Reflectând la Solidaritatea, partea II

de Bronisław Wildstein
traducerea, Anca Cernea

Se cuvine să recunoaștem totuși că această aptitudine spontană de a construi într-o clipă marea mişcare a Solidarității – e suficient să o compari cu alte inițiative cunoscute din istorie la o scară mult mai mică – trebuie să fi rezultat dintr-o capacitate de auto-organizare obținută din experienţe istorice mai vechi, păstrate în tradiție. Ea poate fi considerată drept instinctul de autoconservare al comunităţii, dar și în acest caz, și-a demonstrat potenţialul său extraordinar.

A arătat că polonezii au reușit să păstreze din trecutul și mai îndepărtat, nu numai bazele atitudinii republicane, ci și reflexele necesare pentru a construi instituţiile ce cresc din ea. Ea dovedit cât de greşite au fost acele interpretări ale naţiunii poloneze ca o comunitate integrată la un nivel scăzut de dezvoltare şi determinată mai ales de impulsuri etnice. Crearea într-un timp foarte scurt şi în condiţii nefavorabile, a unei mișcări, în ansamblu, atât de disciplinate şi reprezentând un sentiment al comunităţii cetățenești, și nu etnice, a dat mărturie despre maturitatea polonezilor și despre atitudinea lor republicană.

În cadrul Solidarității, interesele particulare, individuale și de grup, au fost sacrificate voluntar în beneficiul comunităţii mai largi. Aceasta a început de la decizia de a continua o grevă Solidarității la şantierul naval Gdańsk, chiar atunci când toate cererile anjagaților acelei întreprinderi fuseseră deja îndeplinite. Muncitorii s-au angajat pentru lucruri aparent atât de îndepărtate de problemele lor de fiecare zi, cum ar fi libertatea cuvântului. Această atitudine s-a manifestat apoi în renunțarea la grevele făcute în scopul obținerii unor revendicări particulare, chiar dacă erau cât se poate de îndreptățite, atunci când nu se încadrau în strategia întregii mişcări.

Propaganda comunistă bombarda publicul cu viziunea haosului provocat de neîncetatele greve și tulburări. De fapt, grevele din Polonia, în acea vreme, a fost mai puţine decât media din Europa de Vest. În mod semnificativ, și astăzi criticii cunoscuți ai mişcării se srtăduiesc să o reducă la de o serie de pretenții ale unui sindicalism lipsit de judecată, cauzate de un impuls necultivat, egalitar. De fapt, egalitarismul Solidarității, în comparaţie cu alte mişcări de masă în care dominau muncitorii, era foarte redus, şi s-a situat nu atât în revendicarea egalității de avere, cât în egalitatea cetăţenească, în participarea democratică în gestionarea lucrului comun, constituit de sindicatul ce avea să devină sâmburele Republicii.

De câte ori încerc să mă întorc la acel timp extraordinar, îmi este teribil de greu să mă detașez de patos. El înseamnă acel stil înălțător, potrivit marilor evenimente istorice, așadar perfect potrivit Solidarității şi epocii sale. Trăim într-o eră care evită sublimul şi optează pentru egalizarea la cel mai jos nivel. Din acest motiv, patosul începe să fie tot mai sinonim cu ceva pompos, bombastic. Totuși, pentru a reda adevărul despre acele evenimente nu putem fi să ne supunem modei ce domină astăzi. De multe ori vedem distanţarea participanţilor la acea mișcare de propriile lor trăiri, determinată de teama a încălca niște convenţii devenite obligatorii, şi în consecință, de riscul de a fi ridiculizați. Aceste convenţii sunt adesea atât de adânc însușite, încât foștii luptători încep să se ruşineze de angajamentul și dăruirea lor, şi sunt dispuși să le considere ca pe o manifestare de iraționalism gregar, o urmare a unor reflexe de turmă. În realitate, această distanțare a lor de eroismul din trecut este un efect al conformismului.

Solidaritatea nu se potriveşte climatului ironic-narcisist în vigoare astăzi. Ironia nihilistă contemporană vine dealtfel în contradicţie cu ironia socratică, ce permite scoaterea la iveală a esenței, dar nu este aici locul să ne ocupăm de asta. În orice caz, pentru a cuprinde și a analiza fenomenul Solidarității, trebuie să ne depărțim de convenţiile dominante astăzi. Trebuie să revenim la experienţele vii ale acelei vremi.

