România a luptat pe Frontul de Vest!

    Print Friendly, PDF & Email

    Adevărul învinge, indiferent de soarta celor care l-au servit. 

    Gheorghe I. Brătianu

    Apreciez că până şi Vestul cel împăciuitorist a decis să nu meargă la Moscova de 9 mai. Merkel va merge a doua zi, pe 10 mai. Cred că, pour une fois, ştirile transmise de presa română au fost acceptabile în legătură cu parada lui Putin. (Probabil că s-au tradus ştirile transmise de agenţiile de presă.) Comentatorii români au criticat, pe bună dreptate, muşchii militari pe care îi flexează ruşii şi mulți au amintit că al Doilea Război Mondial nu a luat sfârşit la 9 mai 1945 decât în Vest. Soldaţii români care se întorceau de pe front nu au regăsit pacea pe care o doreau şi o meritau. În România, de abia începea un regim de ură, minciună, jaf şi teroare, comandat de la Moscova, care a refuzat cu obstinație să recunoască României statutul de țară cobeligerantă. Nu demult, ambasadorul rus a avut cinismul şi ipocrizia să critice faptul că nu ne mai aducem aminte că am luptat alături, noi şi ruşii, în ultima parte a războiului.

    Cred că în aceste zile ar trebui să se vorbească mai mult de participarea României la luptele de pe Frontul de Vest şi, prin urmare, la victorie. România a luptat efectiv alături de Aliaţi aproape un an. Întoarcerea armelor s-a făcut din iniţiativă pur românească, fără intervenția ruşilor. Iuliu Maniu a făcut eforturi supraomeneşti pentru a se obţine statutul de ţară cobeligerantă pentru România.

    Statutul de ţară înfrântă a dat URSS pretextul de a încerca să distrugă tot ce era românesc. În numele luptei antifasciste rușii au omorât în închisori liderii  României – în marea lor majoritate democraţi antifascişti! Au impus o conducere de trădători analfabeţi. Au spoliat ţara, furând până şi grâul de sămânţă. Ne-au izolat, calomniat şi dispreţuit, aşa cum au făcut-o şi o fac şi acum cu toate popoarele care vor să fie cât mai departe de cizma lor. De 70 de ani lucrează cu vipere ticăloase şi cu idioţi utili la pângărirea istoriei şi la compromiterea eroilor noştri. E timpul să nu mai citim istoria din perspectiva lui Stalin, Susaikov, Putin, Rogozin şi Malginov.

    E adevărat, ca ţară cobeligerantă nu putem fi consideraţi învingători şi participanţi la victorie întocmai ca cei care au fost împotriva statului terorist nazist de la bun început (aceştia nu sunt ruşii). Nu e un loc pe podium. Este însă acceptarea unei realități. Am fost cu adevărat cobeligeranţi, chiar dacă ruşii neagă evidenţele. Nu e prima dată.

    E extrem de important să se recunoască limpede faptul istoric incontestabil că România a luptat împotriva nebunului de Hitler, care ne ciuntise ţara banditeşte, în cârdăşie cu nebunii de Stalin şi Horthy. Această întoarcere a armelor s-a făcut în condiţii foarte grele, cu riscuri mari şi a fost realizată de eroi adevăraţi ca Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Dinu și George Brătianu, Grigore Niculescu Buzeşti, Victor Rădulescu Pogoneanu, Camil Demetrescu, Augustin Vişa şi alţii. Ei nu şi-au trădat ţara nici când au fost ispitiţi cu bani şi mărire, nici când ştiau că pot muri în închisoare dacă nu cedează. Acțiunea lor din 1944 s-a bucurat de un sprijin popular real şi nu a generat perturbări sau revolte în Armată, a cărei conducere a rămas eficientă şi loială intereselor ţării. Dacă nu ar fi fost aşa, ţara se scufunda în haos în câteva zile sau săptămâni şi ar fi urmat un măcel germano-rus pe teritoriul nostru. Nu s-ar fi vorbit de scurtarea războiului cu câteva luni.

