Emanuel Conțac: Revoluția franceză a dus la instrumentalizarea Bisericii de către stat, nici vorbă de „separație”. Casarea sentinței date de dl Danileț

0

Într-o postare publicată pe FB (28 aprilie 2020), judecătorul Cristi Danileț scria, cu referire la comentariile venite dinspre BOR pe marginea legii 45/2020 (privind necesitatea orelor de educație sexuală): „Este de neacceptat ca BOR să spună parlamentului ce legi să dea sau să nu dea, ori care sunt bune sau nu sunt bune, ignorând separația dintre Biserică și stat consacrată în Europa în ultimii 250 de ani.”

Am motive să cred că domnul Danileț, care are o solidă formație juridică, emite opinii pornind de la fapte și documente. Dar care sunt oare acele fapte și documente istorice care sprijină afirmația că separația dintre stat și Biserică a fost consacrată în Europa acum 250 de ani?

Ca să nu apară dubii în legătură  cu perspectiva din care scriu acest material, voi pune de la bun început cărțile pe masă: consider că separația dintre stat și Biserică trebuie să existe, dar că ea nu înseamnă, cum sugerează dl Danileț, că Bisericile din România n-ar trebui să emită niciun punct de vedere pe marginea legilor care sunt votate de parlament și care ajung la promulgare pe masa președintelui.

Lăsând deoparte atât conținutul legii care a stârnit reacția BOR, cât și comentariul dlui Danileț, mă voi opri asupra afirmației conform căreia în Europa despărțirea Bisericii de stat a fost „consacrată” începând cu 1770. Mai întâi trebuie observată ironia situației: promotorii laicismului apelează, când este nevoie, la termeni din sfera religioasă (i.e. „a consacra”), pentru a descrie fenomene eminamente seculare. De bună seamă, pentru a intra în vigoare, separația trebuie să aibă o aură sacră. Dar cum ar putea statul să „consacre” ceva, dacă a introdus un clivaj care face sacrul irelevant în viața politică a unei comunități?

Anul 1770 nu conține niciun eveniment definitoriu pentru relația stat-Biserică. Probabil că dl. Danileț are în mintea situația Franței la finalul secolului XVIII, situație pe care, printr-o generalizare facilă, a transformat-o în „paradigmă europeană”, deși modelul francez de laïcité nu este nicidecum norma în Europa. Între 1789 (anul revoluției franceze) și 1801 (anul concordatului negociat de regimul lui Napoleon cu Vaticanul) au avut într-adevăr loc schimbări majore pe scena religioasă a Franței, dar ele nu au consacrat un model viabil. Dimpotrivă, în acel interval statul francez a pus în act un experiment care a dezbinat profund societatea și care s-a încheiat cu instrumentalizarea Bisericii de către stat. Nici vorbă de „separație”, după cum voi arăta succint în cele ce urmează.

Reiau schematic firul evenimentelor. La câteva luni după dărâmarea Bastiliei, regele este forțat de mulțimi să părăsească reședința de la Versailles și să vină la Paris (octombrie 1789). Pe 14 iulie 1790 are loc pe Champ-de-Mars Sărbătoarea Federației. Sub ochii celor 300.000 de spectatori defilează 50.000 de soldați din Garda Națională condusă de generalul Lafayette. Regele se angajează prin jurământ să respecte constituția. În centrul arenei construite ad-hoc, episcopul de Autun, Charles-Maurice Talleyrand, consacră, printr-o liturghie la Altarul Patriei, noua epocă revoluționară.

Încă din noiembrie 1789, Talleyrand, personaj cunoscut mai ales pentru extraordinarul său talent de „supraviețuire politică”, propusese ca terenurile Bisericii (circa 10% din teritoriul Franței) să fie puse „la dispoziția națiunii”, ca biens nationaux, urmând să fie folosite pentru a plăti o parte din datoria colosală a Franței.

Măsura, deși nepopulară în rândul clerului, nu a divizat Franța cum avea să o facă următorul pachet legislativ adoptat de Adunarea Națională Constituantă pe 12 iulie 1790. Prin Constituția Civilă a Clerului, statul își asuma sarcina reorganizării sistematice a Bisericii. Eparhiile erau reconfigurate pentru a corespunde noilor départements. Numărul episcopilor scădea de la 136 la 83, iar parohiile deveneau și ele mai puține. Potrivit art. 16, în localitățile cu mai puțin de 6.000 de suflete urma să existe o singură parohie. Toate celelalte erau abolite și arondate unei singure biserici parohiale.

În răspăr cu tradiția seculară a Bisericii, atât episcopii, cât și preoții erau hirotoniți în urma unui proces electoral. Episcopilor proaspăt aleși li se interzicea să obțină acordul papei (art. 19). Ca o formă de compensație pentru terenurile confiscate în toamna anului precedent, membrii clerului intrau în solda statului.

