foto: Cununia religioasă a lui Neagu Djuvara, oficiată de Monseniorul Ghika.
sursa: arhiva personală a lui Neagu Djuvara.

Neagu Djuvara ne-a impresionat pe toţi prin boieria sa, prin alegerea de a reveni la 73 de ani definitiv în ţară, prin erudiţia sa, prin felul său de a vorbi o română neaoşă, prin succesul uluitor al carierei sale târzii, prin verva sa şi, nu în ultimul rand, prin omenia sa.

Amabilitatea lui era boierească, adica simplă şi caldă.

Nu se plângea că este neînţeles ca intelectual şi nu era nici „împăciutorist”.

Ştia sa refuze, dar o făcea cu eleganţă. La o dezbatere despre 23 August a refuzat să îi dea un interviu unei tinere ziariste de la una din antene pentru că din principiu evita antenele. A rezistat insistenţelor tinerei, însă a rugat-o să nu interpreteze personal refuzul lui şi i-a sărutat mâna.

A avut duşmani, însă puţini s-au încumentat să îl înfrunte direct, pentru că ştiau că nu se pot ridica la nivelul lui. Majoritatea l-au atacat şobolăneşte, anonim, ca troli pe forumuri. Netul e încă plin de calomnii şi injurii la adresa lui, însa cei care blochează acum conturi de facebook pe motiv de hate speech sunt complet areactivi, sprijindu-i  astfel de fapt pe cei care difuzează mizeriile.

[perfectpullquote align=”right” bordertop=”true” cite=”” link=”” color=”#fff” class=”perfect_pull_quote” size=”13″]Ce rost ar fi avut să rămân după ‘89, să fiu unul dintre cei 8 milioane de locuitori ai Parisului, totalmente necunoscut, şi fără priză asupra destinului ţării mele, pe care, cu toate criticile uriaşe pe care le aduc, o iubesc aşa de adânc, încât vreau să fac ceva pentru ea.
…mă leg mereu de o frază a lui Iisus: „Mulţumescu-Ţi Ţie, Părinte, Domn al cerului şi al pământului, Care ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi cei învăţaţi şi le-ai arătat copiilor“ (…). Acesta este un lucru care mă călăuzeşte cotidian, că altfel nu aş putea să fac rugăciunile mele zilnice. Mă rog şi cred că mă ajută ca să îmi dreg păcatele mele. Eu cred că există Dumnezeu. Am nevoie de El. (sursa, ziarullumina.ro)[/perfectpullquote]

Neagu Djuvara – Implicarea în actul de la 23 august 1944

Pe lângă unele opinii punctuale, în care a comentat evenimentele politice din ţară, şi cele exprimate ca istoric în cărţile sale, motivul principal pentru care a fost (şi probabil va fi în continuare) denigrat Neagu Djuvara este implicarea sa în actul de la 23 August 1944.

Spre marele său merit, este printre puţinii istorici şi oameni de cultură care a avut o atitudine clară şi curajoasă asupra acestui subiect deosebit de important. A făcut foarte multe eforturi pentru a clarifica lucrurile şi pentru a risipi minciunile care intoxică încă lectura acestui eveniment. S-a delimitat categoric de falsurile şi circul festivist făcut de comunişti şi a afirmat cu tărie că  Mareşalul Antonescu a greşit grav şi a adâncit tragedia ţării atunci când a decis de unul singur să treacă Nistrul.

Făcea aceste afirmaţii în dubla sa calitate de diplomat, care a cunoscut evenimentele dinăuntrul Ministerului Afacerilor Străine, şi de ofiţer combatant, rănit pe front, al cărui regiment a fost aproape decimat pe Frontul de Est.

Nu s-a dezis niciodată de implicarea sa în pregătirile ieşirii din războiul alături de Axă. Când a apărut mitul “telegramei de la Stockholm”, l-a respins fără drept de apel.

