Ion Diaconescu: unul din cei mai nedreptăţiţi eroi

Eroii români din ultimul secol sunt foarte nedreptăţiţi.

Parcă la inspiraţia lui Iliescu, în Vest nu se iau în considerare decât protestele din perioada ceauşistă, iar atunci se preferă numai disidenţii şi se ignoră suveran rezistenţii.

La noi, când nu se neagă existenţa eroilor, sacrificiile lor sunt evaluate de neaveniţi şi găsite prea mici sau inactuale. Cele mai tari caractere ale ţării, oamenii cu care ne mândrim cel mai mult, sunt analizaţi ştiinţific de experţi infatuaţi care nu vor decât să profite de cei care şi-au câştigat renumele cu sânge (la propriu) . În loc de recunoaştere ni se servesc serate literare cu „comentarii de intimi, amendamente de edificaţi, dezvăluiri de cunoscători” (vorba lui Tudor Octavian) ce reduc cel mai adesea măreţia gesturilor şi a statorniciei în suferinţă la nivelul autorului şi publicului de moment. Am aflat cu stupoare, nu demult, că Alina Mungiu Pipidi a stabilit ca eroii ne ard la buzunar şi, între ei, Ion Diaconeescu este chiar exorbitant.

În puşcărie, curajul moral şi fizic era recunoscut de cei care l-au văzut cum s-a purtat când a fost pus la încercare, indiferent că erau tovarăşi de suferinţă sau torţionari dezaxaţi – repet acest lucru pentru că modestia şi reţinerea lui nu îl lăsau să se întrevadă.
Pus la încercare în cele mai psihopate feluri, nu şi-a trădat crezul politic şi nu şi-a părăsit familia şi prietenii.

Între eroii nedreptăţiţi, Ion Diaconescu e unul dintre cei mai nedreptăţiţi.

Un om foarte inteligent şi foarte echilibrat, al cărui curaj moral şi fizic nu a fost contestat deschis de nimeni, a fost comparat, măsurat şi comentat de toţi neîntrebaţii, începând de la intelectuali sclifosiţi şi politicieni fripturişti până la gospodine şi puştime fără educaţie. I s-a reproşat că nu vorbeşte bine, când el vorbea clar şi la obiect. Că nu are priză la public pentru că avea prea mult respect pentru oameni şi lua prietenia personală prea în serios pentru a se ocupa de succes de mase. Că nu se ştie ce a făcut pentru PNŢ pentru că ciocoiul nou, dispreţuitor şi cinic, nu ţine seamă decât de ce e la nivelul lui, nu şi ce e deasupra lui.

A absolvit strălucit liceul Mihai Viteazul din Bucureşti şi Institutul Politehnic. Începuse cea mai promiţătoare carieră şi nu avea nevoie de sprijin politic care să îi deschidă vreo uşă pentru că inteligenţa şi munca proprie erau suficiente. A intrat în lupta politică în cel mai defavorabil moment, numai din spiritul de dreptate şi cinste în care a fost format în familie. În puşcărie, curajul moral şi fizic era recunoscut de cei care l-au văzut cum s-a purtat când a fost pus la încercare, indiferent că erau tovarăşi de suferinţă sau torţionari dezaxaţi – repet acest lucru pentru că modestia şi reţinerea lui nu îl lăsau să se întrevadă. Pus la încercare în cele mai psihopate feluri, nu şi-a trădat crezul politic şi nu şi-a părăsit familia şi prietenii. După ce a stat foarte multă vreme în lanţuri (fizic) la Aiud, în 1956, a fost trimis la Râmnicul Sărat. Atunci era deja o personalitate, ştiut fiind că nu oricine a fost trimis acolo. Ion Diaconescu a fost printre puţinii care au supravieţuit toţi cei şapte ani, de la debutul experimentului Râmnicu Sărat, până la încheierea acestuia.

