Cine a fost patriotul și cine trădătorul? Ceaușescu sau Pacepa?
Este o întrebare care muncește multe minți în România, în ultimele decenii. Muncește mințile nu pentru că întrebarea, în sine, este grea, ci pentru că mulți nu pot să-i dea răspunsul, atât de evident, din cauză că sunt legați ei înșiși, printr-un fir mai gros sau mai subțire, cu trădarea și/sau cu trădătorii.
Pentru a ușura acest exercițiu de raționament moral, prezentăm un articol al lui Bronislaw Wildstein care tratează exact despre această problemă, și despre un caz particular analog, al unui coleg polonez al lui Pacepa.
Este vorba de Colonelul Ryszard Kukliński, militar cu o carieră strălucită în „armata poporului”, dar care, în 1970, și-a pierdut iluziile despre regimul comunist, atunci când a văzut cum acesta a folosit armata pentru a-i masacra pe greviștii și manifestanții de la Gdansk-Gdynia. Kukliński s-a scârbit de comuniști și de ruși, și a decis să treacă de partea Lumii Libere. Timp de zece ani, expunându-se la riscuri enorme, a transmis americanilor secretele militare ale Pactului de la Varșovia la care avea acces, furnizând astfel Americii și NATO informații deosebit de importante în Războiul Rece.
Iată aici, pe site-ul CIA, mai mult despre Kukliński.
După 1989 cazul Kukliński a constituit, ca și cazul Pacepa, un subiect de controversă politică și morală. Linia de demarcație dintre cele două tabere trece, exact ca și la noi, între aceia care îl consideră pe Kukliński un patriot, un om de un curaj deosebit, care a contribuit substanțial la victoria Lumii Libere asupra Imperiului Răului în Războiul Rece, și, respectiv, aceia care confundă Polonia/România cu criminalii sângeroși care le-au condus, împuterniciți de sovietici – în această a doua tabără se numără desigur slugile regimului comunist, dar și aliați mai recenți ai acestora, cum ar fi, în Polonia, intelectualul stângist Adam Michnik.
Anca Cernea
Despre trădare şi trădători, între Jaruzelski şi Kukliński
Bronislaw Wildstein
„Trădarea” este unul dintre acele cuvinte grave, care sunt înlăturate din vocabularul contemporan. Că doar vrem să trăim ușor, plăcut şi fără probleme. Iar cuvântul „trădare” nu este numai neplăcut, ci este şi încărcat de consecințe deosebit de grave. Deoarece calificativul „trădător” discreditează, iar termenul „trădare” trebuie să atragă după sine condamnarea aceluia care şi-a permis să o comită.
Dacă totuşi îndepărtăm din limbă conceptul de „trădare” și derivatele sale, va trebui să recunoaștem, în consecinţă, că omul nu este legat de niciun fel de îndatoriri semnificative. Trădarea este încălcarea acestora – dacă nu o tratăm cu seriozitatea cuvenită, atunci şi îndatoririle încetează să mai aibă vreo însemnătate.
În aparenţă, lucrul pare foarte atractiv. În orice clipă, putem începe totul de la început, nu suntem limitaţi de sentimentul responsabilităţii, iar lumea pare o mare vitrină, cu oferte nelimitate. Dar este suficientă totuşi puţină reflexie pentru a înțelege coșmarul unei realităţi în care nu am putea conta pe nimic şi nu am putea avea încredere în nimeni. Aceasta ar fi o lume „insuportabil de uşoară”, lipsită de ordine morală și de satisfacţii mai profunde.
În limbajul nostru falsificat, se susţine că responsabilitatea faţă de alții a fost înlocuită cu responsabilitatea față de sine. Ce înseamnă o astfel de responsabilitate, opusă răspunderii faţă de ceilalţi? Nu cumva este vorba de un îndemn la auto-justificare şi nimic mai mult?
Norme distruse
Ni se spune că noţiunea de trădare este lipsită de nuanţe și rezultă dintr-o imagine „maniheistă”, în alb-negru, a lumii. Cu toate acestea, complexitatea incredibilă a realității are loc întotdeauna între doi poli, între care trebuie să o cuprindem. Îi luăm drept referinţă, pentru a grada binele şi răul. Pentru a înțelege și evalua, trebuie să ne referim la concepte limită, cum ar fi, de exemplu, „trădarea”.
Tendințele culturale dominante astăzi în Europa s-au întâlnit în Polonia cu interesele unor cercuri influente, care poartă, din vremurile comunismului, un bagaj de vinovăţii pe care l-ar dori anulat.
