“Pe mine nu reuşesc să mă intimideze, eu de la calea mea nu mă abat, eu hotărârile mele nu mi le schimb, eu ce cred că este bine pentru ţară şi pentru neam, asta fac.”
Iuliu Maniu

Comemorarea de anul acesta a decesului lui Iuliu Maniu (8 ianuarie 1873 – 5 februarie 1953) vine la scurt timp după inaugurarea casei memoriale de la Bădăcin, jud. Sălaj. 

Deschiderea casei memoriale Iuliu Maniu este una dintre cele mai semnificative acţiuni care s-au făcut în ultimii 30 de ani pentru i se da înapoi omului de rând adevărul istoric despre România. Acest eveniment este mai important decât sute de pagini de istorie mediocră şi inaccesibilă publicului şi decât zeci de ore de reuniuni de experţi autosuficienţi produşi de stânga radicală academică.

La mica aristocraţie rurală românească din Transilvania, proprietatea nu însemna opulenţă, ci atât cât era necesar pentru a face bine. Tot ce făceau familiile implicate în viaţa publică, rugăciunile, primirea de oaspeţi, educaţia tinerilor, activitatea intelectuală, toate erau îndreptate către îmbunătăţirea situaţiei românilor. 

Aristocratică şi sobră, casa spune aproape totul despre Iuliu Maniu si despre generaţia sa: originea şi familia, mediul în care a trăit, formarea morală şi intelectuală, crezul său şi al celor care l-au înconjurat. Într-un cuvânt, credinţă, trăirea principiilor morale, curaj intelectual şi acţiune chibzuită în sluba semenilor. Aceasta este marea avere moştenită de Iuliu Maniu de la înaintaşii săi, pe care a pus-o la temelia României Mari şi pe care a transmis-o cu generozitate tuturor românilor.  

Casa Memorială de la Bădăcin, fotografii după inaugurare. Click pe imagini pentru variante mărite. Surse: Lidia Elena (Facebook), Google photos

De la ridicarea ei în 1880, casa de la Bădăcini a fost martora şi uneori centrul celor mai importante evenimente din istoria noastră: eforturile de eliberare ale românilor transilvăneni de la sfrşitul veacului al XIX-lea, bucuria Marii Uniri, revizionismul maghiar, marile proiecte politice din perioada interbelică, ocupaţia horthystă şi cea rusă. La sfârşitul ultimului război, o parte din clădire a adăpostit militari sovietici, iar în perioada comunistă a fost confiscată în totalitate şi a devenit depozit de îngrăşăminte, gospodărie mixtă, tabără şcolară şi cămin pentru copiii cu handicap sever. Anularea confiscării averii liderilor ţărănişti în urma rejudecării procesului PNŢ, în 1998, a marcat începutul îndeplinirii ultimei dorinţe a lui Iuliu Maniu, care a lăsat bunurile sale Episcopiei Române Unite de la Oradea. Pr. greco-catolic Cristian Borz, parohul din localitate, a început o strângere de donaţii pentru reabilitarea imobilului. Acestui vrednic slujitor al Bisericii Unite i s-au alăturat câţiva buni români, între care ziariştii de la publicaţia “Salajul pur şi simplu“, care au iniţiat şi susţinut campania ”Salvaţi istoria naţională! Salvaţi Casa lui Iuliu Maniu!”. Avocaţii de la Baroul Bucureşti şi din alte părţi ale ţării au făcut donaţii importante, care au grăbit reabilitarea imobilului. Cinste tuturor!

Donații se mai pot face la iuliumaniu.com

Iuliu Maniu a posedat ce a moştenit de la familia sa şi de-a lungul întregii sale vieţi a dăruit tot ce a avut. Nu s-a îmbogăţit de pe urma activităţii publice. Casa este dovada fizică a faptului că el nu a păstrat nimic pentru sine. El a dorit ca după moarte în casa sa Episcopia de la Oradea să „organizeze un claustru de călugăriţe, menit să ocrotească şi să instruiască tineri români greco-catolici şi să se îngrijească bolnavi. La educaţia băieţilor şi fetelor educaţi în acest institut să se pună fondul principal pe dezvoltarea caracterului şi a simţului de morală creştină şi de iubire de neam ca devotament pentru muncă şi altruism...” 

