10 minciuni gogonate despre 23 August 1944

Minciuna 1: „România a trădat Germania.” Răspunsul lui Camil Demetrescu, şeful adjunct al Cifrului din Ministerul Afacerilor Străine, este perfect actual: „învinuirea de trădare a Germaniei adusă de un român este o grosolănie intelectuală, ca să mă exprim eufemistic. Adusă de un străin, este pe lângă aceasta şi o dovadă a unei ostilităţi, deghizate sau nu”. Fără terorismul de stat nazist şi sovietic nu ar fi intrat în război nici o ţară din Est (în afară poate de Ungaria). De la bun început, „alianţa” noastră cu Hitler nu a avut nimic de a face cu o alegere liberă, ci a fost o minciună şi o nenorocire pentru România. Chiar în aceste condiţii, când a decis să iasă din Axă, România a preferat lichidarea paşnică a raporturilor cu Germania. Generalul von Gerstenberg, ataşatul Luftwaffe la Bucureşti, a primit permisiunea de a ieşi din capitală pentru a putea opri, după spusele sale, un eventual atac german datorat unei neînţelegeri. După ce a trecut de teritoriul controlat de români, Gerstenberg l-a arestat pe aghiotantul român care îl însoţea şi a preluat comanda trupelor care au atacat Bucureştiul.

Absenţa unor manifestări de rebeliune din partea militarilor şi funcţionarea normală a instituţiilor statului arată că românii aveau mult mai multă încredere în Rege şi în Iuliu Maniu decât în Antonescu şi că nu se simţeau deloc alături de nemţi.

Minciuna 2: „Lovitura de stat nu a fost pregătită.” Fără pregătire era practic imposibil ca o ţară ca România să iasă din Axă fără incidente majore. Invocarea „norocului” celor care au luat decizia este neserioasă din punct de vedere intelectual. Aspectele neprevăzute au fost legate de devansarea datei, când s-a aflat că Mareşalul Antonescu va fi pe front la 26 august (data stabilită iniţial). Pregătirile au fost clandestine, deci se impunea să fie limitate şi, oricum, caracterul tragic al situaţiei nu putea fi schimbat.

Minciuna 3: „Antoneştii ar fi ieşit oricum din război.” Mihai Antonescu era dezorientat. Credea că Mareşalul spera „să se ivească pe frontul germano-sovietic un moment mai prielnic pentru încheierea unui armistiţiu” sau „că ar fi existat contacte secrete germano-sovietice„ care ar fi făcut negocierile noastre inutile.

În august 1944, când ruşii pătruseseră bine pe teritoriul nostru, nemţii îşi retrăseseră 11 mari unităţi din România şi era clar că războiul e pierdut, Ion Antonescu încă mai trăgea de timp. Deşi accepta că armistiţiul este necesar, sunt destule indicii care arată că nu aprecia realist urgenţa momentului. Încercase să reia negocierile de la Stockholm dar, după ce întărziase câteva luni să-i trimită instrucţiuni lui Fred Nanu, ministrul nostru din capitala Suediei, când a decis în sfârşit să reacţioneze, în loc să transmită rapid o telegramă cifrată, a ales să trimită mesajul printr-un curier diplomatic, Neagu Djuvara, cu riscul real ca acesta să nu ajungă la destinaţie. De asemenea, negocierile pe care le antamase la Ankara au fost tardive şi stângace. A iniţiat contacte numai cu anglo-americanii, prin col. Teodorescu ataşatul militar la Ankara, fără însă să îl informeze pe superiorul acestuia, Alexandru Cretzianu, şi dând impresia greşită că România doreşte revenirea asupra condiţiilor stabilite până atunci.

Martorii evenimentelor au considerat că după ultima vizită la Hitler fusese foarte impresionat de imaginea Varşoviei în flăcări, care îi fusese arătată pe drumul de întoarcere în ţară, probabil ca avertisment pentru eventualitatea în care România s-ar fi gândit să urmeze exemplul Italiei şi să iasă din Axă. Se pare că nu îşi pierduse speranţa într-o bătălie decisivă a războiului, dacă nu pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi (care îşi dădea seama că nu rezistă), undeva mai la sud, în Bărăgan. Vorbise şi de posibilitatea perfecţionării „armelor noi” ale nemţilor, deşi nu credea sincer că pot avea un impact real.