În țara noastră, aproape nimeni nu ia apărarea sistemului totalitar, a comunismului. Având în vedere cultul actual – cel puțin verbal – pentru libertate și democrație, este greu de justificat sistemul care a reprezentat negarea acestora. Mai mult decât atât, comunismul a fost impus Poloniei din afară, ca instrument de subordonare față de un imperiu străin și în vederea realizării intereselor acestuia.
Aşadar, oficial, în cea de-a III-a Republică (prin „cea de-a III-a Republică Poloneză”, a III-a RP, este desemnat statul polonez actual, sistemul politic rezultat din negocierile de la Masa Rotundă 1989, dintre autorităţile comuniste şi opoziţie, şi din alegerile ce au urmat. Este a III-a RP deoarece reprezintă reluarea tradiţiei Poloniei independente, cea de-a II-a RP, dinainte de comunism. NT) nu este susţinut comunismul, dar este relativizat răul întrupării sale concrete, adică al Republicii Populare Polone, și sunt justificaţi cei care, din însărcinare străină, au construit-o și au apărat-o. În acest fel sunt exonerate de vină diferite forme de trădare.
Să luăm cazul informatorilor, exemplul care ridică atât de multe controverse. Nu este de mirare, întrucât problema priveşte în jur de 100 de mii de oameni, mulţi dintre ei foarte influenţi și aflaţi deja în poziţii importante în cea de-a III-a Republică. De altfel, şi aceia care i-au mandatat alcătuiesc elita noului, actualului stat.
Informatorul i-a turnat pe oamenii care aveau încredere în el. El a transmis informații secrete care urmau să fie folosite împotriva acestora de către dușmanii lor. Se poate închipui o formă mai clară de trădare?
Ni se spune că informatorii au fost forțați să colaboreze. Unii au fost, alţii nu. Aceste chestiuni vor trebui lămurite și cântărite, la fel şi măsura trădării pe care a comis-o fiecare informator concret, pentru că, în unele situaţii, putem ierta trădarea. Un om care a făcut rău, poate fi, în funcție de împrejurări, mai mult sau mai puțin dezvinovăţit. Cu toate acestea, nu putem schimba calificarea faptei sale, şi nu o putem denumi în alt mod, pentru că astfel am submina ordinea morală.
Trădătorul model
Exemplul cel mai grăitor al confuziei ideilor și valorilor în cea de-a III-a Republică este cazul Wojciech Jaruzelski. El este tipul de mercenar în solda unei țări străine, care a acționat împotriva națiunii sale. Întreaga sa carieră este un exemplu caracteristic al acestei atitudini. Este un individ care a luptat alături de superiorii lui sovietici împotriva mişcării patriotice poloneze subterane, un agent informator care îşi turna colegii la sinistra poliţie militară. Un comandant al armatei poloneze, care, în interesul unei puteri ostile nouă, a organizat în 1968, invadarea Cehoslovaciei care încerca o liberalizare a sistemului comunist. Evoluând în acelaşi rol, şi-a reprimat propria naţiune în 1970.
A pregătit Polonia pentru un Război Mondial, care ar fi urmat să aibă loc în mare măsură pe teritoriul nostru, și ne-ar fi adus distrugerea nucleară totală. În cele din urmă, el a fost autorul legii marțiale. Tentativa de a-l justifica prin aceea că ne-ar fi salvat de la un rău mai mare, este un scandal intelectual și moral. Leszek Kołakowski a ridiculizat cândva această tentativă într-un text chiar despre legea marțială, și intitulat Voi fi un călău mai blând.
Oricând se poate spune că răul făcut este menit să protejeze de un rău încă şi mai mare. Oricare călău poate spune că torturile lui nu sunt nimic în comparație cu torturile pe care le-ar aplica cel care l-ar înlocui, dacă el ar renunța la practicile sale. Nu există nici o dovadă că, dacă nu ar fi fost introdusă legea marțială, ar fi avut loc intervenția sovietică. Toate dovezile indică în sens contrar și știm că intervenția le-a cerut-o sovieticilor însuși Jaruzelski, temându-se că operaţiunea sa ar fi putut da greş.
Jaruzelski a lovit în grandioasa mișcare de renaștere poloneză care a dus la reconstrucția țării noastre. A făcut-o în interesul ţării vecine, care l-a mandatat pe el şi pe cei din echipa lui cu putere asupra Poloniei. Se poate oare găsi un exemplu mai flagrant de trădare națională?