O altă măsură, specifică regimurilor nesigure, care caută un spor de legitimitate, a fost cerința depunerii așa-numitului „jurământ civil al clericilor” (27 nov. 1790). În urma presiunilor, Ludovic a promulgat actul legislativ în 26 decembrie. Membrii Adunării Naționale doriseră să separe Biserica de stat și au sfârșit prin a diviza profund societatea. Nicio altă măsură nu a învrăjbit mai puternic corpul social al Franței decât această lege, care îi transforma pe preoți în funcționari civili.

Inițial, aproximativ 60% dintre preoți au depus jurământul, în vreme ce doar șapte din cei 83 de episcopi s-au conformat. Talleyrand a fost primul ierarh care a depus jurământul; ulterior, i-a consacrat pe ceilalți episcopi „constituționali”, gest care i-a atras excomunicarea din partea Papei Pius al VI-lea. În scrisoarea enciclică intitulată Charitas, Charles, episcop de Autun, „cel mai entuziast susținător al Constituției”, era pomenit în capul listei clericilor „care au fost biruiți de această nelegiuită înșelăciune”. Talleyrand însă n-a fost afectat foarte mult de excomunicare. Își pregătise din vreme saltul în barca republicană, drept care a intrat în serviciul diplomatic. Avea să lucreze ca ministru de Externe nu doar în timpul Revoluției, ci și sub Napoleon, iar apoi, după restaurație, sub Ludovic al XVIII-lea și Louis-Philippe. (În 1838, ajuns la finalul vieții, Talleyrand avea să facă încă o dată dovada supremului său talent de negociator. Cu câteva ore înainte de a muri a semnat un document prin care s-a reconciliat cu Biserica și a primit ultima cuminecătură după rânduiala rezervată episcopilor).

„Omul cu șase capete”, caricatură a lui Charles Maurice de Talleyrand-Perigord

Pe 27 mai 1792, adunarea legislativă a decretat că preoții care se încăpățânau să nu depună jurământul puteau fi deportați pe baza unei petiții semnate de douăzeci de cetățeni activi. Ulterior, numărul minim de semnături a fost redus la șase. Fiindcă un număr însemnat de preoți nu s-a conformat nici în aceste condiții, Convenția Națională a decis, dintr-un condei, că toți preoții „non-conformiști” erau pasibili de deportare. Abia în 24 august 1797 măsurile represive aveau să fie suspendate temporar. Presiunile asupra clerului au încetat odată intrarea în vigoare a Concordatului negociat de Napoleon în 1801.

În 1793, anul asasinării judiciare a regelui Ludovic al XVI-lea, a fost adoptat noul calendar (concernant l’ère des Français), menit să reseteze istoria. Fiindcă republica se născuse pe 22 septembrie 1792, această zi era fixată ca început al noii ere. Calendarul revoluționar (cu cele 12 luni a câte treizeci de zile) înlocuia săptămâna cu „decada”. Schimbarea era menită să marcheze nu doar separarea Bisericii de stat, ci și începutul unui proces de descreștinare sistematică a Franței. În locul religiei pe care voiau să o disloce, revoluționarii au introdus religii de substitut. Catedrala Notre Dame, transformată în Templu al Rațiunii, a găzduit Festivalul Rațiunii, iar în noiembrie 1793 bisericile din Paris au fost închise. A urmat o campanie sistematică de vandalizare a locașurilor de închinare, pusă la cale mai ales de membrii cluburilor iacobine.

Nu toți revoluționarii au susținut această campanie. Robespierre considera că religia își poate păstra locul în Franța revoluționară, cu condiția să contribuie la coeziunea socială. Prin eforturile lui, în Franța s-a introdus așa-numitul Cult al Ființei Supreme, ca soluție de compromis între catolicism și ateismul militant al iacobinilor. Într-un decret al Convenției Naționale (18 floréal anul II = 7 mai 1794) se preciza că „poporul francez recunoaște existența Ființei supreme și nemurirea sufletului”. Pentru a le aduce aminte oamenilor de divinitate (pour rappeler l’homme à la pensée de la divinité) ori de valorile revoluționare, erau instituite sărbători care să omagieze, între altele, Ființa supremă, Natura, neamul omenesc, poporul francez, binefăcătorii umanității, martirii libertății, dragostea de patrie, ura față de tirani și trădători, stoicismul, dragostea, amorul conjugal etc. În ultimul articol al decretului se propunea organizarea iminentă a unei sărbători în onoarea Ființei Supreme.