Mai ales, Mareşalul înţelegea greşit exigenţele morale când insista că trebuia să îi prevină pe nemţi şi că era încă legat de cuvântul dat lui Hitler. Cum spunea Generalul Sănătescu, acel cuvânt „nu putea lega o ţară întreagă în orice condiţiuni”. Nemţii nu fuseseră oneşti de la bun început şi era evident că nu mai puteau respecta condiţiile pe care şi le asumaseră. Victor Rădulescu-Pogoneanu aminteşte că Ion Antonescu însuşi spusese celor din jurul său că la ultima sa întrevedere cu Hitler „a stat de vorbă cu un nebun” .

Minciuna 4: „Tinerii diplomaţi din Ministerul Afacerilor Străine au fost imprudenţi.” Grigore Niculescu-Buzeşti, Victor Rădulescu-Pogoneanu şi Camil Demetrescu erau deosebit de bine pregătiţi şi, pentru seriozitatea lor s-au bucurat de încrederea Regelui Mihai, a Reginei Elena şi a liderilor democraţi, Iuliu Maniu, Brătienii, Barbu Ştirbey etc. Aceşti tineri au arătat viziune şi curaj când, cu riscuri importante, s-au implicat în ruperea „alianţei” cu Hitler. Au lucrat foarte profesionist, sistemul de cifrare ales de ei nu a fost niciodată spart de nemţi. Opinia lor era că locul firesc al României nu era în Axă şi că era foarte important ca românii, şi nu ruşii, să ia decizia ieşirii noastre din războiul alături de Hitler. După 23 August, tot ei i-au asistat pe liderii democraţi în eforturile lor de a aduce la cunoştinţa lumii civilizate abuzurile sovietice şi de a obţine recunoaşterea cobeligeranţei. Când a fost negată această evidenţă, au ales să rămână alături de Iuliu Maniu, conducătorul şi simbolul luptei pentru libertate a poporului român. Pentru atitudinea lor verticală au fost consideraţi „cei mai periculoşi duşmani ai regimului” comunist şi au fost trimişi în închisori de exterminare înfiinţate anume pentru elite. Nu au regretat participarea lor la Actul de la 23 August 1944 şi încercările la care au fost supuşi pentru că nu s-au dezis de preşedintele PNŢ. Istoria rezistenţei anticomuniste din România nu se poate scrie fără diplomaţii implicaţi în Actul de la 23 August.

Minciuna 5: „Actul de la 23 August a slăbit poziţia României.” Antoneştii înşişi admiteau că situaţia era deja dezastroasă. Reluăm afirmaţia lui Neagu Djuvara: „a scrie că sovieticii au intrat pe teritoriul României fiindcă Antonescu a fost arestat este ori o ignoranţă crasă a cursului evenimentelor, ori un neadevăr debitat conştient cu intenţia de a induce cititorii în eroare: înainte de 23 august 1944, sovieticii pătrunseseră de mai multe săptămăni pe o bună bucată de teritoriu românesc, astfel încât marea lor ofensivă din 19-20 August s-a făcut de pe o linie între Chişinău şi puţin la nord de Iaşi”. Nu cei care au colaborat la Actul de la 23 August au slăbit România. Fragilizarea a fost începută de politica lui Carol II şi a lui Tătărăscu şi de ignoranţa, fanatismul şi fărădelegea legionarilor, şi a fost desăvârşită de terorismul de stat nazist şi sovietic, de orgoliul şi de slaba pregătire politică a lui Antonescu şi de lipsa de moralitate a Vestului.

Minciuna 6: „Alternativa la 23 August era un destin asemănător Finlandei sau Ungariei.” Este o pură speculaţie. Cei care o susţin nu înţeleg că finlandizarea este o vasalitate şi nu ştiu cum a fost reprimată libertatea în Ungaria. Sau poate şi-ar fi dorit ca toată România să arate precum Berlinul în 1945.

Este infantil să visăm fără argumente doar la varianta ideală şi să nu luăm în calcul contextul istoric şi experienţa tuturor ţărilor din Est, unde peste tot a fost aplicată varianta nefericită. „Nici germanii, nici italienii, nici japonezii, spune Neagu Djuvara, nu au obţinut condiţii mai bune decât capitularea necondiţionată. Aceasta a fost o condiţie pe care americanii au început să o pună din cauza a ceea ce s-a întâmplat în 1918. Adică atunci s-a acceptat capitularea Germaniei, dar cu tot felul de condiţii .” E de bun simţ să ne gândim că, fără 23 August, distrugerile ar fi fost mult mai mari în urma luptelor dintre ruşi şi nemţi pe teritoriul nostru, instituţiile statului ar fi fost dezorganizate şi ar fi fost mai uşor de motivat pierderi teritoriale mai importante sau chiar transformarea statului într-o republică sovietică.

