Libertate, egalitate, fraternitate?

1

Vă prezentăm traducerea eseului Liberty, equality, fraternity?, scris de Edward Feser, scriitor și filozof din Los Angeles. Feser predă filozofia la Pasadena City College.

Edward Feser. sursa foto: Sunday Special cu Ben Shapiro

Ilustrate în imaginea de mai sus sunt idealurile Revoluției Franceze și ale lumii moderne în general – libertate, egalitate și fraternitate. Observați cu atenție cum își manifestă atributele  de căpătâi. Libertatea se lasă pradă dorințelor. Egalitatea împarte ce are. Fraternitatea privește cu grijă frățească. Și toți sunt idioți.

“Sigur nu ești împotriva libertății, egalității și fraternității?!”, veți întreba. Ei bine, nu, nu neapărat – în funcție de ce înțelegeți prin acei termeni. Problema este că, deși o parte din ideile care sunt de obicei etichetate așa sunt bune, altele sunt foarte rele. Dar binele și răul se amestecă adesea, așadar se presupune că dacă accepți libertatea, egalitatea sau fraternitatea într-un anumit sens, trebuie să le accepți și în celelalte sensuri.  

Cum să descâlcim încurcătura? Și care sunt mai exact sensurile bune și rele la care ma refer? Cel mai bine e să începem cu modul în care cei mai mari gânditori clasici și medievali înțelegeau viața socială. Este vorba de înțelegerea lumii prin prisma dreptului natural, care este bineînțeles modul corect de a privi lumea (sau așa aș spune eu, ca teoretician tradițional al dreptului natural). Perspectiva dreptului natural este mai dificil de transmis prin etichete atât de puternice retoric ca “Liberté, égalité, fraternité!” Dar ceea ce face ca acești termeni să aibă eficiență retorică – sunt simpliști și ambigui – este chiar sursa inadecvării lor filozofice.

Dacă trebuie să alegi  trei cuvinte sau formulări care să însumeze perspectiva dreptului natural, acestea ar fi, presupun: subsidiaritate; solidaritate; și familie și patriotism. Libertate, egalitate și fraternitate, așa cum sunt de obicei înțelese, sunt distorsiuni ale acestora trei.  Mai există și alte distorsiuni, care intră în opoziție. De exemplu, tribalismul și naționalismul sunt alte foarte diferite distorsiuni ale familiei și patriotismului. Cel mai bun mod de a înțelege aceste distorsiuni e să înțelegem ce anume distorsionează ele, așa că haideți să trecem aceste lucruri în revistă. Cel mai bine le luăm în ordine inversă.

Familie și patriotism

Omul e prin natură un animal social. O nouă ființă umană este, pentru mulți ani, dependentă de părinții și de rudele sale, atât pentru bunăstarea materială cât și pentru înțelegerea elementară a lumii și a comportamentului necesar în lume.  Cum devine adult, simte nevoia să formeze o legătură cu o altă ființă umană, din care rezultă urmași de care să se îngrijească material și spiritual. Când îmbătrânește, devine din nou dependent, de această dată față de acei urmași. Fiecare ființă umană, indiferent de cât de independentă este în alte privințe, într-o anumită măsură și pentru o perioadă considerabilă din viața sa depinde și/sau este responsabilă față de alți membri ai familiei sale în unul sau mai multe din aceste moduri.   

Familia este astfel contextul fundamental în care ne manifestăm natura socială. Legăm și prietenii, desigur, dar ele sunt ca niște extensii ale relațiilor de familie. Astfel, spunem că un prieten apropiat este ca un frate, un mentor e ca un tată, un discipol e ca un fiu și așa mai departe. Chiar și prieteniile mai puțin apropiate sunt analoage relațiilor de familie, în măsura în care se formează doar unde există cel puțin un mic grad de intimitate și afecțiune. Așadar, despre un loc prietenos de muncă spunem adesea că e “ca în familie”. Relațiile de familie sunt cele care tind să devină modelul pentru cele mai multe relații care sunt importante pentru noi, chiar dacă analogia este uneori foarte slabă.   

Există, bineînțeles, și relații care sunt prea îndepărtate și impersonale pentru a fi modelate după relațiile de familie. De exemplu, străinul de pe stradă căruia îi dai indicații de orientare, vânzătorul de la care îți cumperi de obicei ziarul, poștașul etc nu sunt în mod plauzibil percepuți ca “frați”, așa cum un prieten sau chiar un coleg de muncă ar putea fi. Dar acest tip de relații nu este modul fundamental în care ne manifestăm natura socială. Ele apar doar după ce am fost socializați crescând într-un anumit mediu familial. Mai mult, chiar și aceste relații sunt definite luând ca referință, în mod indirect, relațiile familiale. Ne gândim la oamenii în cauză ca la străini tocmai în măsura în care nu sunt nici membri de familie, nici acel tip de membri onorifici de familie, cum sunt prietenii.

