Adrian Papahagi: În vremuri în care contabili acri și ideologi triști nu numărau banul dat înspre slava lui Dumnezeu, s-a înălțat unul dintre marile altare ale creștinătății

0

Apărătoare Doamnă

Începută în 1163 și terminată peste două secole, catedrala Notre-Dame din Insula Cetății este fructul epocii fabuloase numite de Charles Homer Haskins « renașterea din secolul XII ». Manifest al goticului, pe urma catedralelor din Saint-Denis, Sens, Noyon sau Laon, și încununare a lui, izbândă supremă a arhitecturii medievale, Notre-Dame de Paris îți taie răsuflarea prin îndrăzneala turnurilor dinspre apus și prin ingeniozitatea arcelor exterioare (arcs boutants), care preiau greutatea acoperișului și permit bisericii să se înalțe, zveltă și nepământească, spre Cel Înalt. De pe vremea lui Carol cel Mare în umbra catedralei funcționa o școală, iar din aceasta s-a născut, în 1200, universitatea care a dominat intelectual Europa de Vest până la sfârșitul Evului Mediu. În această catedrală s-au căsătorit regi ai Franței, Angliei, Scoției și Spaniei, aici a fost adusă coroana de spini a Mântuitorului.

Desecrată în 1793, în oribila Revoluție, cel mai rușinos eveniment din istoria Franței, Notre-Dame a scăpat in extremis să fie demolată ca impozanta biserică dedicată Sf. Iacob, aflată pe malul drept al Senei, din care a rămas doar turnul (Tour St.-Jacques, azi pe rue de Rivoli, lângă Châtelet). Revoluționarii atei au decapitat statuile regilor din Vechiul Testament (confundându-i cu regi ai Franței: capetele au fost redescoperite și pot fi azi văzute la Musée de Cluny, pe Bd. St.-Michel), au înlocuit statuia Fecioarei cu cea a Libertății, au celebrat câteva sărbători ale Rațiunii, apoi, precursori ai bolșevicilor, au transformat catedrala în depozit de furaje și alimente. La necropola regală din Saint-Denis au dezgropat regii Franței, sperând să descopere dovezi ale imensei lor bogății: au aflat doar oseminte învelite în giulgii simple, ca al Mântuitorului, și le-au aruncat într-o fosă. Tot atunci au fost arse și aruncate în Sena moaștele Sfintei Genoveva, protectoarea Parisului, care a încurajat parizienii să reziste hunilor în 451, salvând orașul. Ura împotriva « pupătorilor de moaște » nu e deloc o noutate! Evenimentele sunt descrise în romanul Sire al lui Jean Raspail și în istoria Revoluției Franceze scrisă de Pierre Gaxotte.

Din fericire, visul imperial al lui Napoleon a redat catedrala credincioșilor ei, iar Buonaparte a fost încoronat aici în 1804. După romanul lui Hugo din 1831, guvernul a decis restaurarea bisericii. Multe elemente care par medievale, inclusiv turnulețul ascuțit (la flèche) păbușit ieri noapte și o parte dintre vitraliile distruse de incendiu, i se datorează arhitectului Viollet-le-Duc, din sec. XIX. Catedrala a fost curățată cu ocazia jubileului celor două mii de ani de la nașterea lui Hristos și se afla iarăși în proces de renovare atunci când, nu se știe din ce cauză, un incendiu a mistuit « pădurea » de stejari milenari care constituiau structura de rezistență a acoperișului.

Am locuit opt ani la Paris, am participat la multe slujbe în Notre-Dame, inclusiv celebrate de cardinalii Lustiger și Ratzinger. Timp de trei ani, am dat meditații unui elev care locuia pe Île St.-Louis și coboram săptămânal colina Sfintei Genoveva, traversând Insula Cetății prin spatele catedralei. Mă opream mereu, răpit de dantela robustă, de elanul incredibil, de grația și ingeniozitatea arcelor care sprijineau, ca șuvițe despletite din pletele Maicii Domnului, mirabila construcție. La răsărit și la asfințit, când nu erau nori, piatra albă a catedralei părea poleită cu aur. Când ieșeam spre Sena de pe minuscula rue de Bièvre, catedrala se ivea deodată, dintre ape, neverosimilă ca un miraj.

Mii de oameni în sute de ani au tăiat piatră și au urcat-o pe schele, au proiectat arce și ziduri ingenioase pentru a mări suprafața vitraliilor prin care lumina crudă a răsăritului sau cea lină a înserării se oprește asupra mesei unde pâinea și vinul se transformă în sfânt trupul și scump sângele Mântuitorului nostru, Iisus Hristos. În vremuri în care contabili acri și ideologi triști nu numărau banul dat înspre slava lui Dumnezeu și mântuirea sufletelor noastre, regii, episcopii, meșterii și locuitorii Parisului au înălțat unul dintre marile altare ale creștinătății.

Ieri noapte, focul, care a ocolit biserica Fecioarei timp de peste 850 de ani, a devastat clădirea într-o proporție pe care abia zilele viitoare ne-o vor revela în toată grozăvia ei. Președintele Franței (creștin catolic care s-a botezat la 12 ani, în ciuda opoziției tatălui său) a promis un imens efort de restaurare a inimii Parisului, și implicit a Franței creștine. Exemplul său a fost urmat de mari patroni, de personalități din toate domeniile, de cler și de popor. Această solidaritate ne va cuprinde și pe noi, români care iubim Franța eternă sau simpli creștini, zguduiți de distrugerea unei case a Domnului. Unii vom participa la subscripția publică pentru reconstrucția catedralei Parisului, dar cu toții ne vom ruga ca șocul acestui sinistru să dezmorțească inimile tuturor și să adune Europa creștină în jurul altarelor ei și al credinței vii, care a construit zidurile și a generat spiritul fabuloasei noastre civilizații. Când vom cânta « Apărătoare Doamnă » în zilele care preced Învierea Domnului și mai apoi ne vom gândi mereu și la Doamna Noastră de la Paris.

Adrian Papahagi

PRELUAT DIN   FACEBOOK

Print Friendly, PDF & Email

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here