    Unii au spus că pentru noi războiul a luat sfârşit o dată cu ieşirea tinerilor în stradă, în 1989. E adevărat, datorită jertfei lor de sânge a început să fie legal să se vorbească cinstit despre antifasciştii democraţi. De această libertate s-au folosit o anumită perioadă ţărăniştii şi mult mai puţin liberalii. FSN-ul, care controla politicul şi presa, a reluat, cu ura din 1946 şi în formule aproape identice, toate acuzaţiile împotriva partidelor istorice şi a continuat să îi calomnieze pe liderii acestora morţi la Sighet şi Râmnicu Sărat. Anul 1989 nu a adus şi reconcilierea care ar fi trebuit să marcheze cu adevărat sfârşitul unui conflict. După 25 de ani, încă se mai fac declaraţii frumoase pe această temă, inclusiv de către preşedintele ţării. Vorbe goale, din păcate. E suficient să vedem că neruşinarea transformării „listei torţionarilor” într-un „exerciţiu de expunere mediatică” e opera lui Andrei Muraru, consilierul lui Klaus Iohannis, sau să ne amintim de dispreţul total al preşedintelui faţă de criticile care au urmat decorării D-lui Octav Bjoza.

    Se vede foarte clar că liderii noștri antifascişti democraţi de la sfârșitul Războiului sunt incomozi pentru prea mulți așa-ziși lideri de opinie de azi. Antonescu şi Căpitanul sunt analizaţi, gonflaţi, popularizaţi cu mare însufleţire şi generozitate în presă. Postacii în misiune îi adoră pe ei, însă nimic nu îi urzică mai mult decât să vadă scris că Maniu, Mihalache şi Brătienii au fost mari patrioţi. În 1945, aceeaşi isterie, împotriva acelorași lideri, era împărtăşită de nazişti şi sovietici. Totodată, istorici care nu s-au desprins de disprețul comunist față de trecutul nostru, precum Constantiniu, A.M. Stoenescu sau Boia, ca şi admiratorii lor imprudenți sau utili, care răspândesc o istorie a României în care eroii sunt ignorați cu desăvârșire, sunt invitaţii de marcă ai talk-show-urilor și favoriții evenimentelor livrești, ai diplomaţilor, ai universităţilor germane, site-urilor moldoveniste etc. Când a fost publicată ultima carte despre Ion Mihalache? Care lider al USL-ului actual mai vorbeşte de Brătieni? Din activităţile recente ale IICCMER sau ale Fundaţiei Adenauer, câte au fost destinate lui Iuliu Maniu?

    Acum, la ora bilanţului ultimilor 70 de ani vedem că despre Maniu, Mihalache şi Brătieni se vorbeşte cu respectul cuvenit numai în case particulare sau în cărți cu tiraj redus. Marile lor opțiuni morale și politice deranjează și astăzi pentru că sunt foarte actuale și apele încă nu s-au despărțit. Cu certitudine şi ei ar alege NATO și Vestul, însă nu ar avea o încredere oarbă într-o UE dominată de o Germanie care vrea să îşi cosmetizeze trecutul recent şi e legată cu mii de fire istorice, sentimentale, politice și economice de Rusia. Ar lupta categoric împotriva campaniei susţinute de demoralizare a României şi i-ar condamna pe intelectualii, ziariştii şi politicienii incapabili de seninătate faţă de ţara lor, care nu înțeleg patriotismul decât în varianta amărâtă. În nici un caz, nu ar accepta să se treacă cu vederea jertfele soldaților noștri care au luptat pe Frontul de Vest (ar face deosebirea între cei care și-au respectat jurământul și cei din „Divizia Tudor Vladimirescu”). Nu i-ar uita pe cei luați prizonieri de ruși, înainte și după 23 august, nici pe cei care, din loialitate față de monarhie au murit în munți sau în pușcării. Ar fi mândri de ţara lor şi de oamenii ei. Ar arăta în văzul lumii, fără nici o ezitare, același patriotism sigur de el, normal, de totdeauna, burghez, boieresc și țărănesc.

    4 gânduri despre “România a luptat pe Frontul de Vest!