Minciuna 7: „23 August e o invenţie comunistă.” Actul de la 23 August a fost un moment hotărâtor în al Doilea Război Mondial, care a fost scurtat prin decizia Regelui. Românii şi-au arătat sprijinul pentru Rege şi pentru Iuliu Maniu, care era liderul opoziţiei faţă de regimul Antonescu. La acea vreme, comuniştii erau detestaţi sau nu erau cunoscuţi deloc. Implicarea lor în evenimente a fost redusă, în ultima fază a negocierilor. Comuniştii nu au realizat, ci au manipulat Actul de la 23 August cu scopul de a face din PCdR campionul luptei antifasciste. Realizatorii principali ai Actului de la 23 August nu au participat la mascarada comunistă şi au plătit cu exilul, închisoarea şi chiar cu viaţa refuzul lor de a falsifica istoria.

Minciuna 8: „23 August a fost o greşeală pentru că în cazul particular al României fascismul a fost mai bun decât comunismul.” Afirmaţia este profund imorală şi arată o totală necunoşatere a celor două sisteme. Fascismul şi comunismul sunt religii politice. Amândouă urmăresc să impună cu forţa o anumită viziune generală asupra vieţii. Nu se pot aplica decât dacă statul controlează toate aspectele vieţii publice şi private. Oriunde au fost aplicate, aceste regimuri au fost criminale şi neviabile economic. Deosebirile dintre Hitler şi Stalin nu au fost legate de principii politice, ci de pofta de putere şi teritorii. Ajutorul lui Stalin a fost decisiv pentru ascensiunea lui Hitler. Antonescu a ajuns la putere în urma împărţirii unor părţi mari din teritoriul naţional între fascişti şi comunişti, regimul lui fiind o dictatură (care a continuat dictatura lui Carol al II-lea). Regimul Antonescu e responsabil de moartea soldaţilor români care au luptat dincolo de Nistru, mai ales în ofensiva şi retragerea de la Stalingrad, precum şi de persecuţia şi de moartea a mii de evrei.

Minciuna 9: „Realizatorii Actului de la 23 August nu ştiau ce este comunismul sovietic.” Se puteau face face presupuneri teoretice, însă nu se putea evalua şi anticipa tragedia ce va urma. Anticipările realiste au fost foarte rare şi, dacă au existat, nu au oferit posibilitatea de ripostă reală şi nu au ameliorat soarta vreunei ţări din Est (că doar balticii şi basarabenii ştiau foarte bine ce înseamnă să fii ocupat de URSS). Este greu de susţinut că măcar comuniştii cunoşteau cu adevărat sistemul. Pătrăşcanu, Pauker sau Dej, care erau consideraţi intelectuali, s-au dovedit a fi nişte executanţi servili, pe ale căror vieţi şi destine sovieticii nu dădeau doi bani. Poate că cei semianalfabeţi, ca soţii Ceuşescu sau Ghizela Vass, au văzut lucrurile mai clar, dat fiind că au ajus în vârf şi s-au menţinut acolo fără să caute subtilităţi, ci doar prin brutalitatea şi viclenia caracteristice luptei bolşevice pentru putere. Nu e de regretat că liderii români nu au intrat în această logică. În condiţiile date, datoria lor, pe care şi-au îndeplinit-o, era să facă tot ce pot, prin mijloace politice normale, pentru a evita sau măcar întârzia sovietizarea.

Minciuna 10: „23 August ţine de trecut.” Aceasta este cea mai mare minciună despre Actul de la 23 August 1944. Fondurile şi energia care se risipesc pentru vehicularea minciunilor de mai sus arată că miza Actului de la 23 August este foarte actuală.

