Cum am ajuns aici

de Mihaela Bărbuș și Anca Cernea

Curriculum vitae sau dosar de cadre

Născut la 25.02.1955, comuna Tomeşti, judeţul Iaşi, într-o familie din mica burghezie rurală (în viziunea altora – din chiaburime).

Mort – încă nu.

Boli – nu e cazul.

Boli contagioase – Doamne fereşte!

Urmează şcoala primară şi gimnazială în satul patern, Tomeşti, apoi un trimestru la liceul militar din Cîmpulung Moldovenesc, unde nu se adaptează, primeşte mustrare scrisă cu avertisment pe linie UTC şi este eliminat. Apoi face liceul “Emil Racoviţă” din Iaşi urmat de facultatea de filologie, secţia rusă-română, la Universitatea “Al.I. Cuza”. Între timp serveşte patria la trupele de grăniceri, unitatea din Rădăuţi (numărul e secret). Drept aceea capătă gradul de sergent TR, iar odată cu trecerea timpului este înaintat la gradul de căpitan în rezervă, fapt care nu i-a servit la nimic.

Pînă în 1990 a lucrat la unele şcoli generale din comuna Răchitoasa, judeţul Bacău, în calitate de profesor de limba română. Apoi la fel şi la unele şcoli din comuna Tomeşti. Între 1987-1990 a fost documentarist şi traducător la un institut de cercetare de pe lîngă Combinatul de Utilaj Greu Iaşi.

Căsătorit are doi fii, care actualmente lucrează în străinătate. Familist, monogam, heterosexual. Soţia – germană maghiarizată şi profesoară.

Fire religioasă, credincios ortodox, nepracticant al cultului, orientare anticlericală.

Nu a fost membru PCR, după ’90 s-a înscris însă în 6 partide. Nu cotizează, nu activează. Nu a colaborat cu fosta Securitate, nu a avut disidenţi în familie, în afară de o mătuşă, care a zis: “Bate vîntul de la porc”, adică de la răsărit. A luat cîteva poace la miliţia locală, dar apoi s-a dovedit că avea coteţul porcului orientat înspre răsărit faţă de casa personală, astfel că a fost absolvită de vină.

Vorbeşte peste medie limba română, limba rusă şi limba inguşetă (este singurul vorbitor al acestei limbi în România).

Patriot, elitist, boieros, cosmopolit şi utilizator Net (r.parpauta@yahoo.com). Telefon 0232/290309. Adresa poștală Com. Tomești, sat Tomești, Str. Valea Lupului nr. 1, jud. Iași.

Publicist free lancer, traducător, prozator.

Din 1990 a lucrat cîţiva ani la revista de cultură Timpul din Iaşi, parcurgînd calea de la „băiatul care cumpără ţigări” la redactor-şef. A colaborat la mai multe ziare şi reviste din ţară cu articole pe teme politice, culturale, sociale, cu proză şi traduceri. De menţionat că nu a apărut în presă înainte de ’89 decît o singură dată: la Miliţia ne informează pentru că a traversat neregulamentar strada.

Din 1991, la îndemnul patafizicianului Luca Piţu, a început să facă traduceri din limba rusă, ajungînd pînă în prezent la peste 50 de titluri de volume, apărute în edituri de frunte, plus nenumărate broşuri, articole, etc. Cîteva titluri: Povestire despre Antihrist de Vladimir Soloviov, Institutul European, 1991; Filosofia lui Dostoievski de Nikolai Berdiaev, Institutul European, 1992; Apocalipsa timpului nostru, Institutul european, 1994; Sensul istoriei de Nikolai Berdiaev, Polirom, 1996; Iisus Necunoscut de Dmitri Merejkovski, Tehnopress, 1998; Antihristul (studii), Polirom, 2000; Legendarul Nilus, Ed. Elisavaros, 2005; Lev Tolstoi, Hagi-Murad (proză scurtă), Tehnopress, 2005; F.M. Dostoievski, Sfielnica (proză scurtă), Tehnopress, 2006; Spărgătorul de gheaţă de Viktor Suvorov, Polirom, 1994, volum urmat de alte şase ale aceluiaşi autor, apărute tot la Ed. Polirom, etc.

