„Religia e opiumul poporului” iar opiumul e religia atâtor și atâtor spirite „libere”. Și e în toate sensurile cuvântului: pornind de la intelesul propriu al acestuia și continuând cu cele mai evidente/sofisticate forme de idolatrizare ale unor tipare ideologice actuale. Poate că ar fi util să o spunem mai răspicat: nu „fanatismul” politic sau religios aduc rigiditatea în gândire, ci pur și simplu comoditatea. Or comozii sunt pretutindeni, dintotdeauna și de toate culorile. Și sunt surâzători nevoie mare, pentru că nu renunță la rigiditatea lor decât atunci când se acomodează, sau atunci când, somnambulic, se întorc de pe o parte a așternutului pe alta. Mă indoiesc deci ca „fanaticul” zilelor noastre este mai comod în gândire decât cei ce mimează conștiincios că își pun probleme. Sau poate că unii dintre ei chiar și le pun, dar e clar că întrebarea, prin tot prestigiul ei filosofic, prost înțeles trebuie spus, îi stimulează mai mult decât orice răspuns.

Dacă vrem într-adevăr ca problemele pe care le discutăm să-și recapete importanța, ar trebui măcar să lăsăm impresia că ne interesează rezolvarea lor. Că liniștea noastră interioară depinde nu de lărgirea indefinită -implicit comodă- a orizontului nostru interogativ, care ne-ar legitima eventual în ochii acestor spirite, ci chiar de găsirea unui răspuns. Întrebarea, de orice natură ar fi ea, nu poate convinge nici un potențial interlocutor de importanța ei, dacă cel ce și-o pune se mulțumeste dinainte cu suspansul pe care îl procură propria interogație. Happy end-urile ieftine, „americane” nu pot fi combătute la nesfârșit de suspansul critic, „european”. Interogația își pierde orice sens dacă pornești de la premiza că raspunsul tău și al interlocutorilor tăi trebuie să fie în permanență „relativ”, pentru că acceptarea acestei premize anulează în cele din urmă miza oricărei discuții. Între altele fie spus, nu este deloc o întamplare că actuala ideologie a relativismului ne încurajează să intrăm într-un dialog al surzilor, deoarece ea atacă posibilitățile de principiu ale dialogului însuși. Ea obliga „dialogul” să se producă în limi tele comerțului cu fantasme,neverificate și „neverificabile” și ca atare, inutil de supus dezbaterii publice.

Ceea ce este însă la fel de grav în această presupusă lărgire relativistă a orizontului nostru, pe care o forțeaza retorica „progresistă”, este folosirea inexactă a cuvântului „relativ”. Sigur că avem nevoie de o gândire elastică, nimic de zis, însă trebuie să înțelegem -dacă n-am înteles-o până acum- că termenul de „relativ” include în logia sa constitutivă expresia „relativ la ceva”, ce implică la rândul ei existența unui  punct de referință precis sau a unui context concret la care observația mea urmează să se refere, facilitându-mi atât mie cât și interlocutorului meu o descriere mai fidelă a realului. Relativul, cu alte cuvinte, aduce mai multă exactitate la nivelul perceperii realității, pentru că ne obligă să ținem cont de aspectele măsurabile ale acesteia.

Aspectul relativ al unei probleme este cel care poate fi lămurit de fapt cu cea mai mare precizie, doar printr-un accident nefericit al istoriei s-a ajuns ca acesta să „justifice” or să „inspire” blocajul mental al spiritelor presupus dubitative. De ce spunem noi astăzi despre un lucru că este „relativ”, pentru că ne oferă posibilitatea de a-l cunoaște mai bine de la o zi la alta? Iar dacă admitem cu toții că adevărul poate fi abordat din unghiuri diferite de vedere, cine sau ce anume ne da dreptul să conchidem că acestea sunt toate valabile? În pofida însă a acestor întrebări pe care și le poate pune fiecare dintre noi, vulgata relativistă a decis între timp și în locul tuturor că dacă nu cunoaștem totul despre un anume lucru, înseamnă că nu știm nimic despre el. Or că faptul de a nu ști totul depre ceva anume, ne-ar da dreptul să sustinem orice despre acel ceva. Iar ceea ce este cel mai grav, că din aceeași cauză, „puținul” pe care îl știm despre orice lucru ar fi lipsit de importanță.

Într-o lume în care sensul cuvintelor ar fi mai puțin bruiat ideologic, relativismul ar indica  către o gândire ce aspiră să devină din ce în ce mai precisă și nimic alceva. El ar stimula în mod emblematic orice efort onest de cunoastere și nu ne-ar oferi veșnica scuză a blocajului „iconoclast”, pe care scepticismul comozilor l-a adoptat din principiu. În loc de asta, mesajul „relativist” al zilelor noastre ne intoxică de dimineața până seara cu aceeași contradicție: nu putem cunoaște nimic cu precizie, dar e sigur că trebuie să ne lăsăm modelați de o ideologie „progresistă”! Brusc, când vine vorba despre educarea moral-politică a mapamondului, ceturile bergmaniene se risipesc, iar din molusca „relativistă” răsare activistul cu dinți de fier. Ființa care în realitate, pentru a acționa, n-a avut niciodată nevoie să se îndoiasca de nimic și deci, cu atât mai puțin să-și construiască un crez propriu.

Celor ce consideră ca e normal să ne blocăm în fața întrebării „ce este adevărul?” o să le răspund că Pilat și-a pus această întrebare în mod ipocrit. Adevărul care îi stătea la îndemană și cu care n-a făcut nimic este acela că urma să condamne la moarte o Persoană nevinovată, fapt pentru care a preferat să-și pună această problema în termeni abstracți. Era evident mai convenabil să invoce problema Marelui Adevăr, mereu „inaccesibil”, decăt să admită că adevărul îi era deja accesibil și că urma să-i intoarcă spatele. De aceea, le-aș răspunde că relativizarea gratuită a adevărului este o problemă chiar mai mare decât cea a „inaccesibilității” lui, fie și doar pentru faptul că atunci când pretindem despre acesta că este „inaccesibil”, noi n-avem nici o rezervă în a admite că suntem experți în detectarea minciunii. Adică în a admite că mistificarea poate deveni certă iar „corpul” ei volatil disecat în detaliu, chiar dacă adevarul care se presupune că se ascundea în spatele ei va rămâne în continuare unul aproximativ.

Print Friendly, PDF & Email
Cititi si
DISTRIBUIȚI
Articolul precedentAjutorul din partea americanilor ferește Iordania de scenariul sirian
Articolul următorErdoganomics
Marius Hagău
M-am născut la 14.02.1977 în Luduș, judetul Mureș, identic în imaginația mea cu ludus-ul roman, loc în care își făceau antrenamentele gladiatorii de altă dată. Am fost educat în bătătura din spatele blocului și în curțile bunicilor mei: ăștia au fost primii mei 14 ani de acasă. După care am urmat Liceul de Arta din Tg.-Mureș, ceea ce înseamnă că am avut voie să-mi las părul un pic mai lung și să devin mai sensibil. Prin ’95 am intrat la Academia de Arte Vizuale Ion Andreescu (după titulatura de atunci) din Cluj-Napoca, pe care am terminat-o în 2000, pe jumătate chel și foarte indrăgostit de noua mea urbe. De atunci încoace pictez și cad pe gânduri.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here