Calomnierea adevăraţilor realizatori ai Actului de la 23 August 1944 a fost neîntreruptă timp de peste 70 de ani şi a avut scopul de a şterge definitiv din istorie faptul că românii, atunci când au putut să aleagă liber, s-au îndreptat totdeauna spre Vest şi au preferat democraţia autoritarismului şi dictaturii. Hitler şi Stalin au urât Europa. La 23 August 1944, România a ales singură revenirea la civilizaţia europeană. Această opţiune exista din secolul XIX şi cu toate păcatele politicii noastre, constituia orientarea principală a ţării până la al Doilea Război Mondial. Românii nu s-au simţit în război cu anglo-americanii, ci numai cu ruşii, de aceea decizia Regelui de la 23 August 1944, ca şi „venirea americanilor”, li s-au părut fireşti. Denigrarea actuală a Actului de la 23 August 1944 urmăreşte avansarea ideii că locul României nu e în NATO şi UE, ci în afara oricăror alianţe, undeva într-un limb, ca Ucraina, R. Moldova sau Georgia, la cheremul vecinului de la Est. Nostalgicii ceauşişti şi legionari, împreună cu rusofilii şi germanofilii de azi duc mai departe, fără să se deranjeze unii pe alţii, vechile eforturi de eliminare din istorie a celui mai important om politic român din secolul XX, Iuliu Maniu, şi de înlocuire a lui cu Ion Antonescu, căruia îi inventează o carismă şi o popularitate pe care Mareşalul nu le-a avut niciodată.

În plus, este de domeniul evidenţei că politicile istorice ruse şi germane au multe puncte comune, mai ales agresivitatea cu care se exagerează importanţa curentelor fasciste din toate ţările din Est, nu doar din România. Ruşii, care acum 70 de ani au ocupat jumătate de continent ca să îl „elibereze” de fascism, reiau foarte puternic acuzaţiile de fascism împotriva celor care nu le aprobă politica, ceea ce convine perfect Germaniei, a cărei responsabilitate pare mai mică dacă este prezentată prin comparaţie cu fascismul crunt al esticilor. Nemţii investesc enorm în expunerea păcatelor altora şi a nedreptăţilor pe care le-au suferit ei, trecând cu vederea că au jucat rolul piromanilor. Şi la noi, în ultimul timp, s-a ajuns să se vorbească mai cu milă de nenorocirile etnicilor germani decât de cele nu mai puţin reale ale românilor transilvăneni şi basarabeni. Totodată, participarea noastră la Frontul de Vest rămâne un subiect tabu (este o ruşine absolută faptul că tema a fost mai bine studiată pe timpul lui Ceauşescu decât acum) şi se insistă în mod isteric că rezistenţa anticomunistă a fost dominată de fascişti.

Fără tradiţie democratică, fără trupe pe Frontul de Vest, fără politicieni de talia lui Maniu, Mihalache sau Brătianu, fără ţărănişti şi liberali în închisori, românii par să aibă fascismul înscris în ADN. Cum Actul de la 23 August 1944 încă mai contestă acest lucru, trebuie să fie în continuare manipulat şi târât în noroi ca să nu mai încurce socotelile nimănui: românii să îşi joace rolul prestabilit, să fie mici şi vinovaţi faţă de nemţi şi faţă de ruşi, să îi asculte şi să se mulţumească cu un rol de execuţie – când se stabilesc cotele de refugiaţi, când Germania, Franţa şi Italia relansează UE, când se negociază interesele ruse în Est etc.

12 gânduri despre “10 minciuni gogonate despre 23 August 1944

  1. Foarte bun articolul. Felicitari, Mihaela.
    Trebuie demontata gogorita ca, cica, Antonescu ar fi obtinut mai mult de la rusi.
    N-ar fi obtinut nimic din cel putin doua motive:
    1) avand in vedere mentalitatea dementa a acestui om, care prefera sa puna in balanta mii de vieti romanesti in schimbul cuvantului lui de onoare dat unui nebun-dupa propria marturie-nu merita sa luam in considerare un eventual „23 august” al Maresalului.
    Nu inteleg cum ar fi obtinut el un armistitiu mai bun avand in vedere tot felul de conditii stupide ce priveau mai mult persoana lui si nu Tara pe care pretindea ca o slujeste.
    A se vedea in acest sens ambitia acestui om de a trece Nistru si de a se angaja intr-un razboi pe care, se pare, nu il ceruse nimeni.
    Singurul merit al Maresalului deriva dintr-un „ricoseu” si consta in toleranta cu care a privit demersurile opozitiei democrate de iesire din razboi. Nu sunt sigur ca aceasta toleranta nu se datoreaza credintei Maresalului ca el controleaza in totalitate situatia politica si militara din tara si ca aceste demersuri ale opozitiei sunt frectie la picior de lemn.
    2) Mentalitatea totalitara a sistemului sovietic nu permitea coabitarea. Nu participarea intr-un fel sau altul la razboi a vreunei tari a determinat comportamentul rusilor ci negocierea rusinoasa a marilor puteri. Odata intrat in sfera de influenta a rusilor nu aveai nicio sansa in afara unei criminale comunizari. A se vedea in acest sens politica lui Benes in Cehoslovacia. De asemenea cazul „Austria” a tinut de negocierea intre aliati si nu de vreo bunavointa a rusilor. Si de rugaciunea Sfantului Rozariu unei Austriei intregi.

