În vara acestui an, exasperată de ştirile deprimante din economie, al treilea om în statul american – doamna deputat Nancy Pelosi – a declarat cu o mină cît se poate de serioasă că „ajutorul de şomaj crează locuri de muncă mai repede decît orice altă iniţiativă”. Conform teoriei pelosiene, cu cît sînt mai mulţi şomeri cu atît creşte puterea de cumpărare a populaţiei, ergo circuitul virtuos al banilor în economie. Statul, în acest circuit, este alfa şi omega, izvorul din care se naşte bunăstarea şi din care îşi potolesc setea mulţimile recunoscătoare. Acest maternalism economic nu este doar apanajul doamnei Pelosi: întreg partidul Democrat şi l-a însuşit pe parcursul ultimilor doi ani, cu un entuziasm demn de o cauză mai bună. Au fost naţionalizate bănci şi industrii, au fost cheltuite sume astronomice pentru proptirea de la centru a unor instituţii financiare falimentare, a fost, într-un cuvînt, amanetat viitorul generaţiei de americani nenăscuţi. Totuşi economia continuă să dea rateuri, iar americanii nu par deloc convinşi că este în interesul naţional ca ei să rămînă şomeri.

Americanii sînt nerecunoscători. În loc să admire ObamaCare – reforma care întoarce nevoile de sănătate ale cetăţenilor la izvorul grijuliu al statului – ei se plîng că au la îndemînă mai puţine opţiuni de îngrijire medicală, mai scumpe decît înainte. În loc să aplaude diversele reforme financiare şi din industria împrumuturilor şi ipotecilor, ei se simt din ce în ce mai nesiguri într-un climat în care impozitele cresc, iar perspectivele pentru viitorul apropiat indică o povară fiscală şi mai mare. Se apropie un moment cotitură, o ocazie pentru americani de a se distanţa de binele vîrît cu forţa pe gîtul lor: alegerile federale şi locale din 2 noiembrie.

Următorul editorial din Wall Street Journal investighează trecutul şi descoperă că alegătorii americani au reuşit şi în alte dăţi să nu se lase sufocaţi de îmbrăţişarea politicienilor care ştiu să planifice marea cu sarea.

Au mai trecut pe aici

Democraţii şi aliaţii lor au început deja să explice probabila lor înfrângere de marţea viitoare, dînd vina ba pe economie, ba pe obstrucţionismul partidului Republican, ori pe finanţele corporatiste sau un colaps inexplicabil al capacităţii de comunicare a preşedintelui Obama. Indiferent de adevărul minor care se află în aceste scuze, acestea ascund realitatea majoră: americanii par pregătiţi să repudieze o guvernare Democratică pentru patra oara consecutiv.

Departe de a fi un eveniment istoric unic, o victorie Republicană marţi ar repeta modelul evident încă din anii 1960. De patru ori Democraţii au câştigat controlul în ambele camere ale Congresului şi de patru ori au încercat să guverneze dinspre stânga. De fiecare dată, americanii au observat ordinea de zi şi rezultatele şi le-au respins cu prima ocazie. Poate există o lecţie aici.

Cităm anii 1960 ca un moment de cotitură, deoarece a marcat crearea partidului Democrat modern. Conservatorii din sud, care au ţinut stânga în şah de la sfârşitul de facto al erei New Deal, în 1938, au fost măturaţi de LB Johnson odată cu înfrîngerea masivă din 1964. Democraţii au exploatat momentul şi au pus în aplicare ambiţiile lor cele mai mari – planurile pentru Marea Societate, Medicare şi Medicaid – pentru ca apoi să piardă 47 de locuri in camera Deputaţilor în 1966, iar Casa Albă doi ani mai târziu, în urma divizării coaliţiei Democrate pe fondul războiului din Vietnam şi al mişcării flower power.