Ca pentru toţi deţinuţii politici, ieşirea din închisoare nu a însemnat şi uşurarea poverii. În afară de familie şi prieteni, nimeni nu s-a întrebat dacă s-a adaptat la societatea „nouă” şi cum şi-a refăcut viaţa. Cu toate acestea, cei care l-au cunoscut la Valea Călmăţuilui îl reţin ca pe un om energic şi optimist, deşi el tocmai ieşise dintr-un loc vecin cu iadul, în care condamnaţii, ani de zile, nu i-au văzut şi nu i-au auzit decât pe călăi. După zeci de ani a rămas la fel. La sediul PNŢCD era acelaşi om optimist, care râdea cu poftă şi nu avea aerul obosit aproape niciodată.

Nu s-a autocompătimit şi a făcut tot ce se putea în condiţiile date. A rămas alături de prietenii din PNŢ, iar noi am putut vedea că dorinţa de viaţă şi de luptă politică nu l-au părăsit nici după 94 de ani. Nu e o coincidenţă faptul că a fost printre cei care au înscris PNŢ-ul în Internaţionala Creştin-Democrată în 1987 şi că, mulţumită şi lucidităţii şi stăruinţei cu care a sprijinit toată viaţa opţiunea anglo-americană, în timp ce era preşedintele Camerei Deputaţilor, România a devenit un partener serios (şi nu peste mult membru deplin) al Alinţei Nord-Atlantice. După cum nu e întâmplător nici că rectitorit biserica din comuna natală şi că oamenii de acolo îl respectă şi iubesc.

Pentru ca jertfa să fie completă, la presiunile fizice la care a fost supus în închisoare şi la persecuţiile politice din toată perioada comunistă, s-a adăugat mâhnirea produsă de priveliştea sforăriilor şi arivismului lingăilor şi infiltraţilor mai mult sau mai puţin discreţi din partid. Sigur că ştia cine sunt sforarii şi nu îşi făcea iluzii în privinţa lor. După mărturia Domnului Ion Varlaam, care l-a văzut cum reacţiona în cele mai tensionate împrejurări, el, care nu se dădea în lături de la suferinţe fizice chiar cu riscul vieţii, avea oroare de luptele interne. Avea o „slăbiciune”: nu putea să îi vadă învrăjbiţi pe ai lui. Deşi a evitat conflictul deschis, pentru cine ştie câte ceva despre PNŢCD, este foarte clar că nu i-a plăcut compania trepăduşilor, nici măcar cât era inevitabil în mod formal.

Cu toate că prea mulţi dintre colaboratorii politici din PNŢCD nu l-au răsplătit cum se cuvenea, el continuat să fie deschis şi prietenos cu cei care îi mai rămăseseră fideli şi să facă noi sacrificii, care au mers până la achitarea din ultimele economii a facturilor pentru sediul PNŢ (ca să ştie şi prof. Mungiu cam ce voia să facă cu banii).

În ce mă priveşte, sunt foarte impresionată de lunga prietenie cu părinţii mei, neîntreruptă timp de multe zeci de ani grei. Probabil că a început cu opţiuni politice asemănătoare, mai ales anticomunismul. Ce e frumos e că a continuat cu asumarea riscului de a miza pe prietenia celuilalt în condiţii de incertitudine, de demoralizare, de împlinire poate prea târzie a visurilor din tinereţe. Aceasta e prietenia adevărată, nu absenţa idilică a asperităţilor, neverosimilă de altfel în relaţia dintre caractere foarte tari, ci pariul câştigat în ciuda duşmanilor şi a cinismelor vieţii. Nu pot să uit cât de frumos a vorbit Ion Diaconescu la moartea tatălui meu şi nici că întreba mereu de mama, de sora mea şi de Marius Bostan.

După alegerile din 2007, când ţărăniştii nu mai erau în parlament, Diaconescu spunea că aceasta nu o mare problema pentru că partidul a mai avut o perioada de aproape 50 de ani fără parlamentari, adăugând însă că cel mai important este faptul că cei mai înverşunaţi adversari politici au fost nevoiţi să adopte poziţia PNŢ privind orientarea ţării spre Occident, aderarea la NATO şi UE, afirmarea valorilor morale, economia de piaţă şi democraţia.