  2. Un articol excepţional!
    De ce, în privinţa actului de la 23 august 1944, să nu-i cităm chiar pe unii germani? „Noul guvern român trebuie luat în serios. Nu trebuie să ne lăsăm pradă iluziei că ar fi vorba de o mică clică de trădători: El are sprijinul întregului poporul şi îndeosebi al întregul corp al generalilor.” (din jurnalul de război al Grupului german de armate «Ucraina de Sud»; apud – iertaţi titlul – General-maior Eugen Bantea, Insurecţia română în jurnalul de război al grupului de armate german „Ucraina de sud”, Bucureşti, Editura Militară, 1974, p. 130).

  3. Ion Antonescu este cel care a ordonat uciderea a 2-3 sute de mii de evrei.
    15,000 in pogromul de la Iasi din iunie 1941, plus deportarea si uciderea sistematica in Transnistria a evreilor din Bucovina de Sud, Bucovina de Nord, Basarabia si Odessa.

    Minciuna 6, Alternativa la 23 August era un destin asemănător Finlandei sau Ungariei, merita o discutie separata.

    Soarta Ungariei in urma razboiului a fost mai rea decat a Romaniei.
    Horthy nu a reusit sa scoata Ungaria din razboi, tara a fost ocupata de germani in mod direct in martie 1944, marea majoritate a evreilor au fost deportati la Auschwitz, iar Budapesta a fost distrusa intr-o batalie oraseneasca cea adus foamete si baie de sange.
    Ungaria tocmai e un exemplu negativ de cea ce s-ar fi intamplat fara evenimentul de la 23 August.

    Cazul Finlandei e mai complicat.
    Au fost doua tari ocupate la care Sovietele au renuntat in schimbul neutralitatii acestora: Austria si Finlanda.

    Finlanda deja dusese un razboi sangeros cu Rusia in 1939-1940, razboi in care a pierdut o parte semnificativa din teritoriu, spre deosebire de Romania care s-a retras fara sa traga un foc din Basarabia si Bucovina de Nord.

    In final, URSS s-a hotarat sa nu ocupe Finlanda si sa nu impuna comunismul acolo din considerente de castig fata de cost.

    Finlanda, redusa prin infrangere, nu mai reprezenta o valoare strategica geopolitica.

    Stalin stia ca trebuia sa se astepte la o rezistenta apriga. A renuntat.

    Daca Antonescu ar fi actionat sa iasa din razboi, poate Romania ar fi avut soarta mai buna a Finlandei. Poate.

    In orice caz, continuarea razboiului de partea Reichului ar fi adus Bucurestiul in situatia Budapestei devastate, nu a Helsinkiului.

  4. Generalul Nicolae Ciupercă s-a adresat Mareșalului Antonescu: „Măi Ioane, noi nu avem ce căuta în Rusia. Ne-am luat înapoi moșia noastră, furată de sovietici și cu asta gata. Să procedăm și noi cum a procedat țăranul nostru întotdeauna. După ce a alungat animalele străine ce intraseră pe ogorul lui, gata, și-a văzut de treburile din propria lui gospodărie. Dar nu m-a ascultat…
    La 9 septembrie 1941 demisionează din funcția de comandant al Armatei a IV-a, în semn de protest, întrucât a fost împotriva continuării războiului dincolo de Nistru. Poate ca daca Regele facea atunci ceea ce a facut la 23 August, situatia era alta. In istorie, ca si in viata, daca pierzi ocazia, esti pierdut. Graba si asteptarea peste masura sunt fatale.

