blocînd portul israelian Eilat şi a plasat două batalioane de tancuri şi aproximativ 150.000 de soldaţi în apropierea graniţei vestice a Israelului. Pactul militar cu Siria şi Iordanul precum şi violarea spaţiului aerian israelian prin zboruri de recunoaştere deasupra reactorului atomic de la Dimona au completat ameninţările. Aceste cinci acţiuni au constituit casus belli: acţiuni pe care legeli internaţionale le defineşte ca ameninţătoare faţă de un stat suveran şi care fiecare în sine crează un motiv legitim pentru reacţie militară defensivă. Dacă Israelul ar fi răspuns cu forţă letală fiecăreia dintre ele, acţiunile sale militare ar fi fost considerate perfect legale conform legilor internaţionale în vigoare, ca răspuns defensiv legitim la ameninţările existenţiale venite din partea unui agresor.

Cu toate acestea, Israelul nu a întreprins imediat acţiunea de retaliere, ci a încercat întîi calea negocierilor, numai că plîngerile la ONU au rămas fără răspuns. Apelurile către preşedintele Johnson, care garantase în 1975 intervenţia SUA în cazul în care Egiptul va închide Strîmtoarea Tiran sau dacă remilitarizează Sinaiul au trecut neobservate. Johnson era prea implicat în războiul din Vietnam pentru a cîntări o intervenţie militară americană în altă parte a lumii, cu toate că preşedintele Eisenhower, cînd l-a forţat pe Prim Ministrul Ben Gurion să se retragă din Sinai după victoria fenomenală din 1956, promisese Israelului protecţie americană eternă chiar şi în cazul în unei ameninţări armate din partea Egiptului.

După ce a privit timp de trei săptămîni cum forţele egiptene, siriene si iordaneze sporesc şi se concentreză în jurul graniţelor sale, Israelul a întreprins o ultimă acţiune diplomatică. Prin intermediul colonelului norvegian Od Bul, commandant al forţelor ONU staţionat în Ierusalim, guvernul israelian a trimis un mesaj regelui Husein al Iordaniei: „Dacă nu invadezi Israelul, nici Israelul nu va invada Cisiordania.” Hussein a aruncat biletul înapoi cu dispreţ colonelului Bul şi i-a întors spatele.

Luni, 5 iunie 1967, după primirea raportului de la departamentul de informaţiunii militare că în cîteva ore Egiptul urma să lanseze invazia prin Fîşia Gaza, Israelul a lansat propria sa acţiune defensivă preventivă, şi anume un atac aerian care a distrus la sol forţele de aviaţie ale Egiptului, Iordaniei şi Siriei. Odată asigurat controlul aerian absolut, infanteria şi blindatele israeliene au pus armata egipteană pe fugă şi au ajuns la Canalul de Suez în două zile.

În ciuda avertismentului israelian, regele Husein al Iordaniei a iniţiat un baraj de artilerie asupra Ierusalimului şi a altor oraşe israeliene aflate de-a lungul Liniei Verzi. După mai bine de o zi de bombardament intens, soldate cu zeci de morţi şi sute de răniţi israelieni, şi cu pagube de milioane de dolari, Israelul a trimis un al doilea mesaj regelui haşemit: „Dacă încetezi bombardamentul acum, vom considera că ţi-ai executat „salva de onoare” necesară din punct de vedere politic şi nu vom riposta.” Acest mesaj a fost trimis prin ambasada României, de la ambasadorul din Ierusalimul de Vest (partea israeliană) către ambasadorul din Ierusalimul de Est (partea iordaneză). Regele Husein a ignorat avertismentul şi a ordonat infanteriei să invadeze partea israeliană a Ierusalimului. Numai în acest moment Israelul a ripostat cu propria sa invazie a Cisiordaniei.

După aproape o săptămînă de atacuri ale artileriei siriene asupra oraşelor şi satelor israeliene din Galilea, Israelul a cucerit înălţimile Golanului, a distrus artileria siriană şi a împins armata siriană 40 km înapoi spre Damasc.

Israelul nu a invadat Egiptul dincolo de Canalul de Suez, deşi forţele sale ar fi putut să înainteze nestingherite spre Cairo. Israelul nu a traversat rîul Iordan, deşi Legiunea iordaneză era complet răvăşită după ce parte din soldaţi îşi aruncaseră bocancii şi armele pentru a înota mai uşor spre malul estic. Israelul nu şi-a continuat avansul de pe înălţimile Golanului spre Damasc, deşi ar fi putut-o face cu uşurinţă avînd în vedere că trupele siriene erau înfricoşate şi decimate. Israelul a oprit avansul pe cele trei fronturi după ce şi-a atins obiectivele militare: distrugerea armatelor care îi ameninţau existenţa şi stabilirea unor graniţe defensibile.