Spiritul Blajului şi roadele sale

Nepot al lui Simion Bărnuţiu, conducătorul mişcării naţionale a românilor transilvăneni în 1948, şi al lui Iuliu Coronianu, semnatar al Memorandumului din 1892, Iuliu Maniu a aderat de la 18 ani la Partidul Naţional Român (PNR). A participat la reuniuni ale studenţilor din Transilvania şi din Regat şi a ţinut conferinţe la sate, pentru ridicarea nivelului moral, cultural şi a conştiinţei naţionale a ţăranilor. (A rămas celebră o astfel de conferinţă, ţinută în zona Jidveiului, în care a vorbit despre efectele negative ale „alcoholului”. După prelegere, unul din participanţi i-a spus „D-apăi Domnu’ student, nu vă grijiţi de noi, că nu ne trabă nouă alcohol, avem noi Jidveiul nost”.) A sprijinit mişcarea memorandistă, contribuind la redactarea manifestului „Către poporul român din Ardeal şi Ţara Românească”, în care exprima „cumplita indignare faţă de înscenarea judiciară, şi deplina adeziune la Memorandum”. Această mişcare a fost foarte importantă, pentru că a sensibilizat guvernele şi opinia publică europeană cu privire la situaţia reală a românilor din Transilvania.

După terminarea studiilor şi obţinerea doctoratului în drept (1898), a devenit avocatul  Mitropoliei Unite a Blajului. A fost deputat în Parlamentul de la Budapesta din 1906 până în 1910, când a fost împiedicat să candideze, pentru că devenise foarte incomod. În 1915, a fost ales vicepreşedinte al PNR. La izbucnirea Primului Război Mondial a fost trimis pe front, deşi dăpăşise vârsta de încorporare. În octombrie 1918, Iuliu Maniu, ca locotenent de artilerie, se afla la Viena cu Regimentul 64 Orăştie. Atunci a constituit Comitetul Naţional al Românilor din Transilvania şi Senatul Central al Ofiţerilor şi Soldaţilor Români, pentru a facilita organizarea militară a românilor din armata austro-ungară. Maniu le-a cerut ofiţerilor şi soldaţilor „să nu primească nici o poruncă de la străini, nici să depună jurământ pentru altă armată decât cea românească”. Contribuţia lui Maniu la Marea Unire nu este importantă doar pentru că a avut prezenţa de spirit să întoarcă în folosul românilor haosul produs de destrămarea Imperiului, ci mai ales că a luat toate măsurile pentru ca Unirea să fie foarte greu de contestat. Trebuie să îi purtăm o mare recunoştinţă pentru că a insistat să se facă toate eforturile ca Adunarea de la Alba Iulia să fie cu adevărat legitimă, participanţii să fie  reprezentativi şi să exprime în mod real voinţa majorităţii. 

Respectul lui Maniu pentru ordine, pentru profesia sa şi pentru activitatea politică au fost expresia respectului său pentru exigenţele moralei creştine, în al cărei spirit a fost format în familie şi în Bisercă. Educaţia religioasă şi morală pe care a primit-o a fost foarte solidă, demnă de un „fiu ales” al Bisericii Blajului, după cuvintele cardinalului Iuliu Hossu.

Ca avocat al Mitropoliei Române Unite, Iuliu Maniu i-a cunoscut bine pe liderii bisericeşti şi politici ai mişcării unioniste. Între aceştia, un rol foarte important l-a avut canonicul şi viitorul mitropolit greco-catolic Dr. Vasile Suciu (1873-1935), un lider puternic şi curajos, pe care Nicolae Iorga îl numea „Vasile Vodă” şi îl caracteriza drept „o figură de sfânt şi de ostaş”. Dr. Vasile Suciu şi Iuliu Maniu erau de aceeiaşi vârstă. 

