Există mai multe explicaţii pertinente referitoare la cauzele „orbirii”, „spălării sau raşchetării pe creier”, ori a incapacităţii majorităţii românilor de a percepe minimal realitatea dată. Cea mai frecventă, corectă dealtfel, explicaţie o reprezintă efectul pe care dezinformarea şi instigarea la ură săvârşite de majoritatea posturilor de televiziune, şi în special cele aparţinând lui Voiculescu şi Vântu, l-au produs atât asupra individului cât şi al etosului. O altă explicaţie, la fel de corectă, constă în lipsa aparentă a unor modele ale excelenţei umane demne de urmat sau imitat. Acest fapt se datorează dealtfel şi unei alterări serioase a percepţiei virtuţilor şi a ceea ce reprezintă virtutea în general. Mulţi români ar urma mai degrabă o viaţă inspirată de Becali, Zavoranu, Mazăre, Ponta sau Vântu decât una a excelenţei precum cea a unui Liiceanu, Patapievici, Pleşu sau Mihăieş. Despre aversiunea împotriva intelectualilor s-a scris pertinent şi extensiv în ultimii 22 de ani. O ultimă explicaţie pe care vreau s-o menţionez este corupţia endemică pe care nu puţini o consideră un factor al stării maladive din societatea românească. Ar mai fi şi alte explicaţii, precum economia precară, scăderea calităţii educaţiei, etc. Analiza acestora în detaliu nu este scopul acestui eseu. Le-am trecut în revistă în această mică introducere pentru a creiona pe scurt fundalul criticilor pertinente faţă de situaţia societăţii noastre de azi.

Există însă un aspect ce nu a fost discutat, din câte cunosc eu, şi care reprezintă de fapt cauza primară a degringoladei spirituale cu care ne confruntăm astăzi. Este vorba de principiul ce stă la baza formării relaţiilor inter-umane în societatea românească, relaţii ce s-au format şi cimentat în timpul regimului comunist. Acest principiu a fost preluat şi perfecţionat de regimul Iliescu şi a rămas până astăzi legea nescrisă ce stă la baza relaţiilor dintre indivizi. Acest principiu nu este nou sau inventat de noi, ci este cel adoptat de făuritorii Romei antice. În latină se numeşte do ut des, care tradus cu aproximaţie înseamnă dăruiesc cu scopul de a fi recompensat. Cu alte cuvinte, acest principiu se traduce prin a oferi ceva de valoare în schimbul unui favor sau recompense din partea beneficiarului lucrului oferit. Acest principiu a stat la baza practicii religioase în imperiul roman până la căderea Romei în 410 AD. În ritualul religios credincioşii închinau ofrande sau făceau diferite sacrificii în cinstea unei anume divinităţi de la care doreau ca răsplată îndeplinirea unor dorinţe ce cădeau în sfera de influenţă a zeului/zeiţei respective. Cu timpul, acest principiu s-a răsfrânt şi asupra relaţiilor dintre cetăţenii romani. Relaţia era întotdeauna cea între un cetăţean cu o poziţie socială sau politică superioară (patrician) şi un altul cu un statut social inferior. Acesta din urmă îşi oferea serviciile patricianului în scopul obţinerii unor facilităţi de natură materială în general (un împrumut, cumpărarea unui teren anume, sau obţinerea unei poziţii administrative). În urma obţinerii favorurilor cerute, cetăţeanul cu statut inferior devenea astfel legat moral şi spiritual religios de binefăcătorul său. De menţionat că această relaţie se pecetluia la început sub formă de jurământ în faţa zeilor şi mult mai târziu s-a folosit o formă scrisă de contract. Patricianul putea însă avea mai mulţi astfel de „clienţi”, în funcţie de cât de înaltă era poziţia acestuia în cetate. Cu timpul întreaga societate romană devine o reţea complicată de astfel de patricieni şi clienţi aferenţi. Inevitabil, concurenţa între patricieni a apărut în special când aceştia căutau o poziţie administrativă şi politică cât mai înaltă, cu scopul de a avea mai mulţi clienţi şi de a satisface mai bine pe cei existenţi. Trebuie specificat că aceste relaţii nu au creat un sistem corupt de la început, întrucât totul era pecetluit în faţa zeilor şi orice încălcare morală sau de altă natură a acestei relaţii putea mânia zeii, iar acest lucru nu l-ar fi dorit nici un muritor în acele timpuri. Să nu uităm că Romanii erau adânc convinşi că datorită aplicării acestui principiu, do ut des, zeii nu numai c-au ajutat la făurirea Romei dar i-au dat şi măreţia. De abia în timpul împăratului Augustus corupţia se pare că devenise o problemă, ţinând cont că acesta a emis nişte legi în vederea unei reforme morale în imperiu1.