Antologat cu proză în volumul Ozone friendly, Editura T, 2002. În 2005 publică volumul de povestiri Învierea muţilor, editura Tehnopress, carte triplu premiată. În 2012 – vol. Giardinieri. Povestiri vechi și nouă, editura Alfa, Iași, 2012.

OPIS AL PRIMARILOR COMUNEI VELEȘTI

1950 – 1989

NR. 1. MĂMĂLIGĂ ION zis Vanea, translator. Era de fel din Basarabia și, fiindcă știa rusește, a fost luat din mers ca traducător pentru Armata Roșie. Așa că Vanea efectiv a venit pe tancuri în România. În afară de cunoașterea limbii ruse, Dumnezeu nu îl înzestrase cu prea multe daruri, doar că, de la strămoșii lui amestecați – români, ucraineni, ruși, evrei din mahalaua Moldovanka a Odessei – a moștenit darul suptului. Bineînțeles, votcă! A rămas pe plaiurile moldave fără nici un fel de avere – doar cu fantasticele lui ciubote și cu o rubașcă roșie. De ce a rămas aici? Dracu’ știe! Poate pentru că s-a îngurluit cu una tot răpănoasă ca și el, care mergea la ședințele de partid încinsă cu curmei de tei (cureaua o vânduse pe băutură). Vania și Vănioaia jucau la aceste ședințe rolul de nevoiași ai vechiului regim. În fapt, erau niște bețivani. Sau poate că a rămas pentru că a primit sarcină. Fără doar și poate că fusese racolat mai înainte de serviciile rusești (GRU mai degrabă decât NKVD). Și dacă, după cum se zice, traduttore – traditore, Ion Mămăligă zis Vanea chiar era un trădător. Era o licheluță dintre miile și miile de licheluțe, care au împânzit țara sovietelor și apoi statele satelit. Cânta un veleștean în crâșmă Trăiască Regele, se pomenea a doua zi chemat la miliție și bătut la sânge, zicea altul „Dă-i în p. mamei lor de comoniști!” – la fel. Asta în cel mai bun caz, că alții au ajuns și la pușcărie. Și de fiecare dată la astfel de întâmplări era prezent și Vanea. Așa că oamenii și-au dat repede seama cu cine au de-a face și ocoleau rubașca roșie cât ce puteau. Dar Vanea a ajuns primar. Ca primar făcea același lucru, ca și câinele lui Pavlov – pâra. Umbla prin sat, asculta femeile pe la fântâni, babele ieșind de la biserică, mai intra în crâșmă… Se oprea la un stog de fân, își scotea ciubotele lui imense și punea un strat de fân proaspăt peste stratul de clisă duhnind a sudoare și a nespălat. Când stratul de fân se îneca în mocirla de pe fundul ciubotei, punea alt strat – de data asta de paie. Dialectic. Teză și antiteză: un strat de fân, un strat de paie peste realitatea brută, adică peste clisa adunată de luni de zile, căci Vanea nu își scotea ciubotele din picioare niciodată. În cea mai mare parte a timpului dormea beat în ciubote. Și iarăși un strat de fân, și iarăși un strat de paie… Între aceste straturi erau denunțurile. Vanea acum se specializase. Își constituise la rândul lui un grup de denunțători și martori mincinoși subordonați lui, lichele ca și el. Și astfel mulți veleșteni luau bătaie, alții mai dârji intrau și la pușcărie…