La începutul anului 1918, Dr. Vasile Suciu, ca vicar general capitular, a acceptat, cu mari riscuri, preşedinţia Consiliului Naţional Român, luând jurământul membrilor acestui Consiliu în Catedrala Sfânta Treime din Blaj. Pe atunci soarta războiului nu era încă decisă, armatele de ocupaţie germane se aflau la Bucureşti şi guvernul român era în refugiu la Iaşi. La 23 noiembrie 1918, Generalul Constatin Prezan a trimis la Blaj primul avion al Marelui Cartier General Român, deoarece acolo se afla cel mai sigur loc de aterizare din Transilvania, sub apărarea gărzii naţionale române, al cărui responsabil spiritual era dr. Vasile Suciu. Piloţii Vasile Niculescu şi Victor Precup au adus mesaje din partea lui I. C. Brătianu şi un sac cu manifeste unioniste. După un zbor într-adevăr extraordinar, care merită să fie ecranizat, şi după o primire extrem de călduroasă făcută de localnici şi de studenţii teologi, aviatorii au fost conduşi la castelul mitropolitan, la Dr. Vasile Suciu. În aceeiaşi zi, acesta a  convocat Consiliul Naţional Român. Tot atunci, s-a dispus transmiterea către destinatari a mesajelor lui I.C. Brătianu, s-a stabilit data de 1 decembrie 1918 pentru adunarea de la Alba Iulia şi, a doua zi, s-a transmis guvernului de la Iaşi răspunsul românilor din Transilvania.

Dr. Vasile Suciu nu a fost doar patriot valoros, ci si un bun preot şi un intelectual de excepţie. A ajutat orfanii de război, a fondat şcoli şi a mărit şcolile existente la Blaj, a tipărit texte teologice, a pus piatra de temelie a colegiului Pio Romeno de la Roma, unde au fost instruţi mulţi preoţi români uniţi, a înfiinţat Asociaţia Generală (laică) a Românilor Uniţi, etc. (El a fost unchiul şi mentorul episcopului martir Dr. Ioan Suciu (1907-1953), beatificat în 2019, la Blaj.) Dr. Vasile Suciu este şi autorul unei Teologii Dogmatice (1907-1908), în care preia foarte mult din învăţătura Sfântului Toma de Aquino. Deşi unii i-au reproşat acestei lucrări că nu este destul de legată de tradiţia răsăriteană, e incontestabil că prezentarea clară a principiilor tomiste a fost mai mult decât binevenită in spaţiul românesc. (De altfel, unele cărţi ortodoxe interbelice s-au inspirat din Dogmatica lui Suciu.) Cel mai important este că ce a scris în teorie în cărţile sale, a aplicat în practică în viata lui spirituala, în activitatea pastorală şi în acţiunile sale publice. Integritatea morală a Dr. Vasile Suciu nu a fost pusă niciodată la îndoială.  

De altfel, era normal ca la Blaj să se cunoască noţiunile de bază ale învăţăturii Sfântului Toma şi implicaţiile acesteia în viaţa publică. Începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Papa Leon al XIII-lea (1810-1903) a implusionat în toata lumea catolica studiul filosofiei creştine, pentru ca Biserica să poată răspunde adecvat erorilor sectelor revoluţionare anticreştine. În 1879, a publicat enciclica Aeterni Patris, cu scopul de a clarifica rolul filosofiei şi al credinţei şi modul în care ambele conlucrează la cunoaşterea adevărului, care este Dumnezeu (temă abordată şi de Sf. Ioan Paul al II-lea în enciclica Fides et ratio, în 1998). De asemenea, Leon al XIII-lea a încurajat editarea operelor Sf. Toma, a fondat facultatea de filosofie a Universităţii Pontificale Sfântul Toma de Aquino – Angelicum  şi a sprijinit individual specialişti în tomism. 