    1. Foarte bun articol, ar merita „rostogolit”, preluat, dar din păcate nu văde unde şi de către cine.

      Lumea parcă este sedată, cu creierul spălat. A vorbi despre istorie, adevăr, patriotism, crez, eroism, a devenit ceva cu totul deplasat, inadecvat, nepotrivit, indecent chiar. În presa din anii 1990 asemenea articole ca cel de mai sus erau eva de la sine înţeles, obişnuit, frecvent, acum au devenit apanajul „marginalilor” de pe „saituri obscure”.

      Revenind la articol. Actul în sine, schimbarea taberei de către România în 1944 a fost o lovitură groaznică pentru Germania. Ajunge să se uiţi pe hartă. De unde frontul era pe cursul inferior al Nistrului, lângă Odesa, în două luni acesta a ajuns la graniţele Ungariei, în Croaţia şi la mările Mediterană, Egee, Adriatica. Nemţii au fost nevoiţi să se retragă aproape fără luptă din Grecia, Albania, Jugoslavia, Bulgaria. Au pierdut şi petrolul românesc, unicul de care dispuneau.

      După 23 august 1944, din punct de vedere al efectivelor angajate împotriva Germaniei şi Ungariei, adică 500.000 oameni, România, cu o populaţie de veo 16 milioane, a fost pe locul 4 în tabăra aliaţilor, după URSS, SUA şi Marea Britanie. Franţa, după eliberare, nu a reuşit să adune atâţia soldaţi împotriva Germaniei cît România, deşi metropola avea o populaţie de trei ori mai mare şi dispunea şi de Imperiul colonial.

      Franţa, bunăoară, a fost de-a dreptul aliatul lui Hitler după capitularea din 1940 şi instalarea regimului Petain. Franţa a desfăşurat operaţiuni militare împotriva aliaţilor anglo-americani în Siria şi Africa de Nord. „Rezistenţa” este un mit, iar guvernul de la Vichy nu era deloc „marionetă”, ci era guvernul oficial şi recunosctut internaţional.

      Cu toate acestea, Franţa a devenit aliat la egalitate cu Cei Trei Mari. A obţinut loc de membru permanent în Consiliul de Securitate ONU şi zonă de ocupaţie în Germania, iar în Berlin zonă de ocupaţie până în 1990, la reunificarea Germaniei.

      Italia a fost unul dintre principalii agresori şi vinovaţi de declanşarea războiului. Înlăturarea lui Mussolini şi ieşirea Italiei din război nu au avut niciun efect practic, nu au fost de niciun folos aliaţilor. Frontul italian era periferic, nu avea relevanţă strategică. Cea mai mare parte şi cea mai bogată a teritoriului a fost controlată în continuare de guvernul lui Mussolini, Republica Socială, până în 1945. Italia nu a contribuit cu trupe la victoria aliaţilor. Dar Italia a primit statutul de cobeligerant. România nu.

      23 august este controversat. Nu intru în detalii.
      Dar România trebuia să iasă din război şi alianţa cu Germania cu orice preţ. Începând cu Stalingrad şi evidenţa pierderii războiului de către Germania, între Ungaria şi România a început un duel western, „who blinkes the first”. Miza era Transilvania. Ambele părţi socoteau că cine dintre ele iese prima din război va primi Transilvania de la aliaţi la Conferinţa de Pace, în dauna celeilalte. Problema era însă complicată, pentru că ieşirea prematură din război a unei părţi putea avea ca efect ocuparea şi distrugerea de către germani a statului respectiv, în timp ce statul rival ar fi rămas în picioare.

      Antonescu cunoştea foarte bine acest aspect şi cea mai mare parte din armată, circa 400.000 oameni era masată la frontiera vremelnică din Ardeal, nu pe frontul rusesc.
      A avut şi un moment de respiro, a primit o marjă de manevră în februarie 1944, când Germania a sesizat intenţiile Ungariei şi a ocupat-o, scoţând-o astfel din joc.
      Dar Antonescu nu a profitat de situaţie pentru că nu avea soluţie. Nu ştia cum să iasă din nenorocirea în care tot el intrase.
      Rezistenţa împotriva ruşilor pe Carpaţii Orientali, invocată acum de tot felul de „antonescieni” era o absurditate. Istoricii de circumstanţă uită un fapt elementar, Carpaţii Orientali, aproape pe toată lungimea lor, reprezentau frontiera de atunci cu Ungaria. Cum să fi trecut armata pe teritoriul altui stat şi cum să fi acceptat duşmănoasa Ungarie prezenţa armatei române pe teritoriul său. Cum ar fi fost spatele frontului şi cum s-ar fi asigurat logistica armatei române pe teritoriul administrat de Ungaria?
      Iar „linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi” este un mit. În ianuarie-februarie 1945 ruşii au străbătut peste 1000 km, de la graniţele de est ale Poloniei până la periferiile Berlinului, în condiţii de iarnă grea, fără drumuri, cu căile ferate distruse. Aveau resurse fără limite. Cum era să-i oprim noi?