Datorită scandalului Watergate, Democraţii a revenit la o dominaţie copleşitoare în 1976. Jimmy Carter a candidat ca un centrist – s-a declarat în favoarea reformei puterilor de reglementare federală şi pentru abolirea unor programe guvernamentale – dar a intrat repede în conflict cu tinerii liberali care inundaseră Congresul în 1974. Aceştia au invalidat vetourile lui Carter în privinţa cheltuielilor excesive şi l-au alungat pe directorul de buget din administraţie. Democraţii au evitat pierderi majore în 1978, însa au pierdut atât Senatul, cât şi Casa Albă, cu ocazia victoriei zdrobitoare a lui Reagan, pe fondul cozilor la benzină şi al unei inflaţii ieşite de sub control.

Următoarea lor şansă de a guverna a venit în 1992, cînd Bill Clinton a câştigat preşedinţia, după 12 ani de dominare Republicană. Dl. Clinton a candidat ca un Democrat nou, dar erau puţini astfel de Democraţi în Congres. Democraţii au impus o creştere fiscală imensă, au amânat reforma programelor de asistenţă socială şi au încercat să legisleze reforma sănătăţii propusă de Hillary Clinton. În consecinţă au pierdut ambele camere în 1994 şi au reuşit să recupereze camera Deputaţilor abia după 12 ani, pe fondul aproape-înfrângerii din Irak şi al corupţiei din partidul Republican în 2006. La rândul său, domnul Clinton şi-a salvat preşedinţia printr-o revenire la centru.

A patra mare ocazie de guvernare Democrată s-a ivit în urmă cu doi ani, cînd Barack Obama a cîştigat preşedinţia propulsat de o retorică post-partizană şi de panica financiară, în cel mai mare triumf al unui Democrat după LB Johnson. Majoritatea Democrată din camera Deputaţilor a crescut la 39 de locuri, iar în Senat au obţinut 60 de locuri, destul pentru a asigura protecţie împotriva unor eventuale blocaje procedurale iniţiate de Republicani. Marca Republicană a fost grav pătată, iar analiştii anunţau o nouă eră Democrată. Pe fondul acestei euforii, senatorul Chuck Schumer ne-a vizitat redacţia şi ne-a anunţat că a sosit vremea să colaborăm cu noua agendă, ori riscăm să devenim irelevanţi.

Orice au crezut alegătorii că ar fi obţinut prin alegerea domnului Obama, în practică s-au ales cu o guvernare a Democraţilor din Congres. Aceştia sunt liberalii decadei 1960, pe care Obama i-a împuternicit şi care au condus Washingtonul în ultimii doi ani.

  • David Obey, în Congres din 1969, a scris legislaţia pentru stimularea economică de 814 miliarde dolari şi a direcţionat o mare parte din aceste fonduri către plăţi prin transfer, în loc să finanţeze crearea de locuri de muncă în sectorul public.
  • Barney Frank, din deceniul 80 în Congres şi patron al Fannie Mae, a scris proiectul de lege de reformă financiară, cu 243 de noi reguli şi consacrarea conceptului „prea mare pentru a eşua”.
  • Henry Waxman, veteran din ’74, şi Ed Markey din ’76 au scris proiectul de lege „cap-and-trade” (legislaţia distrugătoare de locuri de muncă în industria energiei pe bază de combustibili fosili, n.trad.), care a trecut de camera Deputaţilor, dar a eşuat atunci când s-au revoltat Democraţii din Senat. Acest vot din camera Deputaţilor îi dezavantajează acum pe toţii Democraţii aflaţi în curse electorale.
  • Pete Stark, deputat din ’72, a împins planul de reformă a sănătăţii propus de Obama cît s-a putut de mult spre stânga, insistînd pentru adoptarea unui nou impozit pe salarii. Acest vot va încheia, de asemenea, multe cariere Democrate săptămâna viitoare.
  • George Miller, deputat din ’74, a scris proiectul de lege care autorizează preluarea de către guvernul federal a industriei de împrumuturi pentru studenţi şi este principalul locotenent al purtătorului de cuvînt al Congresului, Nancy Pelosi.
  • Şi desigur, însăşi purtătoarea de cuvînt al Congresului, aleasă pentru prima dată în 1987, care i-a cerut lui Obama să nu compromită ObamaCare după alegerea în Senat a Republicanului Scott Brown, din ianuarie. Ea a promis că va forţa promulgarea legii de reformă a sănătaţii indiferent de opoziţie.