Peste ani, când nu mai era demult primar, se întâlnește Vanea, acum îmbătrânit înainte de vreme și sleit de băutură, cu Ciobănițele, fetele bătrânului Ciobanu, care a murit la Canal. Era la o pomenire a bătrânului (Vanea începuse de la o vreme să umble pe la biserică și bocea când popa zicea din Psalmul 13: „Stricatu-s-au oamenii și urâți s-au făcut întru îndeletnicirile lor.”). Și Vanea începe să plângă și să-și ceară iertare pentru răul pe care l-a făcut familiei Ciobanu. Dar Fănica, fata cea mai mare, zice: „De ce să-ți mai ceri iertare acuma, Vanea? Mai are rost? La drept vorbind, ne-ai făcut un bine, Vanea, că ne-ai lăsat fără tată și a trebuit să creștem la casa de copii. Vai, ce bine ne-ai făcut! Că ne-am învățat de mititele cu răutățile vieții. Ce puteam ajunge în bortele iestea din Velești? Dar așa, uite, am ieșit în lume: eu îs contabilă șefă la o intreprindere, soră-mea Viorica e actriță la Național, iar frate-meu Mihai e ofițer de aviație… Lasă, nu mai plânge, Vanea. Na, zece lei! Du-te și-ți ia o votcă. Îți ajunge?”

NR. 2. FÂNARU STELICĂ, fostă ordonanță la un maior, ajuns, nu se știe, cum în partid, iar pe urmă primar, fiindcă mergea regulat la ședințele de partid și nu zicea nici cârc. Se știe că ordonanțele erau alese dintre soldații mai ageri la minte, dar ăsta era prost ca noaptea. Și, după ce că nu avea nici un dram de minte, mai era și fonf. Fonfăia pe la ședințe despre Marea Uniune Sovietică și Cârmaciul popoarelor, Iosif Vissarionovici Stalin. Altceva nu știa. Nu se știe nimic despre vreo realizare a lui Stelică Fânaru, în afară că strângea conștiincios cotele înrobitoare pentru oameni. Moșu-meu Toma spunea despre el: „Prost, prost, da’ ne f. pân’ la os”. I-a rămas numai porecla pusă de vreun mehenghi: Sulică Frânaru.

NR. 3. ENE M. ENE, electrician. Un om absolut neînsemnat. Nu am ce povesti despre el.

NR. 4. SÂRBU PETRE, mecanic de locomotivă. Oamenii au simțit de la început că are inimă bună. De la gazdă și până la Primărie avea de mers o sută de metri și de fiecare dată se oprea pe drum de șase-șapte ori să vorbească cu diverși veleșteni de una, de alta. Avea un obicei Sârbu. Îi plăcea să glumească, rostind cuvintele cu silabele inversate. De pildă, zicea „Lutsa!” nu „Salut!”, „Ce mai cifa?”, adică „Ce mai faci?” sau „Nebi” în loc de „Bine”. Ridica pălăria din cap când întâlnea femei pe drum, de se împiedicau de bolovani femeile de uimire. Până atunci nici un primar din ăsta pus de comuniști nu scotea pălăria din cap în fața femeilor. Sârbu urca copiii pe batoză, scotea din buzunare și le dădea niște bomboane năclăite și pline de fire de tutun. Îi plăceau tare mult copiii. Cică acasă avea vreo șapte. La strânsul cotelor era îngăduitor, îi păsuia pe oameni. Din cauza asta n-a stat mult primar. L-au schimbat că era prea moale și „pactizează cu chiaburii și mijlocașii greșit orientați politic”. L-au acuzat că a anunțat de cu seară pe boierul Osoianu că a doua zi dimineață urma să fie arestat, iar acesta a fugit. Însă nu au avut dovezi. A fost totuși chemat la Securitate, anchetat, numai el știe ce-a tras. După aceea Sârbu s-a întors la meseria lui. Și atunci când câte-un veleștean îl vedea la Depou cocoțat pe cămiloiul lui duduind, îi striga: „Ce mai cifa, nea Petrică?” „Nebi, mă, nebi”, zîmbea el cu toată fața mânjită de unsoare.