Trei tineri diplomați de elită

Mai ales, a afirmat mereu ataşamentul, admiraţia şi gratitudinea sa faţă de cei alături de care a lucrat în Ministerul Afacerilor Straine (MAS): Victor Rădulescu-Pogoneanu şi Camil Demetrescu, directorul şi, respectiv, vicedirectorul Direcţiei Cifrului. Această atitudine îl deosebeşte net de tot mediul cultural de la noi, în care cred că pot fi număraţi pe degetele de la o mână intelectualii care cunosc sentimentul recunoştinţei sau măcar admit că datorează ceva cuiva.

Despre Victor Rădulescu-Pogoneanu, asasinat la Râmnicu Sărat în martie 1962, Neagu Djuvara a vorbit de fiecare dată când a găsit un prilej, la Şcoala de Vară de la Sighet, la dezbateri publice sau în articole scrise.

Nu se sfia să fie sentimental şi chiar sa spuna vorbe mari, afirmând că fostul său şef şi prieten este omul care l-a impresionat cel mai mult:

„De aş fi chemat să vorbesc de omul cel mai extraordinar pe care l-am cunoscut, l-aş pomeni pe „conu Pichi Pogoneanu” (aşa-i spuneam noi, tinerii de la Externe, lui Victor Rădulescu-Pogoneanu). (…) Vin şi eu să-i închin aceste rânduri, pentru a încerca să exprim, cu atâta întârziere, marea afecţiune pe care i-am purtat-o şi nemărginita-mi admiraţie.”

În aceşti termeni şi cu atâta dragoste, Neagu Djuvara nu a mai vorbit despre nimeni.

[perfectpullquote align=”right” bordertop=”true” cite=”” link=”” color=”#fff” class=”perfect_pull_quote” size=”13″]…printre studenţii mei am fost surprins să descopăr oameni de un nivel strălucit. Care va să zică, naţia nu s-a stricat, ce s-a stricat este acea minoritate care conduce ţara şi care este, după părerea mea, de proastă calitate. (sursa)[/perfectpullquote]

Prietenia cu Camil Demetrescu a rezistat celor 45 de ani de despărţire. În toata perioada comunistă, prof. Djuvara nu putuse reveni în ţară pentru că nu voise să renunţe la cetăţenia română şi rămăsese astfel „duşman al poporului”, menţionarea sa în procesulul PNȚ-ului fiind un stigmat indelebil.

După revenirea din Bărăgan a lui Camil Demetrescu (după ce trecuse prin  închisorile Galaţi, Sighet, Piteşti şi Râmnicu Sărat si după doi ani la Rubla, jud. Brăila), cei doi prieteni au reluat legătura prin corespondenţă.

Faptul că ştia că poate conta pe o prietenie statornică a fost o mare încurajare pentru cel rămas în ţară, iar abonamentul la L’Express oferit de Neagu Djuvara a fost o sursă preţioasă de informaţii nu doar pentru principalul destinatar, ci şi pentru cei din jurul lui (între care şi familia mea). Deşi la începutul anilor ’90 era şi el cunoscut şi respectat, Camil se bucura ca un elev de liceu de succesul lui Neagu.

[perfectpullquote align=”right” bordertop=”true” cite=”” link=”” color=”#fff” class=”perfect_pull_quote” size=”13″]Într-un sens, e bună şi Hillary Clinton, fiindcă are experienţa politică de atâţia zeci de ani ai lui bărbat-său. Dar, mi-ar plăcea să vină mormonul (D. Trump, n. red.), fiindcă ar da cu pumnul în Rusia fără niciun fel de jenă, ca să zic aşa. Ar fi mult mai brutal. (sursa)[/perfectpullquote]

Caracter

Au fost publicate multe elogii valoroase în onoarea lui Neagu Djuvara, care sunt fără îndoială toate binemeritate. Totuşi, considerentele asupra caracterului şi realizărilor sale intelectuale rămân incomplete dacă trăsăturile profunde sunt trecute cu vederea.