În societatea românească din timpul regimului comunist s-au dezvoltat relaţii în societate pe baza aceluiaşi principiu roman, având ca protagonişti acelaşi tip de indivizi în ceea ce priveşte statutul social. Vă reamintesc de ce spuneam şi înţelegeam în acele vremuri prin sintagmele sistemul de relaţii sau pilele pe care fiecare dintre noi le avea sau folosea. Un exemplu de „patrician” era vânzătoarea de la Alimentara, sau gestionarul de la aprozarul de la complex; o asistentă medicală, sau doctorul de circă; aproape orice lucrător în administraţie indiferent de nivelul poziţiei reprezenta o sursă de favoruri şi satisfăcut nevoi stringente. Este adevărat că în România comunistă doleanţele şi favorurile cerute se rezumau de cele mai multe ori la lucruri stringente necesităţilor zilnice: hrană, îmbrăcăminte, hârtie igienică, săpun, ţigări sau cafea (în ultimii ani înainte de ‘€™89 nici „nechezol” nu se mai găsea). Cu cât „patricianul” propriu era „€œmai sus-pus” cum se zicea (observaţi că întotdeauna aceştia erau „pusi” şi nu aleşi), de exemplu având o funcţie în partid sau lucrând la Securitate, cu atât puteai beneficia de favoruri mai importante şi substanţiale (obţinerea unei locuinţe noi, admitere la facultate sau chiar paşaport).

Diferenţa între relaţiile stabilite astfel în România comunistă şi cele din Roma antică constă în lipsa totală a moralei şi justiţiei religioase ce le definea pe cele din urmă. În România, cei ce ocupau anumite funcţii sau aveau anumite profesii ce le permiteau să facă favoruri îi tratau şi considerau pe cei ce le solicitau ca aserviţi. Acest lucru nu înseamnă că de cealaltă parte lucrurile stăteau diferit din punct de vedere moral. Cei ce cereau favoruri, la rândul lor, nu aveau remuşcări de ordin moral sau deontologic. Aceste aspecte nici nu erau luate în discuţie, iar în rarele cazuri când se întâmpla erau considerate o expresie a deraierii psihice. Am fost personal considerat un caz patologic de mai mulţi indivizi „sus-puşi” cu care am avut de-a face de-a lungul celor 22 de ani trăiţi sub acel regim criminal.

Un efect al acestui principiu roman, aplicat unei societăţi din care lipsea cu desăvârşire un standard de moralitate şi dreptate şi în care aceste noţiuni fuseseră reduse la simplă obedienţă faţă de autorităţi şi dictator, a fost crearea unui sentiment de siguranţă că totul şi orice se poate face şi obţine dacă ai mijloacele materiale şi „pilele” potrivite scopului propus. Este paradoxal ca într-un regim ce genera frică şi incertitudinea binelui şi răului să se creeze un sentiment de siguranţă. Siguranţa aceasta însă s-a datorat experienţelor zilnice din jurul nostru, ce confirmau faptul că poţi „face rost” de smântână, de ness Amigo, de adidaşi produşi la Bourul, de bilete de tratament, de benzină peste cota lunară, de coniac Segarcea, de şuncă de Praga sau muşchi ţigănesc, de o aprobare pentru Trabant sau Aro, de un apartament într-un cartier mai bun sau proprietate personală şi lista poate continua, dacă aveai aceste relaţii şi pile. Iar exemplele celor ce nu-şi puteau procura sau obţine astfel de bunuri, întrucât nu dispuneau de astfel de „cunoştinte”, au consolidat aceste relaţii.