Legea internaţională şi suveranitatea Israelului
Pînă şi unul dintre cei mai aprigi critici ai Israelului, prof. Avi Schlaim recunoaşte că Israelul a fost victima agresiunii arabe în războiul de şase zile. Anul 1967 este un punct crucial în ceea ce priveşte coloniile israeliene şi suveranitatea israeliană în Cisiordania şi Fîşia Gaza. Legea internaţională este extrem de clară. Dacă Israelul ar fi fost agresorul, ocuparea Cisiordaniei şi a Fîşiei Gaza ar fi fost ilegală, precum ar fi fost orice expansiune ulterioară a populaţiei israeliene în aceste teritorii.

Cu toate acestea, în calitate de victimă a unei acţiuni agresive, poziţia legală a Israelului este diametral opusă. Din punct de vedere legal, soarta teritoriilor cucerite într-un război defensiv poate fi determinată doar în cadrul unui tratat de pace între părţile beligerente. În absenţa unui astfel de tratat, suveranitatea precum şi activităţile economice asupra teritoriilor cucerite exercitate de victima agresiunii sînt complet legale atît timp cît aceste acţiuni nu afectează nefavorabil populaţia indigenă. Adevărul este ca suveranitatea Israelului asupra Cisiordaniei şi a Fîşiei Gaza a fost favorabilă, după cum vom arată, pînă în momentul în care controlul a fost preluat de Autoritatea Palestiniană conform acordurilor de la Oslo.

Imediat după încetarea războiului Israelul a oferit să restituie teritoriile proaspăt cucerite în schimbul unui tratat de pace formal. Naţiunile arabe au respins oferta, aşa cum au respins ofertele similare venite în urma campaniilor precedente de agresiune iniţiate de arabi. Deşi avea drepturi legale asupra teritoriile proaspăt cucerite, Israelul a preferat să nu le anexeze în eventualitatea în care naţiunile agresoare şi-ar fi venit în fire şi ar fi dorit să-şi recapete teritoriile, pe care Israelul le-ar fi restituit măcar parţial în schimbul păcii.

În cazul Egiptului, Israelul a procedat exact cum am descris mai sus, returnînd întreaga Peninsulă Sinai cu ocazia acordurilor de pace de la Camp David din 1979. În cadrul acestor acorduri preşedintele egiptean Anwar el-Sadat a refuzat să primească Gaza înapoi, preferînd ca palestinienii care trăiau acolo să rămînă sub suveranitate israeliană. În momentul semnării tratatului de pace cu Iordania în 1994, regele Husein a exclus în mod intenţionat Cisiordania din tratative, pentru că deja 96% din palestinienii care trăiau în aceste teritorii se aflau sub controlul Autorităţii Palestiniene şi Husein a renunţat la orice fel de pretenţie asupra teritoriilor şi a locuitorilor arabi de pe aceste teritorii.

În concluzie, Israelul este unicul stat din istoria omenirii care s-a creat în urma îmbunătăţirii legale de pămînturi aride (spre deosebire de metoda aproape universală de cucerire). Victoria Israelului în războaiele din 1948 şi 1967, în care Israelul a fost ţinta agresiunii genocidale, precum şi refuzul naţiunilor arabe de a negocia pentru pace, îi conferă Israelului dreptul legal de a-şi menţine suveranitatea asupra teritoriilor cucerite şi de a dezvolta aceste teritorii după cum crede de cuviinţă cîtă vreme nu prejudiciază bunăstarea populaţiei indigene. Dacă liderii arabi ar fi fost dispuşi să facă pace cu Israelul, s-ar fi putut infiinţa un stat palestinian în 1937, sau în 1947, ba chiar şi în 1949; de asemenea, nu ar fi existat problema refugiaţilor arabi. Dacă liderii arabi din 1967 şi mai tîrziu, din anul 2000, ar fi fost dispuşi să facă pace cu Israelul, nu ar mai fi existat nici o suveranitate israeliană asupra teritoriilor disputate din Cisiordania si Fîşia Gaza.

În acest context istoric trebuie înţelese adevăratele probleme din spatele controversei asupra coloniilor israeliene din Cisiordania şi Fîşia Gaza precum şi statutul lor legal.