  5. Multumesc frumos pentru aprecieri! Mai ales ca vin de la cunoscatori.

    @1 Nu ştiu şi nu mi se pare simplu. Am impresia că încă nu sunt accesibile toate arhivele. Antonescu a luat decizii inacceptabile, dar nu a fost strain nici de decizii care au dus la salvarea unor vieţi. Iuliu Maniu nu l-a cruţat, dar i-a strâns mâna la proces. Oricum, imaginea idilică şi gonflată pe care o are azi Ion Antonescu a fost făcută de comunişti, când l-au făcut victima unui spectacol stalinist pe care l-au numit întâmplător proces, şi de idioţii (plătiţi) de azi, care spun şi scriu tâmpenii pe unde apucă. (Am văzut sute de comentarii identice, unele delirante, că toată armata a fost dusă în Siberia, că Antonescu era singurul lider acceptat în România ŞI în Europa.)

    @2 Mulţumesc pentru indicarea sursei. Sper să găsesc cartea la un anticar.

    @3 Se pare că Mannerheim ar fi putut, dar nu l-a ajutat pe Hitler să ia Leningradul. (Probabil că altfel nu ar fi avut un bust la St. Petersburg si nu depunea Putin o coroană de flori la mormântul lui.)
    http://windowoneurasia2.blogsp.....m-and.html
    Mannerheim had no desire to destroy the USSR because, as he once put it, ‘Russia will always be our neighbour.’
    …One of the decisive battles of the Second World War was the siege of Leningrad. At the end of August 1941 the city was completely surrounded by German and Finnish troops, with the latter holding positions almost all round Lake Ladoga. The Russians controlled only part of its south-eastern shore. Because food stocks were destroyed by German bombers, a million inhabitants of Leningrad died of hunger and cold during the unusually harsh winter of 1941-2. The only way in and out of the city was over Lake Ladoga. Hence, under the most difficult conditions, a road – known as ‘the road of life’ – was built from Leningrad to unoccupied Soviet territory via the frozen lake. It was along this road that hundreds of thousands of children, sick and wounded were evacuated from Leningrad during 1941-2, and food, armaments and ammunition brought into the city.
    If it had not been for this road, Leningrad would never have been able to survive and fight on against the Germans. Yet the Finnish troops positioned around the lake could easily have destroyed ‘the road of life’. Hitler proclaimed at the beginning of the war that he would raze Leningrad to the ground. This did not happen purely because Mannerheim did not want it to happen and so refused to order his troops to attack ‘the road of life’.
    If Finland had not occupied the Karelian Isthmus and the shores of Lake Ladoga, the Germans would have been there – and Leningrad would have been doomed. Mannerheim’s decision saved an important city and the 150,000 Jews (including my father) who lived and worked there during the siege.
    Finlanda nu i-a persecutat evrei, le-a permis să intre în armată şi chiar aveau sinagogă de campanie sub nasul nemţilor.
    http://jewishquarterly.org/iss.....icleid=194
    Mannerheim nu a trecut graniţa lui. Nu a fost dictator. Parlamentul finlandez a funcţionat normal în timpul WW2. Când au făcut armistiţiul, singura mutare a fost să demisioneze preşedintele Risto Ryti şi sa îi ia locul Mannerheim, care era superpopular.
    În timp ce Comisia Aliata de Control (ca si ei au avut asa ceva, saracii) îi forţa să demobilizeze armata, finlandezii trebuiau să se lupte cu nemţii în Laponia (oct 44 –apr 45) şi să primească refugiaţi din zonele ocupate sau în conflict.
    Pana la sfarsitul vietii Mannerheim s-a asteptat sa fie acuzat intr-un proces de criminali de razboi.
    Deşi fusese atacată de ruşi, Finlanda a plătit ruşilor despăgubiri de război împovărătoare şi a pierdut Karelia, Petsamo, păţi din Salla şi Kuusamo şi 4 insule din Golful Finic. În următorii 45 de ani a avut si nu prea a avut politica externa proprie. A putut sa intre in UE de abia in 1995 (ca Austria).
    Finlandizarea a atins tot, inclusiv vocabularul http://dilemaveche.ro/sectiune.....ea-europei
    (Istoricul Silviu Miloiu a publicat multe lucruri importante si interesante pe aceasta tema.)