Răspunsuri evidente
Apărarea lui Jaruzelski dezvăluie toată falsitatea celei de a III-a Republici și a creatorilor săi. Această apărare a tovarăşului general a fost paralelă cu cazul colonelului Ryszard Kukliński, cel care, înţelegând ce ar fi însemnat pentru Polonia războiul pe care-l pregătea Pactul de la Varșovia, a luat legătura cu americanii și a devenit agentul lor de informații, pentru a opri nebunia nucleară. A fost acuzat de adversarii săi de trădare. Într-adevăr, folosindu-se de pozița sa, el a transmis Washington-ului informații militare secrete. Dar care loialitate era, totuşi, mai importantă: cea față de naţiunea lui, sau cea faţă de gruparea infracţională în cadrul căreia activa? Răspunsul este evident.
Unul dintre ofițerii de stat major, indignat de reabilitarea lui Kukliński, a aceluia care a plătit cel mai mare preț pentru alegerea pe care a făcut-o (i-au fost ucişi amândoi fiii), a întrebat retoric: „Dacă el nu e trădător, atunci noi ce suntem?”.
Întrebarea este bine pusă, iar răspunsul – evident. Kukliński este erou – iar Dvs., domnilor, sunteţi trădători.
Bronislaw Wildstein, Niazalezna – Nihilizm III RP, 23 martie 2012 (traducere de Anca Cernea)
P.S.
Michnik îl dezaprobă vehement pe Kuklinski pentru că el reprezintă subordonarea Poloniei față de SUA și e rusofob, dar pe generalul Jaruzelski, personificarea subordonării față de sovietici și criminal în serie comunist, Michnik îl apără încă și mai vehement (n.t.).
Michnik: „nu te mai lua de General, bine?” (literal, expresia folosită de Michnik e: „f-ck off, … will you?”)
16 Comments
Costin Andrieş
5 August 2013Intre timp, de problema s-au ocupat si talpesii, roncii si wattsii din post-ceausism (Dogaru, Buzatu etc), dar in alt sens (Pacepa.ro, un site care trimite foarte des la siturile lui Roncea si Jurnalul National):
Pacepa a tradat patria, pe patriotul Ceausescu si patriotica Securitate (din care autorii “cercetarii” au facut parte), iar acesti ceausisti cheltuiesc bani nostri platiti sub forma de taxe ca sa se vopseasca pe ei si pe Ceausescu in patrioti.
Silvapro
5 August 2013Intrebarea este f. simpla daca facem o mica comparatie:
Ginditi-va ca unul din generalii lui Hitler ar fi tradat tarilor aliate niste planuri de razboi ale lui Hitler pentru ca acesta sa poata fi invins cit mai repede. Nimeni nu ar mai fi stat in cumpana sa-l declare erou su tradator, iar sentinta de moarte emisa pentru el de catre Hitler ar fi fost instantaneu anulata dupa caderea lui Hitler.
Vincent
5 August 2013Nu vreau sa stric spiritele pe aici, dar in link-ul pus la finalul articolului, cel despre cum il dezaproba Michnik pe Kukliński, apare scris ca si Lech Walesa si alti membri ai Solidaritatii au avut o pozitie similara. Sau cel putin asa am inteles eu. Nu tin sa apara comentariul, voiam doar sa atrag atentia pentru ca mi se pare important in discutie. Pe undeva ii inteleg pentru ca in perioada aceea niciunul dintre cei din Solidaritatea nu ar fi facut sau aprobat ceea ce a facut Kukliński pentru ca si-ar fi sabotat puternic pozitiile de luptatori independenti si prin mijloace exclusiv pasnice (adica fara implicarea vreunor forte armate) impotriva regimului si ar fi devenit imediat vulnerabili la critici cum ca ar fi spioni americani sau ceva de genul asta. Cred ca si la noi, in Romania, disidentii s-au ferit sa ia o pozitie in legatura cu Pacepa pe vremea lui Ceausescu. Probabil unii au ramas in aceeasi logica a unui dublu discurs si, cum remarca si articolul citat, admitand rolul lui Kukliński ar insemna si sa admita ca sistemul nu a cazut doar ca urmare a activitatii Solidaritatii, lucru care nu e chiar asa absurd daca acceptam ca exista multe orgolii chiar si in randul disidentilor. Se doreste probabil pastrarea unei aure mitologice in jurul Solidaritatii si a modului in care regimul a cazut de la sine, in mod miraculos, doar pentru ca membrii Solidaritatii erau foarte virtuosi si de o moralitate dusa la extrem, nu doar niste simpli oameni.