Încercând să le numesc, trebuie să constat că am trăit atunci un fel de extaz colectiv, raţional. S-a întâmplat ceva neaşteptat, ceva ce am creat noi înşine, dând frâu liber unor posibilităţi ce ne-au surprins chiar și pe noi. Am demonstrat abilităţi şi calităţi, nouă înșine necunoscute. Am reuşit să ne depăşim. Solidaritatea ne-a permis să fim mai buni decât am fost mai înainte şi după aceea.

Observ adesea oameni care înainte nu se caracterizau prin nimic deosebit, iar apoi de asemenea au alunecat într-o banală mediocritate. Dar atunci ei au știut să devină mult mai buni. În acelaşi timp, uimește bunul-simţ şi moderaţia acelei emoții generale, care dezminte poveştile despre pretinsa iraţionalitate înnăscută a polonezilor. Într-adevăr, Solidaritatea a fost atacată fără încetare pentru a fi depăşit măsura acceptabilă. Însăși existenţa sa a pus sub semnul întrebării dogmele cu privire la limitele până la care se putea, chipurile, merge în acea vreme. Consilierii muncitorilor de la şantierul naval Gdańsk au protestat împotriva revendicării acestora cu privire la înființarea unor sindicate libere, şi apoi împotriva cererii de a fi eliberați deţinuţii politici. Așa cum a exprimat printr-un aforism Jadwiga Staniszkis: muncitorii, spre deosebire de consilieri, au obținut atât de mult, pentru că ei nu ştiau că acele lucruri sunt imposibil de obținut. Cu alte cuvinte: nu internalizaseră principiul impus de sistem în privința inviolabilității sale.

Solidaritatea era, din punct de vedere formal, un sindicat. Era singura organizaţie a cărei înființare putea fi cerută de muncitori, fără a lovi în principiile constituţionale. Pentru observatorii mai lucizi, inclusiv din tabăra autorităților, era firesc ca aceasta să devină o reprezentare a societăţii ce era lipsită de posibilitatea de a-și exprima voința, și la fel de totală pe cât de totală era puterea care o stăpânea. Solidaritatea a trebuit să reziste presiunii copleşitoare a aparatului comunist, şi, prin urmare să se ocupe de toate și să stea în apărarea societății în aproape toate domeniile. Apărarea drepturilor muncitorilor era doar unul şi nu cel mai important element dinte scopurile Solidarităţii. Nu întâmplător, de altfel, după ce s-a discutat în interior, Solidaritatea a adoptat o structură teritorială, neobişnuită pentru sindicatele profesionale, organizate pe ramuri industriale.

În realitate, Solidaritatea era confederaţia naţiunii, constituită în scopul recâştigării suveranităţii, dar trebuind să îşi adapteze activităţile la constrângerile politice de principiu. În acelaşi timp, prin însăşi existenţa şi funcţionarea sa, a schimbat starea de lucruri şi a lărgit posibilitățile ce se deschideau în fața societății.

Solidaritatea acționa într-un mediu ostil şi în condiţii deosebit de dificile. Nu se știa dacă schimbările din ţară nu vor duce la o intervenţie sovietică. În plus, putea exista temerea de folosirea armatei de către comuniştii care guvernau Polonia – ceea ce s-a întâmplat în cele din urmă – iar încercarea de a se opune acesteia prin forţă ar fi dus la reacţia Moscovei. Iar în aceste condiţii a trebuit sfărâmat treptat conţinutul structurii unui sistem totalitar, lucru spre care trebuia să conducă în mod aproape automat funcționarea unei organizaţii de tipul Solidarității. O mare parte a intelectualității grupate mai ales în jurul lui Tadeusz Mazowiecki era speriată de dinamica schimbărilor și s-ar fi mulțumit cu concesii mult mai mici din partea autorităților, deci cu un totalitarism mai puţin represiv, care ar fi garantat anumite libertăți intelectuale. Este semnificativ faptul că aceşti oameni care își însușiseră strategia politică de pe o poziţie mai slabă, au format primul guvern necomunist, apoi au irosit șansa unei schimbări radicale, care ar fi putut da țării noastre un puternic impuls pentru dezvoltare.

Solidaritatea a fost apărarea comunităţii împotriva unui regim ostil, totalitar. Ea a fost o mobilizare la fel de totală a naţiunii. Din această perspectivă, pot fi cumpănite riscurile ipotetice înscrise în această mişcare. Într-o situaţie de tensiune şi de luptă pentru supravieţuire, tensiunile naturale dintre existenţa individuală şi cea comunitară sunt suspendate. În astfel de situaţii, ca şi în focul bătăliei, comunitatea devine o unitate organică, iar individul are un sentiment al topirii libertății sale în voinţa comunităţii. Ideologiile totalitare se dezvoltă dintr-o viziune utopică a instituţionalizării unei asemenea stări de lucruri. Acesta este concepția depăşirii antinomiei dintre libertatea individuală şi comunitate la Jean Jacques Rousseau, la care găsim germenii viitoarelor totalitarisme.