Pe 8 iunie 1794, ca parte a festivalului organizat de pictorul Jacques-Louis David, alt supraviețuitor politic de mare talent, Robespierre a ținut o predică în Grădinile Tuileries. O statuie reprezentând ateismul a fost arsă public. A urmat o procesiune pe Champ-de-Mars, unde era instalată o statuie a lui Hercule (simbol al poporului revoluționar). Francezii nu au apucat să guste prea mult din erzațul religios promovat de Robespierre fiindcă în luna următoare „Incoruptibilul” a pierdut frâiele puterii și a căzut el însuși victimă celeilalte mari „separații” revoluționare – cea produsă cu ajutorul ghilotinei.

Ghilotinarea lui Robespierre

După lovitura de stat dată de Napoleon în 9-10 nov 1799, neobositul Talleyrand (care în timpul Marii Terori se refugiase în Statele Unite) a propus încheierea unui concordat între Napoleon și Vatican. Un semnal că Primul Consul urmărea o reorientare față de catolicism a fost chiar discursul ținut de Napoleon în fața preoților catolici din Milano, pe 5 iunie 1800. Cu doar câțiva ani înainte, în proclamația sa către egipteni (2 iulie 1798), generalul Bonaparte se declarase prietenul musulmanilor și întrebase retoric: „Nu l-am nimicit noi pe papa (Pius al VI-lea, n.n.), care spunea că trebuie să facem război contra musulmanilor? Nu i-am nimicit noi pe Cavalerii din Malta, fiindcă acești nebuni credeau că Dumnezeu le cere să facă război contra musulmanilor?”

Napoleon

Acum, în fața clerului milanez, Napoleon se arăta „convins că religia catolică este singura care poate să aducă adevărata fericire într-o societate bine orânduită și să întărească temelia unei bune guvernări”. Primul Consul recunoștea fără preget că revoluționarii făcuseră excese împotriva religiei: „Filozofii moderni au încercat să convingă Franța că religia catolică este un inamic implacabil al sistemelor democratice și al guvernelor republicane. De aici cumplita persecuție pe care Republica Franceză a menținut-o împotriva religiei și a slujitorilor ei; de aici toate ororile la care au fost supuși acești nefericiți oameni”. Cu modestia-i caracteristică, Napoleon adăuga: „Și eu sunt filozof și știu că, indiferent de societate, nimeni nu poate trece drept virtuos și drept dacă nu știe dincotro vine și încotro merge. Rațiunea de una singură nu ne poate ridica până acolo. Fără religie, continuăm să umblăm permanent în beznă, iar religia catolică este singura care îi dă omului o lumină sigură și infailibilă (des lumières certaines et infaillibles) cu privire la începutul său și cu privire la ținta sa finală”.

Pe 5 noiembrie 1800 începeau oficial negocierile cu emisarii papei. În urma acestui complicat proces, Franța a încheiat un acord important care punea capăt experimentelor făcute de revoluționari. Pe 16 iulie 1801 catolicismul a fost recunoscut drept „religion de la grande majorité des citoyens français”. Papa Pius al VII-lea a renunțat la pretențiile asupra proprietăților care fuseseră naționalizate și vândute, primind, la schimb, angajamentul că membrii clerului vor fi plătiți din bugetul statului.

Napoleon a obținut cam tot ce și-a dorit. A permis hirotonirea episcopilor la Roma, dar și-a păstrat dreptul de a-i nominaliza. În plus, în bună tradiție revoluționară, i-a legat cu jurământ de așezământul republican și a cerut ca în toate bisericile din Franța să fie rostite rugăciuni pentru republică și pentru consuli, la încheierea fiecărei slujbe: Domine, salvam fac Rempublicam; Domine, salvos fac Consules.

În aceeași perioadă, statul francez a permis redeschiderea seminarelor teologice. Calendarul republican, a cărui adoptare urmărise secularizarea sărbătorilor și modificarea percepției generale asupra timpului, a fost abrogat în 1805.

Concordatul semnat în timpul lui Napoleon a reînnodat legătura dintre statul francez și catolicism. Noul cadru legal a fost menținut, cu mici modificări, vreme de aproape un secol, până la adoptarea legii privind separarea Bisericilor de Stat, act legislativ promulgat pe 9 decembrie 1905 și intrat în vigoare pe 1 ianuarie 1906. Articolul 2 din lege statua că „Republica nu recunoaște, nu salariază și nu subvenționează niciun cult”.

În lumina celor prezentate mai sus, se impune casarea sentinței date de dl Danileț în primă instanță, întrucât se dovedește că domnia sa nu a studiat temeinic probele din dosarul european al separației dintre stat și Biserică.

Emanuel Conțac

Articol publicat cu acordul autorului.

Print Friendly, PDF & Email

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here