Familiile nucleare generează în mod natural familii extinse, iar istoric, acestea la rândul lor dau naștere triburilor și națiunilor. Loialitatea pe care o simțim în mod natural față de familiile noastre este extinsă asupra acestor formațiuni sociale mai mari, care își au originea în familie. Patriotismul, în esență, este loialitatea față de familie proiectată la scară mare. Iar ofensa pe care o simt oamenii în fața atitudinilor sau acțiunilor percepute drept nepatriotice trebuie înțeleasă ca analoagă ofensei pe care o simțim când un membru de familie este neloial față de familie sau îi aduce rușine. Patritotismul este în concluzie natural și bun, la fel cum loialitatea față de familie este naturală și bună. Este la fel de necesar sănătății națiunii cum loialitatea față de familie este pentru sănătatea familiei, iar absența lui produce disfuncționalități în același mod în care o familie e disfuncțională când membrii ei nu simt afecțiune sau loialitate față de ea.   

Observați că nu există nimic în patriotismul astfel înțeles care să implice ostilitate sau dispreț față de alte națiuni, așa cum dragostea specială pentru propria familie nu implică ostilitate sau dispreț pentru alte familii. Patriotismul nu implică nici măcar o lipsă de considerație pentru alte națiuni. Din contră, din moment ce rasa umană este în esență o foarte mare familie extinsă, ființele umane sunt în mod natural înclinate să manifeste un anumit grad de afecțiune și grijă pentru toate celelalte ființe umane. Totuși, e de asemenea extrem de improbabil ca această afecțiune să fie la fel de puternică ca grija specială pentru propria națiune, așa cum sentimentul de loialitate și grijă pentru propria națiune nu va fi niciodată la fel de puternic ca grija și loialitatea pentru familia apropiată.   

De obicei, oamenii relaționează între ei într-un mod ce poate fi bine ilustrat cu ajutorul cercurilor concentrice. Loialitățile și responsabilitățile imediate privesc membrii familiilor noastre nucleare și prietenii. În următorul cerc concentric s-ar situa membrii familiilor noastre extinse, cărora de asemenea le datorăm o anumită loialitate și responsabilitate, dar unde datoria nu este la fel de mare ca cea pe care o avem față de familia noastră apropiată. În următorul cerc se află conaționalii noștri, cărora le datorăm loialitate și față de care avem o oarecare responsabilitate, dar acestea nu sunt la fel de importante ca loialitatea și responsabilitatea pe care le datorăm familiilor noastre extinse, cu atât mai puțin familiilor noastre apropiate. În cercul cel mai îndepărtat se află cele care privesc alte națiuni și rasa umană în general, cărora de asemenea le datorăm loialitate și față de care avem responsabilități, dar nu la fel de importante ca ceea ce datorăm națiunilor noastre, cu atât mai puțin familiilor noastre extinse și apropiate.

Este astfel virtuos să ai o loialitate specială față de familia ta și să fii patriot, iar lipsa acestor obiceiuri în gândire și acțiune este, prin urmare, vicioasă. Dar cum e și în cazul altor virtuți, există de fapt două vicii corespondente, unul ce ține de exces și unul ce ține de insuficiență. Viciul excesului se manifestă prin tribalism și naționalism. Gândiți-vă de exemplu la membrul mafiei a cărui loialitate față de clanul lui este atât de extremă încât crede că sunt justificate crima și alte imoralități când sunt făcute în interesul familiei lui. Sau gândiți-vă la cel care se identifică atât de mult cu grupul etnic din care face parte, încât este ostil și paranoic față de cei din afara grupului. Sau gândiți-vă la naționalistul care crede că țara lui, sau rasa lui, ar trebui să-și impună voința asupra altor țări sau rase și să le exploateze în beneficiul lui.

Viciul de insuficiență apare în cazul fraternității. Așa cum cineva poate fi excesiv de atașat față de familia sau națiunea lui, poate fi insuficient atașat de ele. Acest viciu se manifestă la cei care cred că cel mai bine este să se considere “cetățeni ai lumii” sau membri ai “comunității globale”, mai degrabă decât să aibă o loialitate specială față de țara proprie. E vorba de ideea unei “lumi fără granițe” și a unei “fraternități a umanității” – prin urmare, e vorba de fraternitate interpretată ca un ideal al fraternității universale ce înlocuiește loialitatea de familie, patriotismul și alte loialități locale.

Cu siguranță, există o accepțiune conform căreia toate ființele umane sunt înfrățite; cum am spus mai sus, suntem cu toții membri ai rasei umane și, astfel, membri ai aceleiași familii extinse maximal. Problema apare atunci când ideea de fraternitate este folosită în mod înșelător pentru a sugera că e ceva suspect în loialitățile naționale sau ce țin de alte grupuri – când este folosită pentru a sugera faptul că conaționalii noștri ne sunt frați într-un sens nu mai puternic decât orice altă ființă umană.