  6. Sunt de remarcat publicarea in Adevarul
    – a interviului pe care l-a luat AP lui C. Coposu. Are multe explicatii importante. http://m.adevarul.ro/locale/za.....index.html (versiunea electronica e mai completa decat cea pe hartie; se vorbeşte şi de prietenul nostru Camil Demetrescu şi de Victor Anca, bunicul meu) si
    – a unei foarte binevenite opinii scrise de prof. Cioroianu
    http://adevarul.ro/cultura/ist.....index.html : (…) nimeni nu putea intui în acel moment că vor urma 45 de ani de comunism peste Estul Europei. E nedrept să acuzi pe cei care l-au înlăturat pe Ion Antonescu de faptul că ar fi „pregătit” comunizarea ţării. A cere acelei generaţii să aibă premoniţii sau previziuni e exagerat – e ca şi cum, peste ani, nepoţii nepoţilor noştri ne-ar acuza că nu am prevăzut toate problemele a căror sămânţă (deseori insesizabilă) se află în chiar zilele noastre de azi. (Desigur, e foarte posibil ca nepoţii să o facă!)
    (…) la 23 august, România nu a trădat Germania, ci pe un Hitler pe care chiar şi nişte eroi germani încercaseră deja să-l omoare, în cateva rânduri. Un Hitler care transformase Germania într-un stat zombificat şi mancurtizat. Aşadar, să nu vă surprindă dacă vă voi propune următoarea cheie de lectură: prin faptul că i-a întors spatele lui Hitler, România i-a făcut Germaniei un mare bine! Să nu ne mai punem cenuşă în cap, că nu e cazul – dimpotrivă, orice german raţional ar trebui să mulţumească în sinea sa Regelui Mihai şi românilor de atunci pentru că aceştia au grăbit căderea oribilului Reich. Aşa cum, desigur, orice maghiar raţional îşi dă seama că intervenţia României din 1919, împotriva fantasmelor lui Bela Kun, a scăpat Ungaria de la a deveni, anticipat, o republică sovietică.

  7. Nu am mai citit un articol atât de bun aici pe net, vis-a- vis de deciziile luate la 23 August 1944. Mare păcat că in carțile de Istorie din școli nu se predă adevarul….și felicitări nu numai autoarei ci și celor care comentează!

  8. Felicitari pentru articol.

    Acceptand fara lupta pierderile teritoriale in 1940, regele Carol al II-lea avea un plan care putea fi foarte eficient. Planuia sa pastreze neutralitatea romaniei iar spre sfarsitul razboiului sa se alature partii care se preconiza castigatoare in schimbul refacerii teritoriale. Era lectia invatat de Carol in urma primului razboi mondial. Din pacate, Carol al II-lea a fost indepartat de pe tron si tara a intrat pe mana marionetei hitleriste, Ion Antonescu. Mai exista o varianta pe care maresalul a ratat-o. Aceea de a se limita doar la Basarabia si de a nu declara razboi Angliei si SUA. De altfel englezii si americanii l-au desconsiderat pe Antonescu. Romania a declarat razboi SUA in 1941 dar americanii nu ne-au bagat in seama pana in 1942 cand au raspuns si ei cu o declaratie de razboi si asta doar pentru a avea dreptul legal de a bombarda ploiestiul. Finlanda (Mannerheim) nu a declarat razboi Angliei si SUA si nu a intrat cu forta armata in URSS, oprindu-se in Karelia. Dupa razboi finlandezii au pierdut Karelia, dar si-au salvat independenta. Romania nu ! Din pacate, istoria nu cunoaste cuvantul „daca…..”