Principii de politică creştină: Legea naturală, ordinea politică şi rezistenţa împotriva tiranilor 

Hotărârea şi siguranţa cu care Iuliu Maniu a acţionat pentru fundamentarea vieţii noastre publice pe baze morale şi pentru eliberarea ţării de asupritori arată clar că avea în vedere raţiuni superioare unor obiective politice de moment. Pentru a-l înţelege pe Iuliu Maniu şi generaţia Unirii, al cărei exponent este el, trebuie să se înţeleaga modul în care aceşti oameni vedeau acţiunea publică în slujba binelui comun, mai ales întâietatea pe care o dădeau raţiunilor morale ale deciziilor lor. Recunoaşterea existenţei unor principii morale, desigur, nu e o garanţie că toate acţiunile devin drepte şi bune. Indiferent de educaţie şi de intenţii, oamenii rămân oameni, greşelnici şi limitaţi. Totuşi, faptul că toţi acceptau, măcar teoretic, că binele comun poate fi cunoscut şi urmărit cu mijloace cinstite a ridicat semnificativ ştacheta exigenţelor pentru atitudinile personale şi nivelul intelectual al dezbaterii generale. Roadele sunt cunoscute.

Progresele Românei Mari se datoreaza în mare parte realizatorilor Unirii, mulţi dintre aceştia fiind nu doar personalităţi de frunte ale perioadei interbelice, ci şi eroi ai închisorii de la Sighet, unde au fost duşi la exterminare tocmai pentru că erau elitele României Mari.

Cum astăzi nu se face deloc conexiunea între educaţia morală şi acţiunea politică sau aceste chestiuni sunt considerate complet subiective şi personale, este nevoie de o paranteză care să explice ideile de bază cu privire la legea naturală, ordinea politică şi responsabilitatea de a urmări binele public şi de a lupta contra tiraniilor.

* * *

Sfântul Toma de Aquino (1225-1274) spune că lumea este guvernată de Pronia Dumnezeiască.

„Întreaga comunitate a Universului este condusă de raţiunea Sa. Însăşi ideea că lucurile sunt dirijate de Dumnezeu, conducătorul universului, are natura unei legi. Din moment ce concepţia Raţiunii Divine despre lucruri nu este supusă timpului, ci este eternă, (cf. Proverbe VIII, 23) … acest tip de lege trebuie să fie numit veşnic”.

Legea naturală nu este „altceva decât participarea creaţiei raţionale la legea veşnică”. Cu alte cuvinte, legea veşnică, aşa cum este ea în mintea lui Dumnezeu, poate fi cunoscută într-un anumit grad de intelectul nostru finit, omenesc. Nu numai că există o regulă sau ordine în natură, dar această ordine sau regulă este accesibilă intelectului uman, ceea ce, în ultimă instanţă, îi permite omului să înţeleagă şi să facă binele. 

Ca şi Aristotel, Sf. Toma spune că omul este înclinat în mod natural să trăiască în comunitate şi că doar astfel se poate împlini. Convieţuirea cu semenii însă trebuie să fie educată. Legea naturală nu se aplică pur şi simplu, astfel că cerinţele de bază ale dreptăţii trebuie consolidate de o autoritate umană organizată şi civilizată. Ca fiinţă socială şi politică, omul are nevoie de ordine. Organizarea şi ordinea politică a naţiunii este Civitas (tradus cetate sau Stat), care uneşte în mod natural indivizi, familii şi grupuri. Statul există pentru a promova binele comun şi trăirea virtuţilor (adică a bărbăţiei morale), şi presupune un popor, asociaţii intermediare, teritoriu şi o putere politică organizată. Guvernul este sistemul politic şi instituţiile prin care statul este administrat şi reglementat. 

Legea omenească serveşte două scopuri: în primul rând, oferă detaliile pe care legea naturală le lasă de o parte datorită generalităţii sale şi, în al doilea rând, îi obligă pe cei supuşi legii să respecte norme de dreptate.

Legea omenească este „un imperativ al raţiunii pentru binele comun al unei comunităţi, promulgat de persoana sau organismul care răspunde de acea comunitate… Ea este făcută pentru o multitudine de ființe umane, majoritatea nefiind desăvârşite în virtute. Astfel, legile omeneşti nu interzic toate viciile…, ci doar pe cele mai grave, de la care majoritatea se poate abține, mai ales viciile celor care îi vatămă pe ceilalţi și care trebuie interzise ca societatea umană să se mențină. Prin urmare, legea omenească interzice uciderea, furtul, etc… Scopul legii umane este de a-i conduce pe oameni la virtute treptat, nu dintr-o dată. Prin urmare, nu impune mulțimii imperfecte lucrurile pe care le fac oamenii care sunt deja virtuoși, adică se abțin de la tot răul. Dacă ar impune astfel de lucruri, oamenii imperfecți, incapabili să suporte aceste obligații, s-ar deda la şi mai multe rele.” 