Ar fi păcat să fi fost contemporani cu Neagu Djuvara şi să reţinem mai mult părţile spectaculoase sau picante ale vieţii sale, sau să vorbim de lumina lui doar prin comparaţie cu noroiul postcomunist, şi să nu remarcăm moştenirea pe care ne-a lasat-o nu în cărţi şi interviuri, ci prin tot exemplul vieţii sale, prin credinţa în Dumnezeu, „adânca” iubire de ţară şi impresionanta fidelitate faţă de prietenii din tinereţe. [perfectpullquote align=”right” bordertop=”true” cite=”” link=”” color=”#fff” class=”perfect_pull_quote” size=”13″]Când m-au rechemat în ţară am aflat că sunt implicat în procesul Maniu. De ce mă implicau? Dumneavoastră ştiţi că dacă ar fi fost în ţară, în timpul războiului, oameni cu adevărat filo-germani, ăia au scăpat teferi, ruşii nu au avut nicio pică pe cei care fuseseră filo-germani. Au avut pică pe cei consideraţi ca fiind filo-englezi sau filo-americani. (sursa)[/perfectpullquote]Probabil că aceste calităţi umane l-au făcut iubit şi popular, nu doar apreciat de un grup restrâns de intelectuali rafinaţi. Prezenţa lui în societatea noastră parcă a răspuns unei aşteptări a României decente, doritoare de adevăr şi deschise către lume.

Tinerii cărora le-a ţinut prelegeri (foşti şoimi ai patriei şi pionieri) l-au iubit şi s-au lăsat formaţi de el. Aveau nevoie de un Neagu Djuvara şi când a venit nu le-a înşelat aşteptările.

Nu toată lumea e de acord cu tot ce a spus. Unele afirmaţii par cam nefondate sau şocante, însă cel care le spune rămâne credibil, pentru că e un om care a trăit istoria de partea cea bună, şi-a sacrificat o parte din tinereţe pentru românii din exil, a învăţat pe rupte şi a renunţat la confortul de la Paris pentru ca să-i înveţe istorie (şi savoir vivre) pe fraţii săi care fuseseră ţinuți în minciună, departe de lumea civilizată.

[perfectpullquote align=”right” bordertop=”true” cite=”” link=”” color=”#fff” class=”perfect_pull_quote” size=”13″]Am fost tot timpul român şi în primii 14 ani de exil nu am făcut altceva decât să mă ocup de români cu un salariu de mizerie. M-am ocupat trei ani de soarta refugiaţilor sosiţi la Paris, am creat împreună cu fostul ministru al lui Carol, Nicolae Caramfil, un Comitet de Asistenţă pentru români (al cărui secretar general am fost). Pe urmă m-a recrutat o organizaţie internaţională, am stat un an în calitate de „ofiţer de protecţie” pentru refugiaţi. După aceea m-am ocupat de ziaristică, am fost redactor la Radio Europa Liberă un an şi jumătate, fiind reprezentantul lor la Paris. În acelaşi timp, am devenit secretar general al Fundaţiei Carol – instituţie culturală care încerca să organizeze conferinţe, să reamintească lucruri esenţiale din istoria României. Trăiam foarte greu, cu puţine cotizaţii şi cu ajutor lunar dat de „Free Europe”. (sursa)[/perfectpullquote]

Este o uriaşă diferenţă între criticile formulate de Neagu Djuvara cu privire la anumite momente din istoria ţării, şi critica generalizată şi dizolvantă a unor foşti trepăduşi comunisti, precum Florin Constantiniu sau Lucian Boia, care ne prezintă în loc de credibilitate personală doar publicitate pe bani mulţi şi un trecut de membru PCR.

„Succesul” lui Neagu Djuvara nu a fost rodul întorsăturilor soartei, ci a venit pe fondul unor mari calităţi umane cultivate conştient, constant, cu preţul exilului, al sărăciei şi, o foarte lungă perioadă, al unei insuficiente recunoaşteri profesionale.

De binecuvântările de care se bucură el au parte cei care fac tot ce depinde de ei, nu perfect, ci rămânând ei inşişi cu bună credinţă şi smerenie, şi cu atenţie, disponibilitate şi gratitudine faţă de şansele pe care le oferă Providenţa.