Ceea ce a fost mult mai grav şi are legătură cu ce se întâmplă astăzi în societatea românească este că, dând mită şi având relaţiile potrivite, puteai practic rezolva lucruri care într-o societate normală ar fi necesitat calităţi şi eforturi proprii pe care mulţi nu le întruneau şi nu le puteau face. De exemplu, puteai obţine un post sau o slujbă pentru care nu aveai pregătirea sau calificarea necesară. Puteai de asemenea aranja orice examen, atât în liceu cât şi la facultate. Se putea obţine o poziţie de asistent universitar fără a fi nevoie de un examen de ocupare a postului, dacă îl „cunoşteai” pe şeful de catedră sau pe profesorul titular la disciplina respectivă. Cu alte cuvinte se puteau obţine cu mită şi relaţii în sistem, pe lângă diverse bunuri materiale, şi lucruri ce în condiţiile unei societăţi democratice bazate pe merit nu ar fi putut fi obţinute decât dacă solicitantul ar fi fost posesorul unor calităţi în acest sens şi în urma unor eforturi susţinute, sau studiu riguros în şcoală.

După 1989 aceste relaţii au fost reluate după o scurtă pauză de câteva luni de la preluarea puterii absolute de către Iliescu şi foştii nomenclaturişti şi securişti. După decenii de consolidare şi înrădăcinare în etos sub comunism şi încă 22 de ani de perfecţionare şi exacerbare, aceste relaţii au ajuns extrem de greu de dizolvat. S-a ajuns la situaţia în care crezul majorităţii românilor se bazează pe această credinţă că este posibilă atingerea oricărui tel şi satisfacerea oricărei dorinţe şi că acest lucru nu depinde de calităţile şi virtuţile individuale şi nici de eventualele eforturi sau munca susţinută în acest sens. Obţinerea acestora depinde exclusiv de reţeaua de pile şi relaţii la care ai acces. Atâta timp cât indivizii şi reţelele pe care ei le formează există şi funcţionează, românul majoritar are siguranţa că „poate reuşi în viaţă”.

Orice anomalie în organizarea şi funcţionarea reţelei produce serioase dezechilibre a sentimentului de siguranţă de care vorbeam. Românul, deşi incapabil de a percepe minimal realitatea dată aşa cum am mai spus, „ştie” sau mai bine zis simte instinctiv că, odată tăiate orice posibilităţi de a obţine favoruri pe care nu le merită sau pentru obţinerea cărora sunt necesare calităţi şi eforturi de care nu dispune şi e incapabil să le facă, va pierde sentimentul de siguranţă că totul e posibil, indiferent dacă are sau nu un obiectiv de realizat în perspectivă. Reacţia la o eventuală rămânere pe cont propriu este violentă în aceeaşi proporţie cu gradul de panică creată de perspectiva faptului că de acum înainte va trebui să se bazeze pe forţele şi calităţile proprii pentru a-şi croi drum în viaţă. Chiar şi cei ce sunt capabili şi au calităţile necesare atingerii anumitor ţeluri nu sunt dispuşi a renunţa la acest mod „descurcăreţ” de viaţă comunitară. Unii dintre aceştia şi-au pierdut pur şi simplu capacitatea şi voinţa de a se baza pe forţele proprii. Restul au devenit convinşi că este o prostie a încerca să-ţi atingi scopul propus prin forţe proprii şi să nu apelezi la un „patrician” sau la una din reţelele de pile existenţe, din simplul motiv că vor fi alţii care o vor face şi atunci vei pierde cu siguranţă.