NR 5. SANDU ADAM, vatman de tramvai. Făcuse un accident cu omor din culpă (era beat criță), dar prinsese momentul și se înscrisese în partid. Așa a scăpat, ba, mai mult, fiind bun de gură, l-au trimis primar la Velești. Nu-i plăcea să stea în Primărie, mergea toată ziua la parchetul forestier, la recoltat, la semănat, se mai ducea la câte unul să bea un păhărel și pleca a doua zi dimineață. Veneau oamenii care aveau hârtii de semnat tocmai pe câmp la el. Primarul le lua hârtia și zicea: „Întoarce-te cu spatele!” Omul rămânea cu gura căscată. „Întoarce-te cu spatele, ‘tu-ți morții mă-ti!” Omul se întorcea galben ca ceara, primarul îi așeza hârtia pe spate, o semna cu un creion chimic bont, scotea din buzunar „carabuleasa” cum îi zicea (Sandu Adam era țigan de fel din Ciurea), adică ștampila, pe care o purta mereu la el, și poc! ștampila hârtia. Sandu a făcut o ghețărie – o bortă în pământ tapetată cu cuburi de gheață și acoperită cu stuf. Asta a fost cea mai mare realizare a lui. Aici stăteau la rece vinul colhozului și tovarășul primar. Mergea și pe la școală la adunările pionierești și corecta învățătoarele: nu se spune „cravata roșie”, ci „cravatia roșie”. Apoi i-au dat o „muncă de răspundere” mai importantă, dar și aici trăgea la măsea, prilej cu care înjura diverși tovarăși. Așa că l-au pensionat pe caz de beție, cum s-ar zice.

NR. 6. BIRICĂ VICĂ, țăran nevoiaș. Unii și-l aminteau încă dinainte de război. Avea un dinte de viplă, care sclipea, și umbla (Birică, nu dintele!) primăvara prin sat cu cobilița după flori. Pe atunci nu țiganii cumpărau mai pe nimic flori de la oameni și le vindeau la oraș, ci oltenii. După aceea nu se știe cum s-a învârtit Birică și a ajuns primar la Velești. Avea „papagal” pe la ședințe și o ură nemaipomenită împotriva „esploatatorilor”. În timpul lui s-au făcut întovărășirile și apoi colhozul. Rolul său a fost imens prin imaginația răutății de care era capabil. A corupt și suflete dintre cele mai neîntinate. Trăgea sfori cu o artă demnă de cauze mărețe. Oamenii în vârstă își amintesc și azi cu fiori de gheață de dintele de viplă care strălucea când rânjea după ticăloșiile făcute. Ar trebui multe pagini scrise despre acest personaj complex și pana unui mare scriitor. Dar, mă întreb, merită!? Vică Birică a dus la perfecțiune lichelismul și delațiunea începute de Mămăligă Ion. A mers până în pânzele… negre cu răutatea. Pare că nici măcar nu era un arivist comun, nu făcea tot felul de combinații și sforării, ca să avanseze pe scara socială. Făcea răul de dragul răului. După aceea a intrat în Securitate A ocupat un post mare la Securitatea din Banat, însă apoi i s-a înscenat un proces pe tema „călăului” Tito și a lui Milovan Djilas, astfel că a intrat în pușcărie chiar cu cei pe care el însuși îi băgase. Nici Dumnezeu nu putea găsi o asemenea pedeapsă pentru el! A murit în pușcărie.

NR. 7. CIUBOTARIU ION, electrician. A făcut câte ceva bun în comună. În rest a furat. În stil românesc: ocolind abil legea și în colaborare cu alții: milițienii, organele de control… Când vreo reclamație ajungea totuși la partid, era repede uitată cu damigene de vin, cu caș dulce și carne de vițel.