Mi se par foarte grăitoare reacţiile la aflarea trecerii lui Ion Diaconescu la cele veşnice. Doamna Lăzărescu şi domnii Mihai şi Adrian Marinescu, nepoţii care l-au îngrijit cu dragoste până în ultimul moment tac. Prietenii vorbesc despre tăria şi optimismul lui. Oamenii obişnuiţi îi admiră de profilul moral. Politicienii care l-au amărât cel mai mult vorbesc cu un tremolo în glas de moralitate, de cât au fost impresionaţi de exemplul lui, de golul rămas… Câţiva mâncători de spanac reiau pe bloguri tâmpeniile despre despăgubiri.

Probabil că vor apărea fripturişti care să spună că ei sunt adevăraţii fii spirituali ai – iată, din nou! – ultimului senior. Nu trebuie crezuţi. Nu ei sunt adevăraţii continuatori ai lui Ion Diaconescu. Ei sunt lupii la oi. Mai degrabă trebuie să avem încredere în cei mulţi şi cuviincioşi, care nu se lungesc la vorbă, însă reţin lecţia de tărie morală. Ion Diaconescu e continuat de cei văd partea plină a paharului, care fac ce pot în condiţiile date, învaţă mereu, îşi păstrează credinţa şi îşi iubesc ţara cu statornicie în fapte, nu în lamentaţii şi promisiuni.

3 gânduri despre “Ion Diaconescu: unul din cei mai nedreptăţiţi eroi

  1. Mediafax

    Fratele mai mic al lui Ion Diaconescu, Gheorghe Popescu, în vârstă de 88 de ani, cunoscut şi ca “părintele Gogu”, ultimul rămas în viaţă dintre cei şapte fraţi ai familiei, s-a recules, joi, la căpătâiul seniorului ţărănist, al cărui trup neînsufleţit este depus la sediul central al PNŢCD.

    Gheorghe Popescu a fost preot, dar acum nu mai activează. A vorbit cu un regret adânc despre fratele său mai mare Ion Diaconescu. Amintirile sale, spuse printre lacrimi, au conturat viaţa chinuită de traiul în puşcării a lui Ion Diaconescu şi tinereţea spulberată de “căpăstrul pus pe cap”, la numai 29 de ani.

    Nu ştiu dacă nu poate fi socotit între oamenii care, în viaţă, nu au păcătuit, ci a fost chinuit

    “Nu ştiu dacă (Ion Diaconescu – n.r.) n-ar fi putut fi socotit între oamenii care în viaţă n-au păcătuit, ci au fost chinuiţi. Pentru mine este un martir al familiei, al neamului românesc. L-am plâns în puşcărie, am fost în puşcărie la el la Aiud, am discutat cu el între gratii, am fost la Valea Călmăţuiului, la Rubla, unde a fost cu domiciliu obligatoriu”, spune, cu glas tremurat de durere, fratele lui Ion Diaconescu.

    Gheorghe Popescu a insistat asupra bunătăţii şi blândeţii lui Ion Diaconescu. În amintirea sa, cele două trăsături ale caracterului lui Diaconescu au fost definitorii pentru viaţa fruntaşului ţărănist.

    A căutat să împace, iar acolo unde nu putea, pleca

    “O bunătate de om, un om fin, cu un caracter cu totul deosebit. Eu nu l-am auzit înjurând, nu l-am văzut certându-se cu cineva. Intervenea în toate discuţiile când se produceau anumite nemulţumiri, animozităţi. Căuta să împace, iar acolo unde nu putea, pleca. Nu-i plăcea să vadă pe cineva supărat. Era omul care vrea să strângă în jurul lui pe toţi. Toţi îi erau dragi, fie din familie, fie străini. Era cu inimă deschisă, cu o bunătate cu totul excepţională, plin de calităţi, virtuţi”, îşi aminteşte Gheorghe Popescu.

    Fratele lui Ion Diaconescu a remorat şi pasiunea lui Ion Diaconescu pentru politică, el apreciind, cu tristeţe, că seniorul ţărănist nu a reuşt să-şi vadă idealurile împlinite.