Temperatura excepţional de puternică a unității ce încălzea comunitatea Solidarității putea trezi neliniștea intelectualor cu predispoziții liberale. Aveau dreptul să se teamă că, după răsturnarea comunismului, conducătorii sindicatului vor încerca să consolideze şi deci să instituţionalizeze acest fenomen neobişnuit, ducându-l nu numai la caricatură, dar construind astfel un sistem cel puțin autoritar.

Anxietăți de acest tip au apărut în zorii celei de-a III-a Republici în publicistica dominantă de atunci, care exprima atitudinea intelectualilor ce însoțiseră Solidaritatea. Temerile lui Adam Michnik față de elementul național-catolic, ce ar fi reprezentat, chipurile, cea mai mare ameninţare la adresa unei Polonii moderne, însemnau de asemenea, teamă de Solidaritatea, care putea deveni vehiculul acestei ameninţări. De aici toate aceste scuze pentru Solidaritatea, distanţarea de ea, lipsa reflexiei cu privire la semnificaţia acestei mişcări. Dar pentru oricine și-a confruntat ideile cu realitatea, s-a văzut repede că această mare mişcare nu constituia o ameninţare pentru Polonia în calea ei spre reconstrucție. Confederaţia a fost dizolvată, iar sindicatul nu numai că s-a ținut departe de pretenții revendicative chiar mult mai mici decât ale sindicatelor din Europa de Vest, ci a susţinut reformele dificile.

Solidaritatea constituia în schimb capitalul social, cu care polonezii ar fi trebuit să intre într-o nouă epocă turbulentă. Pe baza experienţei sale s-ar fi putut constitui ansamblul de norme care să construiască încrederea socială, și astfel, fundamentul pentru democraţie, piaţa liberă şi statul de drept. Pe baza experienţei sale s-ar fi putut crea un stat modern, puternic, care ar fi revenit la ideile republicane, încă atât de vii, după cum s-a dovedit. Respingerea Solidarităţii a condus la acceptarea fără spirit critic a ideologiei stângii liberale, în care carierele individuale nu sunt construite într-o comunitate, ci adesea împotriva ei, şi comunitatea însăşi este considerată cea mai mare ameninţare. Individul, şi deasemenea, grupurile create arbitrar ar trebui să emancipeze de ea.

În cea de-a III-a Republică, procedurile liberale au fost impuse mecanic asupra realităţii post-comuniste. Starea actuală a Poloniei, a Statului a cărui slăbiciune se manifestă chiar şi numai în infrastructura sa dezastruoasă este o consecinţă a acestui fapt. Solidaritatea făcea apel la ideea de dreptate, nu de egalitate; punerea sub semnul întrebării a ideii de justiţie a avut un impact devastator asupra stării Statului şi instituţiilor sale. Dar asta este o altă poveste, despre lumea din care au fost de fapt eliminate Solidaritatea şi solidaritatea.

Semnificativă în acest context, este reticenţa pe care o lungă perioadă de timp partea dominantă a elitei celei de-a IIIa RP a nutrit-o faţă de memoria acestui fenomen extraordinar. Aniversările au fost ţinute formal, de mântuială, ceea ce nu s-a tradus într-o reflexie şi o confruntare cu trecutul. Poate că un element important al acestei stări de lucruri este sentimentul împins în inconştient al abaterii de la idealuri şi deasemenea dificultatea de a împăca experienţa aceea cu ideologia elitistă mărturisită de fapt?

Print Friendly, PDF & Email
Cititi si
DISTRIBUIȚI
Articolul precedentAnti-anticomunismul Alinei Mungiu și România necurățată
Articolul următorAustralia: naşterea lui Hristos nu va mai fi folosită ca referinţă temporala
Bronislaw Wildstein
Bronisław Wildstein e un intelectual polonez reprezentativ, jurnalist și publicist conservator, provenit din rândurile Solidarității și fost președinte al Televiziunii Poloneze, un susținător curajos al lustrației. A studiat filologia polonă la Universitatea Jagielona din Cracovia. Și-a început activitatea în opoziția anticomunistă în timpul studenției, în 1977, a fost unul dintre fondatorii SKS – Comitetul Studențesc al Solidarității – prima formă de opoziție structurată din Cracovia. În septembrie 2006, Wildstein a fost decorat cu Crucea de Ofiţer al Ordinului Renașterii Poloneze, pentru activitatea din opoziția anticomunistă de către preşedintele Lech Kaczynski.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here