Minciuni gogonate (1)

Minciuni gogonate (2)

va urma

Israelianca

Israelianca

Comentarii

  1. PanselutaSpune:

    Răspunde
    martie 7, 2009

    Tatzo:

    Apropos de Otomani. Cautam ceva in legatura cu splendida „The Innocents Abroad” a lui Mark Twain,
    http://en.wikipedia.org/wiki/The_Innocents_Abroad

    si am dat peste compunerea asta, care reprezinta dogma academica post-Edward Said:

    „The Emperor and the Sultan in Mark Twain:
    How Innocent were the “Innocents”?
    by Muhammad Raji Zughoul

    (Journal of American Studies of Turkey 11 (2000)

    Zughoul citeaza portretul pe care-l face Twain Sultanului Otoman: <>
    si comenteaza:

    „It is surprising to the reader why Mark Twain would be using such harsh and cruel words such as “stupid and unprepossessing” in the description of the Sultan. The reader expects an honest impression of the Sultan not necessarily favorable but definitely not predetermined . Was Twain suggesting that that the Sultan belonged to the low class of chefs or waiters? Has Twain already decided based on his preconceived ideas about the Turk to intentionally distort the image of the Sultan? […]
    The quotation above, where Twain categorically brands the Muslim Turks – be they Arabs, Turks, Persians, Serbs, Albanians etc. as “by nature and training filthy, brutish, ignorant, unprogressive and superstitious” reveals bigotry and prejudice on the part of Twain himself. These sweeping generalizations about all these people from different races and geographical regions could not have come by chance. Twain, must have been like many a writer since the eighth Century a champion of anti-Islamic propaganda. Islam generated what has been recently termed in the literature as “Islamo-phobia” which has been reflected in English literature throughout the ages. […] The Turk in the Ottoman Empire was threatening to the psyche of the European and was perceived as endangering his being. Said addresses this issue again and again throughout his book. Trying to summarize the western attitudes to Islam and Turkey of which Twain seems to be typical, he maintains that

    ‘Not for nothing did Islam come to symbolize terror, devastation, the demonic, hordes of hated barbarians. For example, Islam was a lasting trauma. Until the end of the seventeenth century the “Ottoman peril” lurked alongside Europe to represent for the whole of Christian civilization a constant danger, and in time European civilization incorporated that peril and its lore.’

    Adica, in mintile confuze ale autorului–(intimplator numit „Muhammad”) si a lui Said, cel mai corupt intelectual al secolului XX–tarile care au avut de suferit de pe urma unui Imperiu care a distrus civilizatii intregi, si n-a lasat mai nimic de valoare in urma, decit baile termale mostenite de la romani, tari–ca Tarile Romane–a caror evolutie a fost intirziata de permanenta agresiune otomana, de birurile stoarse pentru o minima autonomie, si de coruptia endemica a „civilizatiei otomane”, care e inca in floare in Levant si la noi,

    tarile astea sunt considerate „islamofobe” avant-la-lettre. Adica, istoria perfect documentata a romanilor, ca si folclorul despre „turcul” care vine de peste Dunare si-ti trece satul prin sabie, sunt, pentru revizionistii mincinosi ai Islamului si expresia esecului sau masiv, Imperiul Otoman ,pura propaganda de „islamofobie/turcofobie” si indoctrinare anti-Islam.

  2. israeliancaSpune:

    Răspunde
    martie 7, 2009

    Ca de obicei, 1-0 pentru tine, Panselutz.
    Nu numai folclorul despre turci, ci chiar expresiile din limba romana, care suna extrem de bine si azi, pentru mine cel putin: „de parca se bateau turcii la gura lui”, sau „ca doar nu dau turcii”, ca sa nu mai vorbesc de „ciinele turcului a mincat si mere padurete ca sa nu moara de foame”, si de „cum e turcul shi pistolul”. Dar de ce sa creada vestul pe romani, pe bulgari, sau chiar pe greci? Ca doar toti eram (si din pacate inca sintem) dupa parerea lor un morman amorf de trogloditi?

    Hai tzatzo la Iunion sa bem ceva, ce zici?

  3. costinSpune:

    Răspunde
    martie 7, 2009

    imi amintesc expresiile care se foloseau oamenii in satul bunicii in dobrogea si care le mai folosesc inca ai mei, dar pe care nu le-am prea auzit in Ardeal, cum ar fi: „nu intelegi ce zic? esti turc?”, „esti turc!” adica esti incapatinat, inchis la minte, si cuvintul care inca se foloseste: „halal”, azi a facut Dinny un comentariu in care folosea halal..”halal treaba ai facut” adica treaba de mintuiala, facuta superficial si neglijent… halal, care indeplineste normele islamice cum e mincarea halal.