    Idealul lui a fost ca România să înfloreacă, să prospere, nu a reuşit

    “A fost pasionat în politică. De tânăr era alături de Ion Mihalache, care era unchiul nostru. Îl aprecia Mihalache, îl ţinea alături. Idealul lui a fost ca România să înfloreacă, să prospere, lumea să fie îndestulată, vrea să vadă ţara cât mai bogată, fericită, poporul să se bucure. Nu a reuşit”, a spus părintele Gogu.

    De la 29 de ani i s-a pus căpăstrul în cap

    El a spus că lui Ion Diaconescu i s-a “pus căpăstrul în cap” la 29 de ani, iar lupta fratelui său s-a mutat în puşcării.

    “De la 29 de ani a fost arestat. I s-a pus căpăstru în cap şi nu a mai putut să îşi desfăşoare activitatea pentru care el ar fi vrut să lupte. A luptat în puşcărie cu dârzenie. Nu am ştiut de el cinci ani de zile. Am crezut că e mort, pentru că nu avea voie la pachet, la vorbitor. Primeam scrisori din partea colegilor de puşcărie care ieşeau şi îl descriau în culori frumoase, ne spuneau că datorează existenţa lor moralului pe care îl avea”, îşi aminteşte Gheorghe Popescu.

    Îl cheamă Diaconescu pentru că a fost înfiat de sora tatălui, care nu avea copii

    Părintele Gogu lămureşte şi diferenţa de nume dintre el (numit Popescu) şi fratele său, numit Ion Diaconescu.

    “Eu sunt cunoscut ca părintele Gogu. Popescu Gheorghe e numele meu. De ce eu – Popescu şi el Diaconescu? Dânsul s-a născut Popescu. Sora tatălui, neavând copii, a înfiat trei copii, a luat de la un frate o fată, de la tata un băiat, pe Diaconescu Ion – noi îl numim Nelu. Era un băiat simpatic, frumos, fetele pe vremea lui erau toate după el, era admirat prin comportarea lui, ţinuta lui, era blând”, a spus cel mai mic şi ultimul rămas în viaţă dintre fraţii familiei Popescu.

  2. Am avut marea sansa de a-l cunoaste pe Ion Diaconescu ca om politic si ca inalt demnitar al Statului Roman.
    S-a intamplat acest lucru inca din 1989, in zilele in care in Bucuresti inca se mai tragea iar istoricul PNTCD reintra in istorie dupa patru decenii de interdictie si uriase suferinte pentru toti membrii sai. Am avut ocazia sa remarc ca redactor la „Dreptatea” puternica prietenie dintre cei doi mari lideri taranisti din anii ’90, Corneliu Coposu si Ion Diaconescu.
    Aceste doua mari personalitati politice erau si foarte buni prieteni care se completau intr-un mod admirabil !
    Corneliu Coposu, „Seniorul” politicii romanesti post-decembriste, era o personalitate gigantica de care toata suflarea politica romaneasca manifesta un profund respect (inclusiv adversarul politic redutabil Ion Iliescu). Vorbele sale adanc cumpanite si pline de fermitate erau luate in consideratie de catre intreaga clasa politica romaneasca si aveau ecou in intreaga Europa crestin-democrata.
    Ion Diaconescu era recunoscut si el ca a doua voce, o voce cu un alt timbru dar in esenta la fel de hotarata.
    Doar cu asemenea lideri PNTCD s-a dovedit a fi cu adevarat un Partid National autentic si puternic!
    Disparitia Seniorului in noiembrie 1995 nu a insemnat slabirea PNTCD, dimpotriva! Partidul lui Maniu si Mihalache a continuat sa existe si sa-si indeplineasca menirea. Din nefericire insa PNTCD a trebuit sa plateasca singur toate „oalele sparte” ale Conventiei Democratice in timpul guvernarii incepute in 1996 si sfarsita dupa alegerile din 2000.
    Din nefericire, in amintirea lui Ion Diaconescu nu s-a gasit nici o primarie in aceasta tara care sa dea numele sau unei strazi sau unui bulevard!
    Pacat! Ion Diaconescu ar fi meritat din plin acest lucru. O data mai mult se doveste un adevar stiut: Patria nu este recunoscatoare pentru toti fii ei merituosi atata vreme cat politicianismul este mereu actual si tot timpul pagubitor pentru intreaga suflare romaneasca.

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.