NR. 8. PÂNZARU CONSTANTIN, lucrător CTC la Uzina metalurgică. La fel ca și precedentul. Altceva nu prea ar fi de semnalat despre el. După primărie a intrat șef de depozit și aici i s-a înfundat: A făcut pușcărie pentru delapidare.

NR. 9. NETEDU GHEORGHE, inginer agronom. A fost numit de partid primar (bineînțeles, toți acești primari din opis erau aleși de o așa-numită adunare generală a colhoznicilor (cooperatorilor), dar aceasta era numai o mascaradă odată ce candidatul era unic și propus (a se citi impus) de partid; de altminteri, în ultimii ani ceaușini oamenii erau aduși cu arcanul, ca să zicem așa, la aceste adunări generale; prea se lăbărțase minciuna, nimeni nu mai credea în „drepturile inalienabile” ale cooperatorilor) pentru că era executantul perfect. Regimul Ceaușescu se clătina și avea nevoie de astfel de oameni. Netedu făcuse facultatea la seral, lucrase o vreme într-un CAP, dovedind cunoștințe precare, dar multă râvnă. Însă era de o meticulozitate aproape de paranoia. Avea ceva cazon în el. Trăia singur, nici o femeie nu a rezistat pe lângă el, le cicălea pentru toate chițibușurile până le aducea la disperare. La primărie era la fel de chițibușar. Netedu era genul acela de om, care îndeplinește ordinele la fix, cu condiția să i se spună cu ce picior să pornească și câți pași să facă și în ce direcție. La aceste mărunțișuri era foarte bun, dar dacă lucrurile se complicau, alerga repede la telefon pentru instrucțiuni și își agasa șefii cu o mie de întrebări. Îndeplinea ordinele venite de sus la milimetru, ceea ce, să recunoaștem, era aproape o imposibilitate în debandada și minciuna ultimului deceniu ceaușin. Avea mari probleme fiindcă nu voia să umfle cifrele de plan, cum făceau toți primarii pe atunci. Dacă s-au făcut 60 de căpițe de fân, așa raporta, nu 100, cum raportau ceilalți, că doar, nu-i așa, nu le numără nimeni. A venit ordinul de „sistematizare” a satelor – o aberație – iar el a început să-l execute la sânge. Era, de fapt, sarcina celor de la CAP, dar, fiindcă ordinul venise și la primărie, Netedu a trecut la executarea lui cu scrupulozitate. A restrâns după noua lege vatra de sat, iar casele, care rămâneau în afară, trebuiau dărâmate (asta era nebunia lui Ceaușescu). A dat ordin să se are până la prispa caselor. În multe locuri așa s-a făcut. În altele unii tractoriști și excavatoriști au refuzat să execute ordinul primarului. Din ordinul lui s-au scos livezile de pe deal și s-a făcut ogor (o prostie!) pentru cultivarea grâului. În vremea în care alți primari nu știau cum să mai facă să eludeze legea, ca să nu-și ridice oamenii în cap, el anunța cu seninătate pe veleșteni, prin viu grai dar și trimițându-le înștiințări, că vor fi dărâmate casele din afara vetrei de sat. De câteva ori a scăpat ca prin urechile acului de bătaie. Noroc de Neculai Amariei zis Moșu, un milițian bătrân, care a știut cum să-i ia pe oameni, ca să-i liniștească. Atunci, auzind despre revolta incipientă a oamenilor și simțind pericolul, cei mari de la partid l-au schimbat pe Netedu, dându-i în loc un serviciu obscur la „Pajiști”. După ’90 Netedu s-a înscris în Partidul România Mare, dar, convingându-se de minciunile liderului C.V. Tudor, a demisionat. A mai încercat și cu alte partide, dar nu s-a adaptat nicicum. Nici un partid nu era destul de larg pentru îngustimea lui.