    Imaginea islamului care o am din copilarie, cu multele povesti despre bataliile care le-am avut cu turcii sute de ani, scrisoarea a treia a lui Eminescu, Vlad Tepes, stefan cel Mare etc, toate in legatura directa cu islamul, cu lupta romanilor cu mohomedanii, imaginea care o am de atunci o compar continuu cu ineptiile si acuzele aberante de „islamofobie” si rasism. Tare sint curios ce se preda in zilele noastre in scoli in manualele de religie din scoala generala despre turci. stie cineva?
    Acum ceva timp vb cu o prietena, cu 5 ani mai mica ca mine care, din ce stia de la scoala, nu facea nici o legatura intre vlad tepes si turci. Asta m-a pus pe ginduri.

  4. emilSpune:

    Răspunde
    martie 7, 2009

    „nici o legatura intre Tepes si turci…” POFTIM? dar ma mir si eu ca turcu’… pardon de islamofobie

  5. PanselutaSpune:

    Răspunde
    martie 7, 2009

    Israelianca:

    Pardon de greseala cu „tatzo” in loc de dulcea vocabula „tzatzo” pe care o intentzionam…

    Revin cu o mica adaugire:

    Portiuni uriase ale lumii islamice traiesc literal din exploatarea ruinelor, mai bine sau mai rau intretinute, ale civilizatiilor pe care Islamul le-a distrus conform conceptului de „jahiliyya”, adica „orbirea de dinainte de iluminare”, adica inainte de revelatiile lui Mohamed.
    Islamul a distrus ce-a putut pe unde a cucerit si s-a deshantzat. Uneori s-a asezat deasupra, marcindu-si teritoriul cu un pipi de ciine, ca in Ierusalim si in alte orase ebraice, sau a confiscat intelesul si reformat uzul monumentelor esentiale ale crestinatatii, ca Sfinta Sofia, in Constantinopole, sortita, azi, turismului abject dupa ce fusese, pina la venirea turcilor, sursa cea mai mare de spiritualitate crestina din vremea ei.
    Turcii de azi–ca si sirienii, iordanienii, libanezii si mai ales egiptenii–traiesc din turismul la monumente si ruine ale civilizatiilor care au premers Islamului.
    Europenii sunt cei care au salvat civilizatiile vechi din Est de la totala distrugere a Islamului.

    Un link despre „jahiliyya” in Islam:
    http://www.newenglishreview.or…..c_id/11130
    si atitudinea Islamului fata de istorie, perfect relevanta in cazul revizionismului „post-colonialist”.

    Nu ma pot abtine sa nu dau citeva citate:

    „Our current civilizational conflict is often characterized as “Islam against the West” or more accurately, “Islam against the Rest,” because Islamic doctrine mandates a permanent struggle by Muslims against all that is non-Islamic. But the war of Islam goes deeper than that for it sets up hostility toward reality itself by elevating a substitute reality in its stead. This is particularly evident in the Muslim attitude toward history. All events prior to the coming of Muhammad belong to the “time of ignorance” and are seen by Muslims as having no relevance or value. Muslims accept without question the stories in the Qur’an, Hadiths, and Sira as true history and are implacably hostile to those who dare to investigate Islamic history employing non-Islamic sources, such as Ibn Warraq and Christoph Luxenberg.”

    „One of the most fascinating aspects of Islamization is its substitution of Islamic history for the history of the areas it has conquered. Islam effectively stifles the curiosity of people toward their history, by declaring that history worthless. Pre-Islamic art, literature, music or archaeological artifacts are all deemed, not only unimportant, but potentially dangerous to Islam, and have been treated as such throughout Muslim history. However, one must wonder whether this hostility does not stem from the fear that too much actual reality might topple the all-encompassing substitute reality of Islam.”