Legea omenească trebuie să corespundă demnităţii persoanei umane şi să fie justificată. Sf. Toma afirmă că „legea omenească este lege atât timp cât corespunde raţiunii corecte şi, prin urmare, provine din legea veşnică”. O lege care nu serveşte binele comun, ci vanitatea sau lăcomia legiuitorului, care depăşeşte autoritatea celui care o promulgă sau care are în vedere binele comun impunând poveri care nu sunt necesare, este o lege nedreaptă, care încetează să mai fie lege şi devine, dimpotrivă, un act de violenţă. O astfel de lege, spune Sf. Toma, nu mai are autoritate morală şi nu impune obligaţii morale. Cu toate acestea, cei care aleg să nu i se supună trebuie să nu provoace haos şi, prin exemplul lor, să nu îi împingă pe alţii să facă rău.

Toţi cei care guvernează în interesul lor şi nu al binelui comun sunt tirani în viziunea Sf. Toma. Aceasta este valabil pentru orice tip conducere omenească, fie că e vorba de rege, preşedinte sau papa de la Roma (în atribuţiile sale ce ţin de conducerea oamenilor). În tiranie, supuşii sunt trataţi ca sclavi, adică persoane folosite pentru beneficiul stăpânului. Legile tiranilor sunt perversiuni ale legii şi, în principiu, pot să fie tratate ca cerinţele unui bandit. Oamenii au dreptul şi chiar datoria să se opună opresorilor inclusiv prin forţă (pentru aceasta, Biserica pune următoarele condiţii: 1 – există o încălcare certă, gravă şi prelungită a drepturilor fundamentale, 2 – toate celelalte mijloace de remediere a situaţiei au fost epuizate, 3 – o astfel de rezistenţă nu va provoca tulburări mai grave, 4 – există o speranţă întemeiată de succes şi 5 – este imposibil de prevăzut în mod rezonabil o altă soluţie mai bună). 

Cel care se poate asocia cu alţii pentru a se constitui într-un fel de autoritate publică dispusă şi capabilă să-şi asume responsabilitatea pentru binele comun al statului este, după învăţătura lui Toma de Aquino, autorizat să iniţieze o răsturnare prin forţă a puterii şi, la nevoie, să îl execute pe tiran, în vederea eliberării poporului şi a patriei. În raporturi de drept privat, uciderea tiranului este un efect secundar al legitimei apărări, vinovatul moral de răzvrătire fiind în acest caz mai degrabă tiranul. Cu toate acestea, întrucât conducătorul care nu este tiran are dreptul să pedepsească foarte sever răzvrătirea şi atât conducătorul, cât şi supuşii, pot evalua greşit statutul moral al celorlalţi, trebuie să se stabilească cu foarte multă prudenţă dacă un regim e atât de nedrept încât este tiranic şi dacă răsturnarea acestuia cu folosirea forţei este echitabilă faţă de cei care ar putea fi vătămaţi ca efect secundar al luptei revoluţionare. Neascultarea şi rezistenţa pasivă sunt preferabile revoluţiei. 

* * *

Astfel de lucruri se discutau în Europa începutului de secol XX şi erau de la sine înţeles pentru liderii catolici implicaţi în activităţi politice.