Ori întotdeauna în societatea românească aceste momente de panică au fost relativ trecătoare, întrucât în marea majoritate a cazurilor se găsea după un timp „€œpatricianul” salvator şi lucrurile intrau din nou pe făgaşul „normal” al liniştii de tip iliescian. Însă, odată cu venirea la putere a regimului Băsescu, acest principiu, dăruiesc cu scopul de a fi recompensat, a fost zdruncinat din temelii când noua putere politică l-a atacat prin crearea unor instituţii anticorupţie şi măsuri eficace de blocare a imixtiunii politice în procesul justiţiei. Astfel au fost atacaţi direct marii „patricieni”, iar câţiva (deşi nu destui) şi-au auzit sentinţa definitivă la închisoare cu executare. Climaxul a fost atins când El Însuşi, cunoscut acum sub numele de penitenciar Năstase Adrian, a fost condamnat definitiv la doi ani de închisoare cu executare. Acesta a fost semnalul că nimic şi nimeni nu mai poate susţine reţelele existenţe protejându-le de justiţie şi că practicile ce definesc aceste reţele nu mai pot fi angajate fără teamă că într-o bună zi procuratura nu va emite un ordin de arestare pe numele celui în cauză. Cunoaştem cu toţii efectele şi reacţia din ultimele două luni a întregii reţele de €”patricieni” care s-au deghizat în politicieni.

Dacă reacţia capilor acestor reţele era oarecum de aşteptat, deşi nu la magnitudinea de azi, cel puţin surprinzătoare pentru unii şi de-a dreptul revoltătoare pentru alţii a fost lipsa de reacţie a majorităţii românilor faţă de lovitura de stat în desfăşurare, ce reprezintă dealtfel un plagiat al celei date de naţional-socialişti după numirea lui Hitler în funcţia de cancelar al Germaniei. Ba mai mult, observăm cu toţii că sondajele de opinie referitoare la suspendarea lui Traian Băsescu arată că mai mult de 60% din respondenţi sunt de accord cu suspendarea. Implicit logic putem spune că aceşti peste 60% de susţinători ai suspendării sunt de accord şi cu practicile neconstituţionale şi ilegale de care s-a folosit reţeaua de „patricieni” reprezentată de USL pentru a ajunge în această situaţie.

Absolut sideraţi mulţi ne-am întrebat cum e posibil ca, după 22 de ani de la căderea regimului comunist, majoritatea semenilor noştri să accepte asemenea crime împotriva statului de drept. Câteva variante de răspunsuri pertinente la această aparentă dilemă le-am prezentat în primul paragraf. Ce propun eu însă este o analiză a acestei lipse de reacţie civică din perspectiva naturii relaţiilor din societatea românească descrise mai sus. Românii practic s-au panicat la aflarea veştilor privind condamnările definitive de care vorbeam. În loc să le crească încrederea în instituţiile statului şi în special în justiţie, aceştia s-au panicat că justiţia în sfârşit funcţionează şi că legile nu mai pot fi încălcate fără o reacţie pe măsură. Panica manifestată de românul de rând la condamnările lui Năstase şi Vântu nu a fost una indusă cu ajutorul televiziunilor, deşi au avut şi ele un rol în formarea mentalului colectiv, ci de înstinctul de conservare care le dictează că reţelele şi pilele vor înceta să funcţioneze, datorită decapitării lor. Trebuie să menţionez că am folosit intenţionat cuvintele „panică” şi „instinct”, întrucât consider că persoanele în cauză nu manifestă acest comportament în urma unei analize raţionale. Panica anihilează raţiunea, iar instinctul se defineşte astfel numai în absenţa acesteia. Aruncarea bruscă în neant a unui principiu ce guvernează de decenii relaţiile inter-umane în societatea românească şi care dădea sens unei existenţe bazate aproape exclusiv pe „pile şi relaţii”, definind astfel „etosul comunitar”, a produs această reacţie de acceptare a oricăror metode, fie ele ilegale şi neconstituţionale, pentru a fi restaurat principiul do ut des.

Despre cum s-au dizolvat relaţiile tradiţionale din societatea Romei antice şi ce posibilităţi există pentru ca acest lucru să se întâmple şi în România de azi, într-un articol viitor.