    „It is a matter of Muslim theology that everything which occurred before the coming of Islam is jahiliyya – the time of ignorance, or, the state of ignorance of the guidance from God – and it is asserted that this has nothing whatever to teach Muslims. On the contrary, it must be resisted because such knowledge is considered dangerous as it has the potential to lead Muslims away from the “straight path” of Islam, possibly into idolatry. As Fjordman writes in The Importance of Knowing Your History:

    “Saladin or Salah al-Din, the twelfth century general loved by Muslims for his victories against the Crusaders, is renowned even in Western history for his supposedly tolerant nature. Very few seem to remember that his son Al-Aziz Uthman, the second sultan of the Ayyubid Dynasty founded by Saladin and presumably influenced by his father’s religious convictions, actually tried to demolish the Great Pyramids of Giza only three years after his father’s death in 1193. The reason why we can still visit them today is because the task at hand was so big that he eventually gave up the attempt. He did, however, manage to inflict significant damage to Menkaure’s Pyramid, the smallest of the Great Pyramids, which contains scars clearly visible to this day.”
    Fiul lui Saladin a incercat sa distruga piramidele de la Giza. N-a putut, ca n-avea tehnica necesara. Egiptul supravietuieste pentru ca Al-Aziz Othman a esuat.

  6. FrancescoSpune:

    Răspunde
    martie 7, 2009

    La multi ani de 8 martie! Aceasta urare se adreseaza tuturor doamnelor si domnisoarelor care intra pe acest blog.

  7. israeliancaSpune:

    Răspunde
    martie 7, 2009

    Merci, Francesco – gentleman ca intotdeauna!

  8. bugsySpune:

    Răspunde
    martie 7, 2009

    Excelente cele 2 videoclipuri postate. Felicitari celui/celei care a avut ideea! Cred ca este un cadou potrivit pentru toate doamnele/ domnisoarele care au intrat/ intra azi pe blogul 4ped. LA MULTI ANI!

  9. PanselutaSpune:

    Răspunde
    martie 7, 2009

    Francesco:

    Mersi de felicitari, desi eu nu am prea mare folosinta pentru ziua asta–deh, racilele trecutului comunist de parada, ce sa fac…–dar si pentru ca ma simt „felicitata” zi de zi printre voi.

    Tzatzico:

    Video clipul cu Al-Qaradhawi e intr-adevar remarcabil. Din gura celui mai „important teolog musulman” contemporan iese o condamnare fara drept de apel a inapoierii culturii careia ii apartine, desi nu e clar daca se refera la etnia araba sau la Islam in general sau la amindoua ca identice/co-extensive (ceea ce ar fi patent neadevarat: arabii sunt o minoritate in lumea musulmana).

    N-am vazut nici un apologet al Islamului–ca Tariq Ramadan–sa intoarca pe dos mesajul lui Qaradhawi cu o deconstructie desteapta a mentalitatilor colonialiste care populeaza inca subconstientul fostilor colonizati, inclusiv cel al lui Qaradhawi. Omu’ nu stie ce vorbeste. Sufera de „constiinta falsa”.
    N-am vazut nimic de felul asta, dar sunt convinsa ca eseuri de semestru si masterate se scriu exact pe tema asta in timp ce noi discutam.

    O bere la Iunion, zici? „Baietii” nu sunt in stare de decenii sa readuca la viata Gambrinusul, linga Cismigiu, ce sa mai zic de a re-inventa Iunionul?!

  10. wsSpune:

    Răspunde
    martie 7, 2009

    un articol al lui dan tapalaga despre tru, pe hotnews:

    http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-5475475-tru.htm

    si un citat din articol:

    „TRU e liber. Isi ia libertatea sa sfideze, sa gandeasca autonom, sa critice cat, cum si pe cine vrea, isi ia libertatea sa se arunce de pe bloc, sa candideze, sa faca ce crede el ca e bine. Ceilati fac ceea ce cred altii ca e bine si evident, nu sunt liberi.”

    regards,
    ws

  11. panselutaSpune:

    Răspunde
    martie 7, 2009

    Fostul ambasador Charles „Chas” Freeman, nominalizat pentru unul din posturile cele mai sensibile ale securitatii SUA, director al „National Intelligence Council”, si-a retras candidatura pe motiv ca a fost defaimat si improscat cu noroi de „lobby-ul Israelian”, dupa ce legaturile sale financiare si politice cu Arabia Saudita au iesit la suprafata.

    Din revista de politica externa The Cable:

    http://thecable.foreignpolicy……n_his_exit:

    Documentul e fascinant in paranoia si ipocrizia sa:

    „Freeman speaks out on his exit
    Tue, 03/10/2009 – 5:35pm
    Retired Amb. Chas Freeman, who said today that he no longer accepts an offer to chair the National Intelligence Council, has just sent this message:

    You will by now have seen the statement by Director of National Intelligence Dennis Blair reporting that I have withdrawn my previous acceptance of his invitation to chair the National Intelligence Council.