NR. 10. PETRESCU PAUL, activist. A făcut facultatea de mecanică, dar n-a practicat meseria de inginer mecanic sau vreo altă meserie. A fost mereu activist de partid încă din adolescență: în UTC, în UASCR, în PCR. Era fiu de activiști, așa că socotea că toate i se cuvin. Dar era un tip nou de activist: mai liberal, mai deschis, ceva gen Corneliu Mănescu, cine mai știe despre el. A ajuns primar la Velești doar ca un fel de haltă între alte două stații mai mari (a se citi funcții). Deși era un profitor al regimului, disprețuia comunismul și pe Ceaușescu. Nu pregeta să o spună în gura mare, să debiteze bancuri cu Ceaușescu, să susțină ideea unei economii de piață. Nu pățea nimic, fiindcă avea susținere sus-sus. În rest avea comportamentul unei hahalere simpatice. Era iubit de oameni, în special de profesorime, pentru surâsurile lui superioare, pentru eleganța cu care se îmbrăca (părea un lord pe lângă ceilalți activiști cu gulerul cămășii boțit și cu mătreață pe umerii hainelor parcă cumpărate de la solduri) și pentru admonestările lui îngăduitoare, plictisite, debitate cu o voce moale, sleită, ca a unuia care tocmai a ieșit dintr-o convalescență îndelungată. Zâmbea mereu, avea ceas de aur extraplat, stilou aerodinamic și fuma țigări superlong. Toate acestea erau socotite în Velești un apanaj al oamenilor subțiri; nu stârneau dezaprobare, ba chiar erau privite cu oarecare admirație. Mai cu seamă profesoarele se aflau într-un permanent extaz în fața primarului stilat. Impresiona când semna orice adeverință cu acest stilou bengos pentru vremurile acelea. Nu era genul de lătrău cu lecția învățată dinainte. Vorbea clar, scurt și rațional. La ședințe se uita, mereu plictisit, la ceasul de aur, îl punea pe masă, dând de înțeles că trebuie ca ședința să se încheie cât mai devreme. Nu bea, nu umbla după femei. Când președintele CAP-ului și alți câțiva șefuleți au voit să-l cupleze cu „tovarășa Victorița”, curva oficială, ca să zicem așa, a comunei, la care adăstau mai toți activiștii și inspectorii trecători prin comună (Victorița era fiica Melaniei, care practicase aceeași meserie prin anii ’50; de unde se vede că meseria se fură), a ironizat-o atât de cumplit, încât aceasta, cu mândria ei de curvă, a pus piciorul în prag: „ Să fie clar. Nu mă culc cu Bulea de la miliție, că-i țigan, și cu primarul, că-i prea domn”. Paul Petrescu trecea prin primărie ca gâsca prin apă. Când nu era pe la simpozioane, congrese și vizite „dă lucru”, se dădea bolnav. Era, de fapt, un mare leneș. Primăria o conducea secretarul, unul Popescu, care toată viața a visat să ajungă primar. N-a mai ajuns, sărmanul, fiindcă a murit de cancer! După stagiul la primărie, un fel de penitență pentru Petrescu, a primit prin diligențele unei mătuși sus-puse o funcție mare în FUS (Frontul Unității Socialiste), organizație pe care lumea o numea Frontul Unității Tovărășești, adică FUT. Prin Decembrie ’89, Petrescu umbla cu cocardă tricoloră la rever. A intrat în activul FSN, pe urmă a fost activist PDAR și prieten cu Victor Surdu, președintele partidului, persoană cam de același calibru ca și el. Într-o vreme s-a vorbit că va fi numit ministru al industriei, dar nu a ajuns. Până la urmă a fost doar atașat cultural la ambasada din Elveția sau Austria, nu mai știu exact. El, care spunea că după facultate nu a mai citit nici o carte. La ce-i trebuia? El era activist.