1 Eric Voegelin, The New Science of Politics, 1st ed. (University Of Chicago Press, 1987), pp. 90-100

Adrian Merfu este student doctorand în Ştiinţe Politice cu specializarea pricipala în Filozofie Politică şi secundară în Politică Comparată la Carleton University Ottawa, Canada. Autorul a obţinut o diplomă în Ştiinţe Politice în 2006 la Concordia University Montreal, Canada şi un masterat în Ştiinţe Politice/Filozofie Politică în 2010 la Carleton University Ottawa, Canada.

Print Friendly, PDF & Email

8 COMENTARII

  1. Se prea poate sa fim usor manipulati cu sondajele de opinie care dau un avans clar (60% sau mai mult) pentru demitere. Nu am mare incredere in ele. Cred ca dinamica generala este si va fi de micsorare a handicapului.

    Foarte util de urmarit ce spune Barbu Mateescu, un statistician absolut respectabil:

    Scorul anti-demitere a crescut cu 1,8%. Iar scorul pro-demitere a scăzut cu acelaşi nivel. Impactul este şi mai dramatic dacă oameni îşi schimbă opinia, trecând dintr-o tabără în alta.

    Să zicem că peste şase zile, scorul conform sondajelor este 60% DA, 40% NU.
    Câte procente trebuie să recupereze Traian Băsescu pentru a câştiga?

    Dacă ai răspuns „20”, mai gândeşte-te o dată. Traian Băsescu ar avea nevoie de 50% din voturi (tehnic 50%+1). Cum el „are” deja 40 de procente, el are nevoie de 10 procente, nu de mai multe. Dacă scorul anti-demitere are 50 de procente+1 vot, automat cel pro-demitere are 50 de procente minus 1 vot.

    Dacă scorul conform sondajelor este 60% DA, 40% NU, diferenţa reală este de 10%. Aceasta este natura jocurilor cu sumă zero.

    Pe înţelesul tuturor: despre cifrele referendumului

  2. Marele explorator Sir Henry Morton Stanley a plecat în 1874 de pe coasta africană a Oceanului Indian pentru a găsi izvoarele Nilului. După trei ani se afla pe cursul inferior al fluviului Congo pe punctul de a lămuri traseul complet al acestuia. Între timp traversase continentul de-a latul, cu eforturi şi suferinţe cumplite. Iată ce i-a spus unul din oamenii săi, cu care pornise din Zanzibar:
    – Puternicul stăpîn e înţelept. El scrie într-o carte tot ceea ce se întîmplă. În fiecare zi are ceva de scris. Noi, negrii din ZANZIBAR, nu ştim nimic şi nu avem MEMORIE. Ceea ce am văzut ieri, uităm astăzi.

    PUTERNICUL stăpîn NU UITĂ NIMIC.

    Sintem noi mai prosti decît AFRICANII din ZANZIBARUL secolului XIX ?

  3. Un articol de referinta pentru care autorul merita felicitari! Dupa ce l-am citit, mi-am adus aminte de proverbul ” o mana spala pe alta si amandoua obrazul”. Proverbul este de origine orientala si nu anglo-saxona. In Orient te murdaresti pe maini si iti patezi obrazul, nici o problema, se rezolva cu un pic de apa si mergi linistit mai departe. Daca insa cineva te pedepseste, sau incearca sa faca asta, pentru ca te-ai „murdarit” pe maini si ti-ai patat „cinstea obrazului”, atunci ESTE O PROBLEMA care trebuie, nu-i asa rezolvata. Si asta se face acum in Romania.