Lucrurile nu stau chiar asa si e evident ca a fost nevoie si de oameni precum Kukliński, un real erou. Dar eu nu sunt disident polonez care sa am vreun piedestal de tencuit si de aparat, asa ca pot sa privesc lucrurile mai la rece.
Cat despre comparatia cu Hitler, lucrurile-s din nou ceva mai complicate in practica. Nici Jaruzelski si nici macar Brejnev nu era Hitler (vorbesc strict ca persoane si ca regimuri din vremea lor, nu intru in discutia mai larga nazism vs. comunism) si cred ca e evident ca nu se punea problema ca disidentii sa aiba discutii directe sau prin intermediari cu Hitler. Adica au existat niste negocieri, s-a creat o oarecare complicitate ad-hoc intre membrii Solidaritatii si regimul Jaruzelski, asa cum se creaza intre doi dusmani de moarte care duc tratative si agreeaza sa aiba un minim respect reciproc pentru scopul negocierilor. In aceasta relatie, Kukliński e un element strain, care nu poate decat sa strice tangoul dintre disidentii Solidaritatii si Putere. Cred ca povestea asta este destul de relevanta pentru ce putere mare au capatat cei din Solidaritate in anii ’80 daca Regimul i-a recunoscut oficial ca parte adversa la o negociere, negociere intre egali, se intelege. Iar intre egali nu mai e loc si de altii, precum Kukliński, care nu respecta regulile jocului, cred ca e clar.
Vioante
5 August 2013“Defectarea” lui Pacepa a avut consecinte majore pentru intreg spionajul romanesc- “within three years the entire organization had been eliminated. Not a single top official was left, not a single major operation was still running” -din “The American Spectator”- 1988.
Consecintele includ spionajul economic, aspect ce era de fapt specialitate lui Pacepa. Intre 1959 si 1972 Pacepa a fost directorul sectiei de “spionaj industrial” a DIE, iar apoi-din 1972-1978 sef DIE si consilierul lui Ceausescu in “securitate nationala si dezvoltare tehnologica”.
Anca Cernea
5 August 2013@3 Vincent, comentariul deschide multe fire interesante, care are merita să fie discutate în detaliu – din păcate, nu sunt sigură că e posibil să o facem aici acum.
Mă voi opri doar asupra câtorva:
– Solidaritatea a fost o mișcare uriașă, ea a unit multe persoane, grupuri și curente, care după 1989 au luat căi politice diferite, chiar opuse:
în mare, ar fi două:
1. un curent conservator, catolic, patriotic, pro-american (Anna Walentynowicz, Antoni Macierewicz – fondatorul KOR , frații Kaczynski, etc, etc)
2. și unul liberal, care a evoluat tot mai la stânga (Michnik, Mazowiecki, Bronislaw Geremek, Tusk, etc), pro-UE (citește: pro-Germania) și, mai ales de la Smolensk încoace, destul de explicit pro-Rusia.
Liberalii de stânga sunt cei care au dominat atmosfera la vestita „Masă Rotundă” din 1989 și au stabilit politica „liniei groase”, adică refuzul lustrației și decomunizării. Politica liniei groase s-a transformat însă repede într-o alianță solidă a liberalilor cu foștii comuniști, împotriva conservatorilor. Liberalii și postcomuniștii alcătuiesc în prezent establishmentul politico-buisness-mediatic polonez, exact ca și USL la noi – inclusiv cu afaceri tenebroase și presă mogulistă, v. afacera Rywin.
Ca și noi, și polonezii anticomuniști au avut parte de rupturi și surprize dureroase; așa cum unii dintre noi sunt șocați să le vadă pe surorile Coposu la Antene, așa și pentru polonezi a fost șocant să-l vadă pe Jacek Kuron alături de Michnik împotriva lustrației.
În chestiunea Kuklinski, e destul de clar, conservatorii îl respectă și îl apreciază, stângiștii îl socotesc trădător.
În chestiunea Jaruzelski, Kiszczak, etc, e și mai clar. Conservatorii insistă ca ei să fie judecați pt crimele lor, liberal-stângiștii insistă să-i apere, să-i laude, și să-i atace pe conservatori.
– Lech Walesa a avut printre toate acestea o traiectorie sinuoasă, în ultimii ani fiind apărat și drăgălit de establishmentul liberal-postcomunist, deși nu a fost mereu așa. Walesa a avut, desigur, merite personale, dar este clar că nu i se cuvine piedestalul tencuit pe care s-a cocoțat. Nu e loc aici să intru în detalii, voi menționa doar unul, cel mai grav: a fost informator al SB (Securitatea poloneză), sub numele de cod „Bolek”, și-a turnat pe bani colegii, din 1970, cel puțin până în 1976 (oricum, rămânând cel puțin șantajabil și după aceea).
Reamintesc aici faptul că în dec 1970 au avut loc mari greve și proteste în orașele de pe țărmul baltic, Gdansk, Gdynia și Sopot, reprimate în sânge – ceea ce a rămas în istorie ca „masacrul de pe țărm”, operațiune executată de armată, sub comanda lui Jaruzelski. Atunci s-a făcut Walesa turnător, atunci Kuklinski a decis să treacă de partea Vestului. Cred că nu mai e nevoie să adaug nimic în privința autorității morale cu care Walesa s-a pronunțat asupra lui Kuklinski.
– În anii 80, Solidaritatea avea nenumărate publicații subterane, în care se exprimau diferite păreri. Din câte astfel de materiale mi-a fost dat să văd, nu am găsit vreo condamnare a lui Kuklinski. Am găsit, însă, articole care nu excludeau în principiu necesitatea trecerii la lupta armată împotriva comuniștilor. Solidaritatea a fost ajutată masiv din Vest, evident, în mare măsură din SUA, și nu vedea în asta ceva rușinos, dimpotrivă.
URSS și SUA nu sunt entități echivalente dpdv moral. URSS era Imperiul Răului. SUA nu era Paradisul, ci lumea normală, atât cât poate ea să fie de normală aici, pe pământ, după păcatul strămoșesc.
În ceea ce-l privește pe Kuklinski, el a refuzat răul absolut al URSS, și a optat pt cel mai mare bine posibil în anii 80, SUA. Când un păcătos renunță la un păcat pe care obișnuia să-l facă până atunci, nu-i reproșează nimeni că „l-a trădat pe necuratul”. Poate că omul cu pricina nu devine automat sfânt prin asta, dar e clar că, în cazul lui Kuklinski, gestul a fost de un curaj eroic.
– Solidaritatea a constituit cu siguranță un factor important în înfrângerea suferită de URSS în Războiul Rece. Dar nu a fost singurul. Niciun istoric/analist/autor de memorii cât de cât realist nu pretinde că negociatorii de la Masa Rotundă au fost cei care au înfrânt singuri Imperiul Răului.
– Comparația cu Hitler: e adevărat, Vincent, Jaruzelski nu era Hitler, și Brejnev nu era Stalin. Dar chestia e că Jaruzelski (și Brejnev) nu ar fi existat fără Stalin. Altfel spus, chiar dacă Jaruzelski și Brejnev sunt personaje mai târzii, și nu au apucat să se compare la cifre macabre cu zecile de milioane de morți ai lui Stalin, din punct de vedere moral, îl înglobează. Am mai scris pe ILD acum ceva timp chestia asta:
când cineva se face comunist oriunde în lume, cu cât o face mai târziu în timp, cu atât își asumă și mai multe crime – intră și Lenin, și Stalin, și Mao, și Ho Și Min, și Pol Pot și toți nenorociții mai recenți, pe nota de plată. Deci nu e o scuză pt Jaruzelski faptul că a activat mai târziu în era comunistă. Dimpotrivă, experiența istorică de comunism acumulată până la el îl învinuiește și mai mult și îi anulează orice prezumție de cretinism.
Deci aici îi dau dreptate lui Silva, comparația ei mi se pare adecvată, Kuklinski trebuie privit ca un erou, a luptat cu mare curaj pentru Lumea Liberă, iar cei pe care i-a combătut, Brejnev și Jaruzelski, sunt indivizi care au acționat în sensul și în virtutea crimelor lui Stalin, chiar dacă nu au reușit să le egaleze în întrecerea socialistă. (Silva a scris de Hitler, eu l-am înlocuit cu Stalin, dar sper că se acceptă, dat fiind că Stalin nu a fost cu nimic mai prejos decât Hitler.)
PS. Mi se pare foarte grăitoare descrierea lui Kuklinski de pe site-ul CIA – „primul ofițer polonez din NATO” și resp, cea a lui Jaruzelski, de pe un forum polonez „ofițer sovietic de origine poloneză”.
Anca Cernea
5 August 2013Zilele astea, generalul Stanislaw Koziej, șeful Biroului Securității Naționale BBN, un fel de CSAT polonez (unde a fost numit de actualul președinte liberal-rusofil Bronislaw Komorowski, pe locul lăsat liber de Aleksander Szczyglo, care a murit la Smolensk) l-a comparat pe Kuklinski, nici mai mult, nici mai puțin, cu Snowden!!!!
Chestia a declanșat scandal printre conservatorii polonezi.
Koziej nu e la prima pronunțare senzațională. A mai făcut valuri când BBN a produs un document de analiză strategică din care reiese că garantul securității Poloniei nu e NATO, ci Rusia!
Silvapro
5 August 2013Mai bine de cum ai explicat tu cum sta chestia cu tradarea, nici ca se poate:
Vincent
5 August 2013@Anca Cernea #5: doar o observatie – cand spuneam de tratative si relatiile cu puterea nu ma refeream doar la cele din timpul Mesei Rotunde din 1989. Ele sunt mult mai vechi si incep inca de prin 1981. Fara ele nu s-ar fi ajuns la Masa Rotunda din 1989. Adica suficient timp cat sa se consolideze o relatie intre anumiti membri marcanti ai Solidaritatii si putere. Si imi e destul de clar ca cea mai mare parte a acestora nu erau pentru o solutie armata in perioada respectiva. Sigur, tratativele nu s-au purtat la fel de la inceput, raportul de forte s-a schimbat incet-incet si a variat constant in acea perioada. De asta ziceam de un tango.
Nu mi se pare sa fi echivalat pe undeva URSS cu NATO, dar e OK de precizat si asta, poate sunt unii pe aici care nu stiau ????
Anca Cernea
5 August 2013@8 Vincent, desigur, nu am precizat diferența dintre NATO și URSS ca răspuns la @3. Am precizat-o pt că, într-adevăr, mulți le tratează ca fiind simetrice, sau cel puțin au grijă să se distanțeze suficient și de SUA/NATO, pt că li se pare că dă mai bine să fii independent.
Am apreciat însă în mod deosebit comentariul @3, de aceea i-am răspuns atât cât am putut de consistent în spațiul limitat al comentariilor.
În ceea ce privește relația creată între guvernul comunist și liderii Solidarității între 1980 și 1989, eu nu o văd, totuși, chiar într-o continuitate. Cu comuniștii nu se poate face un parteneriat cavaleresc, deși unii dintre liderii aripii liberale a Solidarității poate că au crezut sincer în varianta asta, cel puțin la început.
Acordurile de la Gdansk din august 1980 au fost acceptate de comuniști pentru că, într-adevăr, nu aveau încotro. Pt că Solidaritatea era extrem de puternică – puterea ei i-a luat pe comuniști prin surprindere, dar nu numai pe ei, ci și pe conducătorii înșiși ai mișcării.
Sunt însă nenumărate dovezi că negocierile de la Santierul Naval din aug 1980 nu au fost duse de comuniști cu bună credință; ei au încercat toate stratagemele, toate minciunile, toate tehinicile de manipulare și de șantaj aflate în arsenalul marxist-dialectic.
Dovada este legea marțială, care a fost pregătită minuțios, cu multe luni înainte, lucrându-se la listele celor care vor fi arestați și duși în lagăr. Legea marțială a fost o ruptură radicală a oricărei relații dintre guvern și mișcarea Solidaritatea – desigur, cu excepția acelor lideri ai acesteia care erau informatori și jucau dublu; ei și-au văzut în continuare de sarcinile trasate de SB (v. Leslaw Maleszka, dar f. probabil, și unii mai importanți).
Este adevărat că unii dintre intelectualii care i-au consiliat pe muncitorii greviști erau mult mai concilianți decât aceștia, și îi îndemnau adesea la concesii față de comuniști – v. Bronislaw Geremek, de exemplu. Poate că, în mod sincer, așa credeau ei că e bine, poate că nu erau destul de vizionari, sau poate că aveau și alte motive, nemărturisibile. Îi regăsim printre negociatorii Mesei Rotunde și apoi partizanii „liniei groase”, adversari înverșunați ai lustrației și decomunizării, și apărători ai comuniștilor. În general, este destul caracteristică acestor intelectuali de stânga o atitudine elitistă, de neîncredere, sau chiar teamă de muncitorime și de mase.
Recomand două articole ale unui participant activ la aceste lupte, discuții și evenimente, Bronislaw Wildstein:
Reflectând la Solidaritatea (I)
Reflectând la Solidaritatea (II)
Dacă e să dăm cuvântul unor voci mai radicale în critica lor față de intelectuali ca Adam Michnik, Tadeusz Mazowiecki, Bronislaw Geremek, problema poate privită și astfel – prin prisma unui alt tip de continuitate:
Aceștia sunt oameni proveniți din sistemul comunist, sau strâns asociați lui. La un moment dat – momentul e, pentru mai toți dintre ei anul 1968, când comuniștii polonezi au declanșat o vastă și agresivă campanie antisemită, în cursul căreia, printre alte măsuri, au fost „epurate” cadrele regimului care erau de origine evreiască – a intervenit o ruptură între intelectualii de care vorbim și conducerea comunistă a vremii. Dar în 1989, ei s-au împăcat cu foștii tovarăși, revenind la o simbioză firească, dat fiind trecutul lor și lumea din care proveneau, dinainte de 1968. Între ei și comuniști nu intervenise chiar un divorț-divorț, ci mai degrabă un conflict de familie, un scandal dur, dar rezolvabil, ca să zicem așa. În total au mai multe decenii de istorie alături de comuniști, decât intervalul de 20 de ani, 1968-1989, în care au fost certați cu ei.
În sprijinul unei astfel de abordări ar veni faptul că atitudinea acestor intelectuali, în confruntarea cu regimul comunist, era mai degrabă cea a unor disidenți decât a unor opozanți – ei insistau pe o reformă în cadrul sistemului, nu cereau o schimbare radicală de sistem politic.
Prin contrast, intelectualii proveniți din tradiția poloneză catolică și patriotică, priveau regimul comunist ca pe o ocupație străină, rusească, și nu doreau o reformă a acestuia, ci independența – chiar așa se exprimau. Antoni Macierewicz, fondatorul KOR, a întins mâna, însă, celuilalt grup, venit dinspre comuniști, și, în ciuda marilor diferențe dintre ei, toți acești intelectuali au luptat împreună până în 1989, desigur, nu fără conflicte și tensiuni, dar totuși, într-o admirabilă sinergie. Conservatorii rezonau, evident, mai bine cu Biserica – o instituție extrem de importantă în toate aceste evenimente – și cu poporul de rând, iar liberalii proveniți de la stânga aveau o mult mai mare vizibilitate externă, ambele ingrediente fiind absolut necesare pentru succesul unei mișcări de o asemenea amploare.
Ceea ce am zis mai sus e foarte simplificat. Destinele particulare ale fiecăruia dintre eroii Solidarității au fost adesea mult mai complexe.
Wildstein, de exemplu, povestește în cartea sa de memorii apărută anul trecut, că el s-a simțit inițial mult mai aproape de Kuron și de Michnik decât de Macierewicz, Naimski, etc, pe care îi admira, totuși, foarte mult. În anii 90, se simțea mult mai aproape de liberali și de tabăra lui Mazowiecki, unde avea mult mai mulți prieteni. Și totuși, Wildstein este astăzi unul dintre liderii intelectuali ai conservatorilor. Motivele evoluției lui sunt multe, a scris despre ele, dar nu e locul aici să le discutăm. A fost însă foarte importantă constatarea că tabăra liberală a impus societății poloneze compromisul dezastruos, dpdv moral și practic, al suspendării justiției în ceea ce privește crimele comunismului.
Ca și la noi, acesta este defectul fundamental al vieții publice de după 1989; toate patologiile și pericolele care afectează și amenință țările noastre se trag de la persistența vechilor structuri; de aici provin, în cea mai mare măsură, corupția și crima organizată, distorsionarea vieții politice, a afacerilor și mediilor de informare, prin prezența toxică securiștilor și comuniștilor nelustrați.
Anca Cernea
5 August 2013@7 Silva, deși nu prea are legătură cu tema de mai sus, dar a propos de „l-a trădat pe necuratu”:
se tot spune „România a trădat Germania în cel de-al II-lea război”. E o absurditate de aceeași structură. Acuș, peste câteva zile, o să o auzim iar, că se apropie 23 august.
Silvapro
5 August 2013Poate fi asa ceva? Dar cine poate sa spuna asta? Legionarii?
Nici la Ceausescu nu se invata asta.
Anca Cernea
5 August 2013Chestia cu „România a trădat Germania” o auzi tot mereu, din toate părțile și o găsești și prin comentarii, ce-i drept, anonime, pe forumuri. Nu prea și-o asumă nimeni, direct, pe semnătură, dar e prea omniprezentă ca să nu sugereze o zvonistică răuvoitoare, pt că așa ceva nu se explică doar prin prostia naturală a dătătorului cu părerea.
Dar găsești multe texte asumate și semnate, despre „trădarea” de la 23 august – zicându-se că a fost o „trădare a României” sau „a fost trădat Mareșalul”.
Această a doua variantă apare nu numai pe bloguri ieșite din din scală, cum ar fi cele ale unor Coja, Roncea, etc, adresate securiștilor și unui număr oarecare de proști care umblă după astfel de chestii.
E vorba și de giganți ai jurnalismului mainstream, precum Ion Cristoiu.
https://inliniedreapta.net/insemnare/cateva-relatari-ale-lui-camil-demetrescu-si-contextul-lor/
mostră:
https://adevarul.ro/news/societate/punctul-slab-maresalului-mihai-antonescu-1_50a7b9e67c42d5a6636a0b01/index.html
ca să vezi cum își permite să-i facă „trădători” pe oameni precum Camil Demetrescu și Victor Rădulescu Pogoneanu.
Mai sunt câteva zile, și iar vine vorba de „trădarea” de la 23 august, iar va fi ridicat în slăvi Mareșalul, stai să vezi.
Mihaela Bărbuş
5 August 2013Nu stiu daca s-a remacat ca in contextul aburelilor legate de Visinescu nu au fost nici macar mentionati cei care l-au infruntat si i-au rezistat la Ramnicul Sarat, ca Alexandru Todea, Victor Radulescu Pogoneanu, Camil Demtrescu, Ion Diaconescu, Ioan Ovidiu Borcea, tata, etc. S-a amintit insa de faptul ca Visinescu ar fi fost in plutonul care l-a executat pe Maresalul Antonescu.
Visinescu era un communist sadic. Se pare ca il omorase pe tatal sau. Nu e de mirare ca a fost ales sa fie intr-un pluton de executie. Insa asta nu il face pe Maresalul Antonescu o victima a lui Visinescu comparabila cu eroii de la Ramnicul Sarat. Personalitatile poltice si diplomatii care au fost dusi acolo au fost clar de partea lui Iuliu Maniu si impotriva politicii lui Antonescu.
Costin Andrieş
5 August 2013Mihaela, asa e, a fost aratata victima cea mai spectaculoasa, Antonescu. Art lui Biro Atilla l-a pomenit, cred, mai degraba, doat pt ca nu ii cunoaste pe ceilalti, mult mai importanti. Poate scrii ceva ????
Liv St Omer
5 August 2013Costin, @1
….serios? Pai inseamna ca pe asta ar trebui mers, ar trebui subliniat cu 3 linii, ca derbedeii astia, talpesii, watts-ii, etc, ne mint in fata pe banii nostri
Apropo de Germania, Anca….ineptia asta, cu “Romania a tradat Germania” am auzit-o in Catavencu, de n ori, sub semnatura, ca uite, dom’le, d-aia ne-a fost noua atat de greu sa stabilim relatii comerciale cu Germania (sigur, de mineriade nu vorbeste nimeni….). Maretul Mircea Toma mi se pare ca excela in idiotenii d-astea, sau Liviu Mihaiu.
Anca Cernea
5 August 2013Azi a izbucnit un mare scandal în Polonia. Istoricul Slawomir Cenkiewicz a dezvăluit la TV Republika cine l-a turnat pe Kuklinski.
Cf. documentelor descoperite de Cenckiewicz în arhiva IPN – Institutul Memoriei Naționale, turnătorul a fost Mgr. Janusz Bolonek, care a fost nunțiu și în România.
Janusz Bolonek, era turnător pt securitatea poloneză din iunie 1981.
Era om de încredere al Papei Ioan Paul al II-lea, traducătorul lui de engleză, angajat al Secretariatului de Stat al Sf. Scaun.
Un ofițer CIA a vorbit cu Papa Ioan Paul al II-lea (Bolonek traducea) de existența unui spion în Statul Major polonez în nov/dec 1981, dar nu i-a dat numele. Așa că, atunci când au început cercetările în Statul Major, Kuklinski a apucat să scape, fugind în SUA.
În prezent, Arhiepiscopul Bolonek e nunțiu în Macedonia.
sursa:
http://niezalezna.pl/51704-slawomir-cenckiewicz-ujawnia-nazwisko-tajnej-wtyki-komunistow-w-watykanie?page=4
http://niezalezna.pl/51730-gmyz-dla-niezaleznapl-komunistyczny-agent-w-watykanie-nowe-fakty