NR. 11. BÂRBORĂ BEATRICE, țesătoare la Moldova Tricotaje. A ajuns primăriță de foarte tânără, după ce, fiind ajutoare de băgătoare de seamă pe la sindicatele intreprinderii, s-a culcat cu un șir de tovarăși de prin birouașe și birouri mai înalte (s-a aflat de la unii veleșteni, care lucrau la Moldova Tricotaje). Era cepeleagă și cu o privire cerească. Vorbea puțin tărăgănat, fapt care-i accentua senzualitatea indolentă (dacă nu cumva alăturarea asta de cuvinte nu este cam pleonastică). Se lăsa condusă de secretarul Primăriei, care o frigea până și pe biroul primarial, resimțind deliciul pavoazării cu tricolor. Habar nu avea de treburile Primăriei. Semna actele cu doi de B mari, unduioși și gata! Ca Brigitte Bardot. E drept, își însușise limba de lemn a epocii pe care o turuia pe la ședințe. De fapt asta făceau pe atunci cam toți, doar că limba ei de lemn era și mai calpă, și mai stearpă; vorbea gura fără ea. Încolo se plimba cu șareta, mergea prin livezi, prin pădure la Cosoaia, mânca miere de albine din floare de salcâm și ciuperci marinate la nea Grigore pădurarul. „Si frumos îi asi la mata!” se entuziasma cu lacrimi cepeleaga. Însă n-a stat mult în funcție, fiindcă a venit Decembrie ’89. Unul Tărăbuță, care se ocupa cu distribuirea buteliilor în sat, și altul Vasilescu, profesor de sport, au făcut revoluția la Velești. Au urcat la Primărie cu câțiva elevi fluturând steaguri și bărăbănind tobițele luate de la organizația de pionieri. În drum s-au atașat grupuscului și câțiva bețivani de la bufetul local. Tărăbuță i-a luat cheile Bârboroaicei, i-a tras câteva șuturi în fund și i-a zis: „Știi bancul cu dealul?” „Nu”, zice icnind de plâns Beatrice. „Valea!”. După aceea Tărăbuță s-a autointitulat primar. Azi Beatrice Bârboră e șefă de birou la o firmă de export-import și „bucățica” patronului. Are aproape 60 de ani și aceeași privire cerească.

NR. 12. TĂRĂBUȚĂ ALEXANDRU, distribuitor de butelii. Mai avea tot felul de mișmașuri: vindea pe sub mână țigări BT și conserve românești cu etichete chinezești, mai plasa fete pe ici pe colo, etc. Tărăbuță n-a rezistat în post decât trei zile. Oamenii s-au revoltat: Cum? Hoțul ăla de la butelii – primar? Câțiva au mers la Nanea Petrache, profesor pensionar și fost director, l-au luat pe sus și l-au dus la Primărie. L-au dat jos pe Tărăbuță (care avea să ajungă unul din cei mai puternici oameni de afaceri ai comunei) și l-au pus pe „dom derector” Petrache. Acesta, în anii aceia nebuni, a pus Primăria gaj pentru doi saci de castraveți cornișon, dar asta după ’90. E o altă poveste.

The following two tabs change content below.

Radu Părpăuță

“Părpăuţă e o ţiteră uriaşă cu mii de strune, un intelectual cu o profundă neîncredere în intelect, un senzualist cu un dezgust înnăscut, de rascolnic, pentru închistări în forme stătute (dezgust pe care şi-l camuflează mimînd, în sens invers mimesisului aristotelian, “spectacolul vieţii”), un om religios prin natură, dar care rămîne un raţionalist fisionabil şi impenitent”. Dina Negruţ, în Formula AS.

Latest posts by Radu Părpăuță (see all)

2 gânduri despre “Curriculum vitae sau dosar de cadre

  1. La mulți ani Radu și la cît mai multe scrieri inimitabile, perene, încîntătoare. Și un anunț de ziua ta: de la toamnă redevenim concitadini bahluvi’oți și-o să-i copîrșim (ardelenism) pi tăți!

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.