Şi uniţii români îşi puneau astfel de probleme. Chiar dacă nu toţi citiseră Dogmatica lui Suciu şi nu ar fi putut să îşi ia doctoratul la Angelicum, cunoşteau principiile şi înţelegeau că în toată creaţia există o ordine şi că această ordine trebuie să fie căutată şi în viaţa publică. Erau echipaţi intelectual pentru dezbateri care porneau de la premisa că aceste lucruri sunt acceptate şi înţelegeau că legile nedrepte şi orânduirile bazate pe ele pot şi trebuie să fie combătute pentru că nu sunt legitime moral. Nu erau însă anarhişti. Dacă ar fi fost nişte răzvrătiţi, nu ar fi optat pentru rezistenţa paşnică şi nu ar fi căutat mai întâi rezolvarea problemelor pe cale juridică. Nu erau nici obedienţi. Dacă ar fi crezut că un creştin trebuie să se supună orbeşte oricărei legi, inclusiv celor nedrepte, nu ar fi existat niciodată Adunarea de la Blaj din 1848, Memorandumul, Unirea din 1 Decembrie 1918, 23 august 1944 şi o parte semnificativă din rezistenţa anticomunistă. Moralitatea lor nu era o rutină sau o modă a vremii. Fuseseră educaţi creştineşte să se străduiască să judece lucrurile cu măsură, să aleagă binele şi să traiască onest.

A crezut şi a interpretat întotdeauna voinţa neamului nostru

Iuliu Maniu se înscrie în acest mod de gândire şi de acţiune ca un creştin obişnuit. Credea în Dumnezeu în mod real, omeneşte, deschis, fără să îşi ascundă sau să îşi etaleze credinţa. Credea că există o deosebire între bine şi rău, adevăr şi minciună, normalitate (păcătoasă) şi oroare. Credea că atitudinea sa pesonală contează foarte mult. Credea că principiile morale (fiind principii), se aplică la fel în toate situaţiile, pentru că sursa lor este în afara unui sistem de reglementări vremelnice.

Maniu respecta însă regulile şi chiar unele formalisme, pentru că înţelegea că un lucru făcut corect aduce cu sine un spirit de ordine. La luarea deciziilor importante în PNŢ, de exemplu, îi asculta pe toţi cu atenţie şi făcea un efort deosebit să ajungă la un rezultat transparent şi mulţumitor pentru toată lumea. Iată ce declara, într-o anchetă din închisoare, liderul ţărănist Mihai Popovici: 

„Totul se punea în discuţie publică, fie în birou, delegaţie permanentă sau comitet de direcţie. Principiul ca minoritatea să se supună majorităţii era perfect respectat. Majoritatea hotăra. Totul se petrecea la lumina zilei… Toată lumea avea credinţa că a colaborat la hotărâre. Şi unanimitatea se lua chiar cu entuziasm.” 

Statornicia cu care Maniu îşi urmărea ţelurile şi refuzul de a face compromisuri au fost interpretate de unii ca o „pasiune” pentru opoziţie. Era mai degrabă libertatea de a renunţa la o poziţie de mare vizibilitate, pentru a respecta principiile morale şi a însănătoşi viaţa publică. Politeţea, respectul şi măsura, atât de caracteristice lui, sunt un indiciu de putere morală şi de stimă de sine, nu de pedanterie. 

Deşi era scump şi foarte măsurat la vorbă, a avut grijă ca mesajul lui să fie totdeauna foarte clar. În noiembrie 1918, când ministrul maghiar al minorităţilor a întrebat „în definitiv, ce vor românii?”, el a răspuns tranşant „desfacerea totală”. În timpul dicaturii carliste, când fusese părăsit de mulţi, ca şi după venirea lui Antonescu, poziţia sa a fost fără echivoc. Cu nemţii la Bucureşti, îşi arăta orientarea anglo-americană şi se întâlnea în public cu persoane despre care toată lumea ştia că sunt de partea Aliaţilor. La fel a făcut şi în timpul ocupaţiei ruse, tot cu riscuri foarte mari. La procesul adversarului său Ion Antonescu, fiind întrebat dacă Basarabia este a României a răspuns fără ocolişuri, spre stupoarea asistenţei, că „Basarabia a fost, este şi va fi pământ românesc”. Şi la procesul PNŢ şi în anii grei de închisoare care au urmat atitudinea sa a fost la fel de clară. După cum spunea el însuşi, nu putea fi intimidat şi nici ispitit. 