    I have concluded that the barrage of libelous distortions of my record would not cease upon my entry into office. The effort to smear me and to destroy my credibility would instead continue. I do not believe the National Intelligence Council could function effectively while its chair was under constant attack by unscrupulous people with a passionate attachment to the views of a political faction in a foreign country. I agreed to chair the NIC to strengthen it and protect it against politicization, not to introduce it to efforts by a special interest group to assert control over it through a protracted political campaign.

    As those who know me are well aware, I have greatly enjoyed life since retiring from government. Nothing was further from my mind than a return to public service. When Admiral Blair asked me to chair the NIC I responded that I understood he was “asking me to give my freedom of speech, my leisure, the greater part of my income, subject myself to the mental colonoscopy of a polygraph, and resume a daily commute to a job with long working hours and a daily ration of political abuse.” I added that I wondered “whether there wasn’t some sort of downside to this offer.” I was mindful that no one is indispensable; I am not an exception. It took weeks of reflection for me to conclude that, given the unprecedentedly challenging circumstances in which our country now finds itself abroad and at home, I had no choice but accept the call to return to public service. I thereupon resigned from all positions that I had held and all activities in which I was engaged. I now look forward to returning to private life, freed of all previous obligations.

    I am not so immodest as to believe that this controversy was about me rather than issues of public policy. These issues had little to do with the NIC and were not at the heart of what I hoped to contribute to the quality of analysis available to President Obama and his administration. Still, I am saddened by what the controversy and the manner in which the public vitriol of those who devoted themselves to sustaining it have revealed about the state of our civil society. It is apparent that we Americans cannot any longer conduct a serious public discussion or exercise independent judgment about matters of great importance to our country as well as to our allies and friends.

    The libels on me and their easily traceable email trails show conclusively that there is a powerful lobby determined to prevent any view other than its own from being aired, still less to factor in American understanding of trends and events in the Middle East. The tactics of the Israel Lobby plumb the depths of dishonor and indecency and include character assassination, selective misquotation, the willful distortion of the record, the fabrication of falsehoods, and an utter disregard for the truth. The aim of this Lobby is control of the policy process through the exercise of a veto over the appointment of people who dispute the wisdom of its views, the substitution of political correctness for analysis, and the exclusion of any and all options for decision by Americans and our government other than those that it favors.

    There is a special irony in having been accused of improper regard for the opinions of foreign governments and societies by a group so clearly intent on enforcing adherence to the policies of a foreign government – in this case, the government of Israel. I believe that the inability of the American public to discuss, or the government to consider, any option for US policies in the Middle East opposed by the ruling faction in Israeli politics has allowed that faction to adopt and sustain policies that ultimately threaten the existence of the state of Israel. It is not permitted for anyone in the United States to say so. This is not just a tragedy for Israelis and their neighbors in the Middle East; it is doing widening damage to the national security of the United States.

    The outrageous agitation that followed the leak of my pending appointment will be seen by many to raise serious questions about whether the Obama administration will be able to make its own decisions about the Middle East and related issues. I regret that my willingness to serve the new administration has ended by casting doubt on its ability to consider, let alone decide what policies might best serve the interests of the United States rather than those of a Lobby intent on enforcing the will and interests of a foreign government.

    In the court of public opinion, unlike a court of law, one is guilty until proven innocent. The speeches from which quotations have been lifted from their context are available for anyone interested in the truth to read. The injustice of the accusations made against me has been obvious to those with open minds. Those who have sought to impugn my character are uninterested in any rebuttal that I or anyone else might make.

    Still, for the record: I have never sought to be paid or accepted payment from any foreign government, including Saudi Arabia or China, for any service, nor have I ever spoken on behalf of a foreign government, its interests, or its policies. I have never lobbied any branch of our government for any cause, foreign or domestic. I am my own man, no one else’s, and with my return to private life, I will once again – to my pleasure – serve no master other than myself. I will continue to speak out as I choose on issues of concern to me and other Americans.

    I retain my respect and confidence in President Obama and DNI Blair. Our country now faces terrible challenges abroad as well as at home. Like all patriotic Americans, I continue to pray that our president can successfully lead us in surmounting them.”

  12. FrancescoSpune:

    Răspunde
    martie 7, 2009

    „Mental colonoscopy” pentru Chas Freeman! El a spus-o, poate ca i s-au inversat unele circuite de cand a primit distinctia saudita Prince Abd-Al-Azziz.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *