S-a născut în 1910 într-o familie de intelectuali distinşi. Tatăl, Ion Rădulescu Pogoneanu a fost membru corespondent al Academiei şi împreună cu soţia sa, cu Simion Mehedinţi şi cu Iacob Negruzzi, a fost executor testamentar al moştenirii literare a lui Titu Maiorescu.

Victor Rădulescu Pogoneanu a fost licenţiat în drept, filosofie şi sociologie. Era un adept convins al valorilor democraţiei tradiţionale parlamentare, mai ales cea de inspiraţie anglo-saxonă.

Şi-a început cariera în 1934, la Ministerul de Externe, unde s-a ocupat de Direcţia Presei şi Informaţiilor. Ca director a Direcţiei Cabinetului şi Cifrului în timpul pregătirii loviturii de stat de la 23 august 1944, a contribuit la eforturile diplomatice care au dus la ieşirea României din războiul alături de Hitler. Alături de Grigore Niculescu-Buzesti şi Camil Demetrescu a participat la organizarea tehnică a negocierilor secrete cu Aliaţii şi Uniunea Sovietică.

Sarcinile sale legate de contactele cu Aliaţii au fost foarte dificile. Pregătirea negocierilor a fost foarte complexă şi deseori periculoasă, necesitând adaptări permanente, în urma repetatelor înrăutăţiri ale situaţiei. De asemenea, munca la cifrarea şi descifrarea telegramelor era deosebit de greoaie şi consumatoare de energie (deşi trebuie spus că sistemul de cifrare ales s-a dovedit a fi foarte sigur şi nu a fost spart niciodată). În plus, era implicat şi în informarea factorilor politici şi a Casei Regale cu privire la situaţia politică în care se afla România şi în evaluarea opţiunilor de ieşire din războiul împotriva Aliaţilor. Când a devenit urgentă schimbarea poziţiei României, a susţinut în faţa Regelui şi a Reginei opinia lui Grigore Niculescu-Buzeşti, care credea că armistiţiul trebuie să fie încheiat atunci când se va ivi momentul potrivit, chiar fără Ion Antonescu, pe care îl bănuia că nu va accepta până la urmă să facă pasul decisiv pentru ruperea alianţei cu Hitler.

Faţă de criticile aduse lui şi celor care au participat activ la realizarea lui 23 august 1944, că actul ar fi fost precipitat, întârziat sau insuficient pregătit, eu cred că sunt destule mărturii care să ateste că eforturile care s-au făcut au fost clare şi sistematice, îndreptate timp de câţiva ani spre apropierea de aliaţii fireşti ai ţării, că lovitura de stat a avut loc atunci când au considerat-o posibilă cei care puteau să o facă şi, nu în ultimul rând, că aproape orice opţiune s-ar fi ales, situaţia României rămânea oricum deosebit de nefavorabilă. Deşi e adevărat că schimbarea zilei armistiţiului de pe 26 pe 23 august a fost o improvizaţie produsă de decizia mareşalului Antonescu de a pleca pe front, este un neadevăr şi o prostie să se sugereze că tot complexul de demersuri care au condus la ieşirea noastră din Axă ar fi fost o improvizaţie. Chiar dacă nu am am dispune de documentele vremii, nici de memoriile unor personalităţi istorice şi nici măcar de o hartă care să ne amintească unde ne aflam noi şi ceilalţi beligeranţi, ieşirea de pe o zi pe alta dintr-o alianţă este pur şi simplu imposibilă, chiar dacă ar fi vorba de relaţii fără miză importantă între republici bananiere.

După 23 august 1944, Victor Rădulescu Pogoneanu a rămas un colaborator al lui Grigore Niculescu-Buzeşti şi, cu toate că avea o sănătate precară (mergea în două bastoane din cauza unei forme rare de paralizie evolutivă), a organizat împreună cu acesta, Iuliu Maniu şi ceilalţi lideri ai partidelor istorice informarea lumii civilizate cu privire la abuzurile sovietice şi încălcările legii care au însoţit acapararea ţării de către comunişti. A avut contacte cu reprezentanţi ai Aliaţilor la Bucureşti, între care maiorul Hall şi locotenentul Hamilton. În arhiva sa din comuna Potigrafu a fost găsit un protocol de colaborare cu aceşti ofiţeri americani, care se referea la posibile puncte de reper în eventualitatea „venirii americanilor”, venire care părea realizabilă practic şi în viziunea românilor din exil.