Legalismul nu l-a împiedicat niciodată pe Maniu facă „ce este bine pentru ţară şi pentru neam”. A trăit încă din tinereţe experienţa unor situaţii critice în care activităţile clandestine au fost necesare. Când s-a implicat în astfel de activităţi a avut în vedere revenirea la ordine şi recâştigarea libertăţii, nu instigarea la revoluţie. Chiar când a luptat împotriva celor mai sângeroase totalitarisme, precum nazismul şi comunismul, nu a folosit decât mijloace paşnice. A acţionat totdeauna proporţional cu riscurile, cu curaj şi spirit de sacrificiu.

El s-a definit pe sine ca un om alături de poporul său. La închisoarea din Galaţi îi mărturisea lui Camil Demetrescu, gândindu-se la toată cariera sa “…mi-am păstrat credinţa neschimbătoare. Am crezut şi am interpretat totdeauna voinţa neamului nostru. Ca pe val, sus cu el, jos cu el…, pentru ca am facut ce trebuia!” Nu a insistat niciodată pe faptul că era intelectual, pentru că a considerat că dacă îşi pune priceperea în slujba ţării ţinteşte scopul moral, pe care l-a văzut mai important decât excelenţa profesională sau succesul politic. 

Iuliu Maniu a schimbat istoria ţării în bine şi când a influenţat activ evenimente extrem de importante ca cele de la 1 decembrie 1918 şi 23 august 1944, şi când a ales să se retragă pentru a semnala că nu abdică de la principiile sale, dar mai ales în lupta anticomunistă şi în  inchisoare, unde a rămas reperul moral al românilor şi liderul de a cărui amintire înca se tem duşmanii tarii.

Apogeul prestigiului lui Maniu nu a fost în 1918, ci după venirea ruşilor, tocmai pentru ca s-a împotrivit lor.  Ruşii şi anexele lor încearcă să îl compromită sau să îl minimalizeze pe Iuliu Maniu, pentru că el este simbolul României Mari, pe care ei au detestat-o dintotdeauna.

Chiar de curând, reprezentantul lui Putin la Bucureşti a atacat Unirea, pentru că nu ar fi fost făcută cu consultarea poporului, spre deosebire, spune el, de ocuparea Crimeeii din 2014. E adevărat că cele două acţiuni nu sunt comparabile, însă, ca de obicei, adevărul e invers decât în vorbele rusului: referendumul din Crimeea a fost un simulacru, în timp ce Unirea noastră e validă şi s-a făcut din voinţa poporului, de către reprezentanţii săi aleşi, ţările civilizate au acceptat-o şi România Mare a generat prosperitate şi stabilitate (în timp ce caricatura de referendum din Crimeea a dat până acum doar discordie şi agresivitate rusească). 

Când Kuzmin reîncălzeşte ciorba sovietică cu imperialismul românesc el nu face istorie, ci politică rusească actuală, adică vrea să compromită România ca stat astăzi, acum. La fel, dacă preşedintele maghiar şi ambasadorul Germaniei îl premiază pe Boia, ei nu arată un interes arzător pentru cercetarea onestă, ci răsplătesc servicii aduse actualei politici maghiare şi germane. Nu trebuie prea multă perspicacitate pentru a înţelege că atacurile împotriva lui Iuliu Maniu fac parte integrantă din tezele contra României Mari avansate de sovieticii ruşi şi unguri imediat după Primul Război Mondial şi repetate apoi de fraţii lor fascişti, de clica lui Pauker, Brucan şi Roller, de ruşii de azi şi de alţi câţiva rataţi care sunt în slujba lor. Acestor mizerii li se opun tot acum, în 2020, mesajul moral şi respectul de care s-au bucurat realizatorii Unirii, dar mai ales Iuliu Maniu, care este exponentul eminent al acestei generaţii.

Exemplul lui, tăria morală, înţelepciunea politică, proiectul lui de ţară – care pentru el a fost totdeauna România Mare – sunt punctul nostru de reper pentru însănătoşirea societăţii. Aceasta motivul pentru care Maniu este calomniat neîntrerupt de peste 75 de ani şi totodată şi uriaşa avere pe care ne-a lasat-o nouă.