Poate că Obama ar fi putut impune mai multă disciplină în rîndul susţinătorilor Democraţi, iar noi l-am sfătuit din timp să facă acest lucru. El a ales să nu. Bănuim că nu a vrut, deoarece mai multe rapoarte arată că l-a ignorat pe Rahm Emanuel, şeful său de stat major, pentru a lua partea doamnei Pelosi în chestiunea planului de reformă a sănătăţii. Dl. Obama este responsabil pentru ancorarea preşedinţiei sale la catargul purtătorului de cuvînt al Congresului.

Este deosebit de amuzant să auzi plângeri la adresa celui de-al 111-lea Congres din direcţia liberalilor, deoarece realitatea este că Democraţii au obţinut aproape totul din ceea ce şi-au propus să realizeze. Cu doar 40 de voturi în Senat, Republicanii nu au putut opri nimic până la sosirea domnului Brown şi chiar după aceea nu s-au putut opune la reforma financiară şi unei noi runde de stimulare a cheltuielilor. Din foişorul ei liberal, doamna Pelosi are dreptate atunci când se plânge că Democraţii nu primesc recunoştinţă pentru realizările lor legislative. Impresia noastră este că nu mult după 2 noiembrie flăcăii de la MSNBC şi New York Times se vor referi la această perioadă ca la o Eră de Aur liberală şi vor apăra fiecare act legislativ înfăptuit.

Problema reală a doamnei Pelosi este cu poporul american. El înţelege ce au obţinut Democraţii şi aceste realizări nu sunt pe placul său. Americanii au crezut că au ales un preşedinte care se va concentra asupra economiei, dar în schimb le-au fost servite politicile cele mai profund social-liberale de după anii 1960. Aceste politici i-au speriat de oamenii de afaceri şi au produs o grevă de capital şi o penurie de locuri de muncă.

Americanilor li s-a spus că o cheltuială de stimulare în valoare de 814 miliarde dolari ar menţine rata şomajului sub 8%, dar doi ani mai târziu aceasta se află la 9.6%, iar relansarea economică a stagnat. Li s-a promis reţinere fiscală şi au primit în schimb cheltuieli la cel mai înalt nivel de după război, de 25% din PIB. Li s-a spus că ObamaCare ar diminua costurile de asigurare, dar până acum nu au rezultat decât costuri mai ridicate şi mai puţine opţiuni de sănătate. Li s-a promis o reducere a impozitelor, dar deja este evidentă creşterea taxelor care vine anul viitor, apoi în 2013, iar ulterior scadenţa în urma căreia tot ei vor plăti pentru toate cheltuielile. Aceştia sunt factorii care vor determina verdictul electoratului în ziua de marţi.

Ironia este că Democraţii cei mai expuşi la înfrângere săptămâna viitoare sunt centriştii şi Blue Dogs (Democraţii conservatori fiscal, n. trad.) din circumscripţiile electorale cele mai competitive. Majoritatea liberalilor deţin locuri relativ sigure, iar spaima lor cea mai mare este că vor pierde preşedinţia a diverse comitete si comiţii. Excepţia constă în doamna Pelosi, care ar putea pierde puternica poziţie de purtătoare de cuvânt şi ar putea demisiona în cazul în care Democraţii pierd majoritatea. Însă bănuim că dânsa crede de mult că riscul unei posibile înfrângeri se merită, comparativ cu reuşita de a fi aprobat în Congres planul Obama de reformă a sănătăţii. Este necesar să sacrifici câteva cariere de politicieni pentru a transforma SUA într-o ţară europeană dependentă de asistenţa statului.

Lecţia de ansamblu este că aflăm pentru a patra oară în ultimii 45 de ani faptul că America nu poate fi guvernată dinspre stânga. Democraţii au exploatat recesiunea şi accidentul celor 60 de locuri din Senat pentru a forţa agenda lor de vis, iar publicul american a început să dea înapoi, confruntat de aroganţa politicienilor şi de rezultate. Repararea pagubelor celui de-al 111-lea Congres va dura ani, probabil decenii, însă primul pas necesar este înlăturarea liberalilor care, din nou, şi-au aruncat partidul în prăpastie.