  4. @emil borcean
    Am folosit procentajul de 60% ca o medie aproximativa a sondajelor publicate in presa, insa acest lucru are mai putina importanta in contextul articolului. Nu sunt un fan al statisticilor si sondajelor desi nu le neg utilitatea insa nu pot digera analize politice bazate exclusiv pe astfel de metode si mai ales in Romania unde multe din sondaje sunt „platite” iar altele se lovesc de raspunsuri ce nu reflecta intentia reala a respondentilor. In opinia mea, noi, romanii, avem o tendinta generala de a disimula ce este o reminiscenta a regimului cand ascunderea sau mascarea sentimentelor si opiniilor personale erau necesare pentru a supravietui.
    @vasiliu mircea paul
    Observatia dumneavoastra este deosebita intrucat atinge un subiect extrem de important nu numai pentru societatea romaneasca dar si pentru modernitate in general. Amnezia, acest flagel ce ne-a lovit pe toti, este considerat de la Socrate incoace una din cauzele principale ale degringoladei politice. Este interesant de vazut ce-i face pe romani incapabili sa-si memoreze experientele traite si istoria. Stiu ca s-a scris pe aceasta tema destul in Romania insa din cate imi aduc aminte argumentele nu m-au satisfacut pe deplin. Poate incercati dumneavoastra o explicatie in acest sens avand in vedere ca in cazul nostru la cartea stapanului in care se scrie tot ce ni se-ntampla nu avem acces deoarece arhivele KGB-ului si mai noului FSB sunt inaccesibile.
    @calehari
    Va multumesc pentru aprecieri! As dori sa dezvoltati un pic intelesul proverbului de care vorbiti si in ce fel considerati ca se aplica societatii romanesti.
    Sincer sa fiu, asteptam critici la ce sustin in articol si inca din cele dure desi nu cred ca e timpul pierdut.

  5. Adrian. Oh da, cam asa arata (sau aratau pina nu demult) sondajele, nu e vorba despre o chestiune de raportare incorecta la ceea ce s-a publicat. Postarea foarte recenta a dlui Mateescu si informatii din surse neoficiale m-au determinat sa fac acel comentariu. Poate periferic fata de continutul principal al articolului, dar am ochii pe dinamica intentiei de vot si mi s-a parut o stire imbucuratoare, buna de comunicat.

  6. Am citit si citesc toate articolele scrise de domnul Mateescu si impresia mea este ca intr-adevar omul stie ce vorbeste. Din pacate, eu nu ma mai bucur la astfel de stiri pana nu vad rezultatele finale. Insa in acest caz nu le vom cunoaste cred niciodata din doua posibile motive: unul ar fi fraudarea votului de care sunt sigur 100% (pentru domnul Mateescu invocarea acestui procent reprezinta abominabilul), iar celalalt ar fi refuzul de a vota. Asta nu inseamna ca o astfel de stire nu trebuie comunicata avand in vedere ca indica faptul ca s-au mai trezit inca 1.8%.

  7. Doar in ultimele saptamani am acordat atentie scrierilor acestui Barbu Mateescu si nu sunt defel impresionat. Mi se pare genul de sociolog care stie doar cateva chestii, dar simte nevoia sa se bage mereu in seama, iar cum mie imi displac bagatorii in seama, you can all do the math. Ironic sau nu, primul text pe care l-am citit era o analiza a dreptei romanesti ce urma sa fie publicata in doua parti si pot sa va spun ca rareori imi cad ochii pe ceva atat de aberant.

    Misterul dreptei romanesti (partea 1)

    Omul asta subscrie la cele mai jenante clisee si are pretentia de a-i invata pe altii cum e, frate, cu politica aia. Nu i-ar strica mai multa modestie. Ce inseamna asta? Mai pune-te la punct, domnule Mateescu, inainte de a-i invata pe altii ca apoi ne trezim ca toti cred ca dreapta e cum ai inghitit tu pe nemestecate la facultate.

    Incerc sa revin on-topic, in timp cat mai scurt.

  8. @Vlad M
    Eu vorbeam, in legatura cu domnul Mateescu, de chestiunile legate de sociologie, adica sondaje, procentaje, reprezentari si nicidecum de modul in care domnia sa le interpreteaza si le aplica politicului. Politica este „fortata” sa se conformeze acestor metode statistice si probabilistice inca din anii ’50 cand behaviorism-ul domina stiintele politice, insa rezultatele „estimarilor” au fost similare cu cele in domeniul economic unde toti se dau stiutori dar nimeni habar nu are ce se va intampla (vezi „predictiile” actualei crize financiare).

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here