Până în 1946, când a fost înlăturat din Ministerul de Externe, a putut organiza mai eficient contactele şi activitatea de informare. În acea perioadă comuniştii încă nu aveau personal cât de cât competent pentru diplomaţie şi oricum primeau ordine de la Moscova cu privire la demersurile diplomatice. Activitatea a a devenit din ce în ce mai dificilă pe măsură ce controlul comuniştilor asupra ţării se făcea simţit tot mai apăsător. Spre sfârşitul acelei perioade, i s-a oferit posiblitatea să părăsească ţara, însă a ezitat pentru a nu-şi lăsa sora singură în România.

În 1947 a fost arestat în Procesul Maniu şi condamnat la 25 de ani de temniţă grea şi cinci ani degradare civică pentru „complot prin trădare şi insurecţie”. Ca şi Camil Demetrescu şi Radu Niculescu-Buzeşti, a avut o atitudine demnă – unii spun că a fost cel mai curajos şi chiar temerar – şi a rămas solidar cu Iuliu Maniu în timpul achetei premergătoare procesului, la proces şi în toţi anii de detenţie.

După proces a fost dus la închisoarea Galaţi, apoi la Sighet, Malmaison şi Văcăreşti. A fost anchetat în Procesul Pătrăşcanu. În cele din urmă a fost dus la Râmnicul Sărat unde, după cum consemnează Cicerone Ioaniţoiu, „a fost supus unor torturi inimaginabile. Neputându-se da jos din pat, era bătut de comandantul Vişinescu şi de ceilalţi supraveghetori“. De multe ori, deşi era imobilizat, era udat cu apă – o găleată de apă aruncată pe pat intra în uzanţele acelei închisori.

Amintind de „marea afecţiune” şi „nemărginita admiraţie” pe care i-a purtat-o, Profesorul Neagu Djuvara, un participant direct la evenimentele de la 23 august, relatează că Mihai Ralea, când s-a dus să-l viziteze pe Pogoneanu în celula lui de la Râmnicul Sărat „pentru a-l ademeni să fie „mai suplu”, lăsând să se înţeleagă că în schimb i s-ar putea permite să meargă să se îngrijească în străinătate, a primit răspuns: „Nici sănătatea, nici viaţa mea nu sunt de vânzare”.

Îngrijirile pe care le-a primit au fost tardive şi precare. A murit în luna martie 1962 la spitalul închisorii Văcăreşti.

Victor Rădulescu Pogoneanu a fost un om care a crezut în libertate şi a refuzat în mod constant utopiile şi toate tipurile de dictaturi din vremea sa. Timp de cincisprezece ani, a plătit un preţ deosebit de scump şi cât se poate de real pentru opţiunile sale. Exemplul lui este foarte grăitor şi astăzi, când mulţi se întrec în cultul lui Ion Antonescu, când Che Guevara este model de lider şi Stalin emblemă publicitară, şi când mita statului social de inspiraţie naţional-socialistă ispiteşte încă mulţi lideri politici şi o mare parte din electorat.

Nu a fost un erou vizibil şi popular în sensul comun, ci un intelectual de mare clasă, de o dârzenie de stâncă, uman, generos şi bun la suflet, cu un savoir- vivre desăvârşit. Mesajul moral pe care ni-l transmite este uşor de cunoscut şi de înţeles. Dacă îl vom accepta şi îl vom crede, vom renunţa în sfârşit la stereotipele prosteşti de genul „toţi românii au fost laşi” sau „dacă aveam şi noi un Havel…” şi ne vom putea asuma responsabilitatea şi mândria de a fi şi urmaşi ai eroilor, nu doar ai cozilor de topor şi ai mediocrilor.