      Este rezonabil să credem că o rezistenţă disperată a României împotriva aliaţilor, adică pe de o parte a puhoiului rusesc şi pe de altă parte împotriva anglo-americanilor care începuseră bombardamentele împotriva României s-ar fi soldat cu pierderi imense de vieţi omeneşti, cu distrugeri incalculabile, dar şi cu o prăbuşire politică a statului român, ce ar fi avut probabil ca rezultat pierderea Transilvaniei la Conferinţa de Pace de la Paris.

      Este revoltătoare ştergerea din istorie a lui Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi a Brătienilor. Atât a tatălui lor, Ion C. Brătianu, cât şi a fiilor săi, Ionel Brătianu, cel mai mare român din secolul XX şi a fraţilor acestuia, Vintilă şi Constantin (Dinu), a fratelui vitreg Gheorghe Brătianu, cel mai mare istoric şi lucid politician antisovietic. Să nu mai zic de bunicul Dumitru.
      Aceşti oameni nu aparţin PNŢ şi PNL, ci istoriei României. Pe Maniu şi Mihalache nu mai are cine să-i apere, pentru că a dispărut PNŢ. Cel mai bizar este însă cu Brătienii, la PNL, de care liberalii îşi aduc aminte doar când se ceartă cu Băsescu sau mai ştiu eu cu cine. În rest, în actualul PNL Brătienii au devenit un fel de mit turistic, cam cum se laudă acum Tunisia în faţa turiştilor cu ruinele cartaginezilor.

      Ce a urmat după 1989?
      Chiar înainte de alegerile din 1990, mai 20, „Caţavencu”, o revistă pe atunci ok, a scos un număr special, cu patru pagini. Pe prima pagină era reprodus ziarul „Dreptatea” al ţărăniştilor, numărul pentru alegerile din 19 noiembrie 1946. Ziarul relata despre abuzurile comuniste şi capetele sparte ale ţărăniştilor. Director, trecut sub titul ziarului, era Nicolae Carandino. Pe pagina a doua, era tot ziarul „Dreptatea”, dar din mai 1990. Director era tot…Nicolae Carandino. Ziarul relata despre abuzurile comuniştilor şi capetele sparte ale ţărăniştilor în mai 1990.
      Pe pagina a 3 a era ziarul „Scânteia” din 1946, director Silviu Brucan, cu articole despre ţărăniştii trădători de ţară, printre care şi un anume Corneliu Coposu. Pe pagina 4 era un ziar al FSN, Azi sau Dimineaţa. Editorialist? Silviu Brucan, evident. Conţinutul? Despre trădătorii ţărănişti în frunte cu agentul anglo-american Coposu.
      A fost absolut sinistru când am văzut numărul special al lui „Caţavencu” dedicat alegerilor din 20 mai 1990.

    2. Sovieticii in alianta cu Nazistii au inceput fost state agresoare si au inceput WWII prin invadarea Poloniei si dezmembrarea prin santaj si amenintare cu forta a Romaniei Mari.
      Cu toate acestea in loc de a fi declarata tara agresoare URSS a devenit tara invingatoare si ne-a supt bogatiile pentru zeci de ani, in timp ce noi Romanii care am fost victima agresiunii lui Stalin si Hitler am fost tratat ca invinsi. Iar Germania care a fost declarata invinsa in loc sa plateasca despagubiri de razboi cum am fost fortati noi, a fost reconstruita pe banii Americanilor datorita planului Marshall.
      Nu trebuie niciodata uitat acest lucru: RUSII SUNT DUSMANII NATURALI AI ROMANILOR.

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.