  9. @7, 8 Mulţumesc frumos!
    Cred că cei care i-au cerut lui Carol al II-lea să plece au făcut bine. Fusese în mod repetat neserios cu viitorul ţării, nu i-aş atribui prea multe intenţii generoase. Ideea cu o negociere de succes la finalul WW2 nu putea fi decât un pariu, nu un plan pe care să se fi putut conta într-o chestiune atât de gravă.
    Antonescu avea consideraţie pentru Hitler şi era ca tot românul rusofob. Mannerheim nu şi-a pus problema cuvântului dat lui Hitler şi nu era rusofob.
    …But, in common with the Baltic German officers, the Finnish officers served the emperor impeccably. In fact, there are no records of disloyalty among the Finns, even during the periodfrom 1899 to1917 when Russia began to pressurise Finland by undermining its juridical status. In lieu of disloyalty, some of the officers chose to retire from active service.Mannerheim did not retire. He remained a faithful soldier even though he privately deplored the emperor’s policies, which he regarded as unwise. Even when his own brother was exiled to Sweden, Mannerheim’s loyalty to the emperor remained unshaken. His relatives understoodhis position…
    It was only when the Bolshevik revolution of 1917 crushed the old order that Mannerheim realised his ties of loyalty to Russia had been cut. After the revolution he became a champion of the White Finnish cause.His loyalty towards his native land was now total and he always respected its democratic institutions even though he was hardly a true democrat by conviction…
    To Russians – as the director of the State Hermitage says in his foreword to the exhibition catalogue – Mannerheim is above all the cultivated young officer of the Chevalier Guards who stands by Nicholas II in the latter’s coronation procession. http://finland.fi/life-society.....nd-russia/ (foto cu Mannerheim la incoronarea lui Nicolae al II-lea http://historicaltimes.tumblr......icholas+II )
    Din Memoriile lui Mannerheim:
    Întâlnire cu împărăteasa Maria Feodorovna:
    „Once a year the chief of our regiment Empress Maria Feodorovna with her husband Emperor Alexander III had hosted all the officers of our regiment. Empress, the daughter of Danish King Christian IX, always sympathetic to Finland, and we Finns called her with her northern woman’s name – Empress Dagmar. Later, during my travels in Central Europe, I visited Denmark, and I had the opportunity to express all my respects to Her Majesty, who lived in that country for her last years”.
    Întâlnire cu Ţarul 1917 (maybe last)
    „Upon arriving in Bessarabia at the end of January 1917, I requested a brief visit to Finland, and received a permit. In mid-February I was in Petrograd and heard that the emperor was at Tsarskoe Selo. Since I was a member of His Majesty’s suite, and previously commanded the Guards Uhlans, I could expect that the His Majesty will accept me. On that day, the reception was appointed only for two people, and I very quickly had an audience with the Emperor. In the custom of the emperor was listening carefully to everything that was being reported, and I thought he was interested in the message about the situation on the Rumanian front. But, as it seemed to me at that moment his thoughts took a completely different problem.” (Of course about Revolution) http://forum.alexanderpalace.o.....160.0;wap2

  10. Minciuna cea mai importanta , ca razboiul s-ar fi dat intre cei buni si cei rai.In realita a fost o lupta intre doua gasti si noi am fost declarat ca apartinand gasti care a pierdut.

  11. Articolul se referă la decizia părţii române în condiţiile date la 23 august 1944.
    Acum vreo doi ani, pe la mesele rotunde al Fundaţiei K Adenauer, era la modă să se spună că Insurecţia Varşoviei sau Actul de la 23 august au fost inutile, că oricum totul a fost degeaba, că toţi au fost la fel, etc. – se aplică răspunsul de la minciuna 10.
    (Chiar dacă e vorba de găşti, judecata nu se face la grămadă, ci proporţional, dar nu despre asta e vorba.)

  12. Actul de la 23 august 1944 a izvorat dintr-o necesitate istorica romaneasca. Prin infaptuirea si prin rezultatele lui Romania a reusit sa se salveze ca Stat.
    Putina lume cunoaste si destul de putini istorici s-au straduit sa afirme si adevarul conform caruia nu a existat nici un singur ofiter superior roman care sa nesocoteasca Ordinul Regal de iesire din Alianta cu Germania lui Hitler. Aceasta extraordinara atitudine ostaseasca demonstreaza fara putinta de tagada ca toate trupele si toti comandantii lor au inteles sa execute fara sovaire Ordinul Regelui Mihai I care era Comandantul Suprem necontestat al tuturor trupelor romanesti.
    Consecintele nefericite ale ocuparii Tarii de catre sovietici si regimul politic care a fost impus trebuie cautate in Deciziile si Hotararile luate de Aliatii vestici si cei sovietici adoptate in anii 1943-1945. Soarta Europei Centrale si de Sud-Est a fost decisa fara consultarea vointei popoarelor din aceasta zona. Anglo-americanii au cedat fara sa stea prea mult pe ganduri jumatatea rasariteana considerand aceasta parte a continentului drept zona de influenta sovietica. Ei si-au manifestat interesul doar pentru bazinul Marii Mediterane inclusiv Turcia. Intelegerile anglo-americane-sovietice de la Yalta au ramas valabile pana in decembrie 1989 cand au fost inlocuite de deciziile luate la Malta.
    Cine isi inchipuie ca prabusirea sistemului comunist est-european este rezultatul vointei popoarelor din aceasta parte de Europa este cel putin naiv !

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.