În original: There They Went Again

Print Friendly, PDF & Email

10 COMENTARII

  1. How bad do you think it’s going to be for the Democrats?

    I have been given access to a significant amount of internals all across the country. Senate, House, and governor races, and…well, it is going to be a very tough night for the Democratic Party. It is as bad as I and some others feared it would be for us a couple months ago. Nothing has improved – maybe a few races here and there have tightened, but overall, it’s looking very bad for us. Actually worse than the national polling data currently suggests even.

    So how many seats do you see Democrats losing in the House?

    At least 50 – possibly a bit more. It will be worse than what we saw in 1994, and I was around for that ass-kicking.

    How about the Senate?

    That one is just a bit tougher to call. I think the Republicans right now have a 50/50 chance of taking a very slim majority. But at the very least, they are going to gain seven seats, which will basically shut down any sure-thing Democratic Party agenda in the Senate. We don’t fear that as much as what is going on with the House. It is going to be very difficult working with the House – the Republicans are taking on an increasingly aggressive tone heading into the election, and I think in 2011, they are going to putting on an all out offensive against the Obama agenda.

    They were not happy. No…that is not accurate. They were pissed. They didn’t say much at the time, but word got back. They were in shock at the president’s behavior. The country had just lost a number of soldiers the week prior, the public opinion on the war was falling…and the president didn’t seem to care. He arrives late, leaves early, appears to emotionally shut down during the actual discussion, and to then start laughing once again as he is leaving…how does someone reconcile with that kind of behavior? I can’t. It turns my stomach. I didn’t want to believe what I was being told, but I had seen similar kinds of behavior from the president myself, and I can’t dispute the credibility of the source. They have no reason to lie.

    So is that one example the real tipping point for you in no longer being willing to support Obama in 2012? Or do you have any others you wish to share?

    Oh, I have others, though I cannot share all of them at this point because they involve some still in range of potential White House retribution. Then again, I suppose I am still in range of such retribution myself.

    What do you mean by retribution?

    Punishment. Political punishment, and even personal punishment. The powers of a president extend far beyond the Oval Office – you know that. I make my living, and it has been a very good living, working within the system of politics. A president can create considerable…pressure if you will, to limit or even destroy my place in that system. Working with a president is an extraordinary and terrifying thing. In regards to my experience with Obama, it became far less extraordinary and far more terrifying. And it’s getting worse.

    Terrifying?

    Yes, terrifying. To see one’s expectations so disappointed. To see a figure who wields such great power and influence fall so short of the responsibilities of that power and influence…that is terrifying to witness. Initially I developed great fear for my party – for the Democrats whose political careers were being destroyed by this administration and party leadership. Now I sincerely fear for my country.

    So at this point you really don’t believe that President Obama can grow into a more effective leader?

    No.

    But he could still be re-elected in 2012, right?

    Absolutely. He remains an effective campaigner – the best in politics, and these days, that can be enough to get elected. You don’t actually have to know what you are doing – you just have to look and sound like you know what you are doing.

    But you don’t want to see Obama re-elected?

    I apologize if I’m repeating myself here, but I just want to clarify because in the past you still seemed hopeful that Obama could evolve and become a stronger leader, but that hope seems to have left you. If Barack Obama is the Democratic Party nominee, I will not participate in any way in his election. It will be the first time in some 20 years that I will have removed myself totally from the process of helping elect the Democratic Party candidate for President. (Leans toward me) I do not know if the country can survive another four years of Barack Obama, and frankly, I want nothing to do with helping us find out. The man is an incompetent. The man is a tool of the extreme far left that has utterly corrupted the Democratic Party. The man and those now closest to him in the administration appear to abhor America’s history. They detest anyone who does not fully subscribe to their positions. They are corrupt, they are increasingly paranoid, and they are taking this country down a path by which we may never recover.

    I have worked alongside some wonderful, sincere, intelligent people during that time. Some of those people have now seen their careers tarnished, or ended entirely due to this administration. Others are fighting for survival, but continue to face attack from this administration. Enough is enough. I will not defend, I will not support, I will not play a part in such blatant misuse of power and authority that continues to be the practice of this administration. No more. My primary goal now is to help as many good Democrats survive the disaster that will be the November elections, and from there, provide a far more capable and competent candidate to be the Democratic Party nominee for 2012.

    It sounds like you’re preparing for political war with this White House. Yes, I suppose that is a fair description of what is happening. I’m not alone. There are more and more of us within the Democratic Party who are ready to challenge this president.

    Even if it tears the Democratic Party apart in the process? It won’t. It will get messy, it already is – but the party is stronger than the president…particularly this president. Remove the media protection, remove the support and protection of a Congressional leadership that has been carrying the water for the White House for the last two years, and you will see a White House greatly reduced. But the party will survive – and be made stronger for it. The American people need to know that the Obama administration does not represent the Democratic Party – and it is the Democratic Party that remains the party of the people. The Obama administration only represents themselves at the expense of all others. That fact needs to be made more known and that is what I intend to see get done after November.

    That seems a very dangerous thing to do career-wise – take on the White House so directly. Absolutely. You got that right, but I have help in high places you know – I’m not so stupid as to do this alone.

    High places? There still remain some in the Obama administration who are not fully supportive of the president…who are weighing certain options. I am confident there will be a significant challenge to the president from within the Democratic Party in 2012.

    Au inceput sa fuga sobolanii din corabia democratilor..

  2. Nu numai șobolanii abandonează corabia… Uite o opinie amară din WSJ de azi, din partea deja fostului (nu mai candidează) deputat Democrat de Washington Brian Baird, intervievat de John Fund. Titlul e cum nu se poate mai edificator: Requiem for the Pelosi Democrats. Citez doar motto-ul și finalul:

    Veteran Democratic Rep. Brian Baird says that job creation should have been priority ‘number one, two and three.’
    ….
    „A lot of rethinking is needed” after Democrats take their drubbing, Mr. Baird says, especially since he anticipates „a huge number of retirements” from Democrats unwilling to serve in the minority. He proposes that the House elect an independent speaker who would help drain partisanship from the body. Britain’s House of Commons uses such a model.

    Democrats, he says, will also have to recognize why they lost touch with voters. „Back in September, we had pollsters and strategists from my party tell members that the mass of people didn’t care about the deficit. The mind-boggling lack of reality coming from some of the people who give us so-called advice is stunning.”

    I ask Mr. Baird what he would tell the incoming class of freshmen Republicans if given the chance to address them before the new Congress convenes. He summarized his bottom line:

    „Governing isn’t as easy as you think. Many of you have taken pledges that are contradictory—to balance the budget and cut taxes, for example. You must be honest about the numbers, since our annual deficit now exceeds all discretionary spending combined. If you set as your goal to roll back the size of government, you have an obligation to answer the tough questions and show real courage, not just appeal to ideology. Treat the voters like adults.”

  3. Am urmarit ceva din discursul lui Obama de la Chicago. Omu’ asta chiar are talent oratoric ( am impresia ca e avocat, nu?).
    Ce nu inteleg eu este cum atat de multa lume poate cadea in capcana asta a vorbelor frumoase.
    Spre exemplu, tot aduce aminte de politica paguboasa a predecesorului in schimb isi atribuie scaderi de taxe prelungind aceeasi politica pentru a salva economia.
    Cum bine remarca cineva pe net: republica ii poate supravietui lui Obama insa nu poate supravietui maselor.

  4. @ Dr. Pepper-sunt de acord cu tine, talentul oratoric al presedintelui este de necontestat. Oamenii care cad in capcana demagogiei lui sunt cei neinformati sau unilateral informati(desi Fox News sterge pe jos cu oricare competitor, este greu sa balanseze numeroasele trompete stangiste: CBS, NBC,MSNBC,ABC,CNN). O alta explicatie a relativului succes pe care il are rezida in electoratul captiv, cei abonati la welfare.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here