Relațiile de familie sunt atât de strânse și de profunde încât este dificil ca acest viciu să erodeze loialitățile de familie în aceeași măsură în care, adesea, erodează patriotismul. Dar chiar și în acest caz viciul are un impact. Gândiți-vă la modul în care filmele și alte artefacte ale culturii populare portretizează familia biologică, nucleară ca inevitabil disfuncțională și recomandă în schimb aranjamente de “familie” inedite, alcătuite după designul propriu al indivizilor – “familii la alegere” sau “familii descoperite”, cum sunt numite uneori.

Viciile radical opuse pe care le descriam mai sus tind să se potențeze unul pe altul. Prin urmare, tribalismul și naționalismul apar uneori ca reacții exagerate la cosmopolitismului lipsit de substanță al ideii “comunității globale”, cu tendința sa de a eșua într-un individualism alienant. Între timp, idealul “comunității globale” se promovează pe sine ca singura alternativă la naționalism și tribalism, iar susținătorii lui tind să vadă aceste vicii în fiecare expresie a patriotismului. Fiecare extremă tinde să-și facă adepții orbi la cumpătata cale de mijloc.

Solidaritate

Pentru dreptul natural, societatea este organică, în sensul că membrii oricărei societăți se raportează unii la alții într-un mod ușor analog modului în care o fac organele unei entități vii. În același mod în care fiecare organ servește unui scop distinct și esențial în buna funcționare a întregului organism, așa fiecare membru al unei societăți servește unui scop distinct și esențial bunei funcționări a societății. Și așa cum organismul se îngrijește de hrănirea și protejarea fiecărei părți componente, societatea ar trebui să fie organizată în așa fel încât fiecare membru să poată înflori (în funcție de calificările reclamate de principiul subsidiarității, ce va fi discutat mai jos). Părțile corpului biologic se află în solidaritate unele cu altele, așa cum trebuie să fie și fiecare parte componentă a societății.      

Papa Pius al XI-lea a oferit o interpretare clasică acestui model organic, aplicându-l familiei în enciclica lui Casti Connubii. El vorbește despre “acest corp care este familia”, în care “bărbatul este capul, femeia este inima și, așa cum el ocupă rolul central în luarea deciziilor, ea poate și ar trebui să pretindă locul central în dragoste”. Evident, asta e considerat incorect politic în zilele noastre, dar cine vede aici o rețetă pentru tiranie patriarhală nu este atent la forța analogiei (fără a mai menționa “locul central în dragoste” pe care Pius îl atribuie mamelor). Într-un corp biologic, capul funcționează pentru binele inimii și a celorlalte părți, așa cum și celelalte părți funcționează pentru binele lui. În termeni mai exacți, toate părțile funcționează pentru binele întregului, iar întregul se îngrijește de fiecare parte componentă. Iar acesta e modul în care e înțeleasă familia.    

Autoritatea politică, conform concepției dreptului natural, era la origine o prelungire a autorității paterne, în care primii conducători erau patriarhi sau părinți ai triburilor și națiunilor, analogi taților care guvernau familiile nucleare. Pe măsură ce națiunile au crescut iar relațiile dintre cetățeni au devenit mai impersonale, conducătorii țărilor au ajuns în mod natural să fie mai puțin percepuți ca figuri “paterne”, iar consimțământul și contribuția din partea celor guvernați a ajuns să joace un rol din ce în ce mai important în guvernare. Lucru firesc, dată fiind subsidiaritatea (ce va fi de asemenea discutată mai jos). Dar natura esențialmente organică a societății și nevoia ca fiecare parte a ei să fie în solidaritate cu celelalte nu se schimbă.   

Solidaritatea este incompatibilă cu noțiunea de luptă de clasă. Într-un organism, faptul că inima, capul, brațele, picioarele, ochii, urechile etc au roluri și nevoi foarte diferite nu înseamnă că sunt în competiție sau în contradicție unele cu altele. Din contră, au nevoie unele de altele și se completează reciproc. În mod similar, capitaliștii și managerii, pe de o parte, și lucrătorii, de cealaltă parte, autoritățile politice și cei guvernați, bărbații și femeile, oamenii din diferite grupuri etnice și așa mai departe nu sunt prin natura lucrurilor în contradicție, ci se completează reciproc și contribuie cu atuuri diferite. Sănătatea societății nu necesită victoria unei clase sau a unui grup asupra altora, sau eliminarea diferențelor între clase sau grupuri, ci mai degrabă recunoașterea obiectivă a diferențelor dintre ele, respectul reciproc și cooperarea.

Solidaritatea este de asemenea incompatibilă cu noțiunea de luptă rasială, care este în esență o reflectare a naționalismului, pervertirea patriotismului. Pe de o parte, deși solidaritatea cu care suntem datori rasei umane în general nu este la fel de puternică precum solidaritatea pe care o datorăm familiei sau țării noastre, îi suntem totuși datori. Fiecare ființă umană ne este frate într-un sens extins, de aceea este greșit să privim orice alt grup rasial sau etnic cu ostilitate sau dispreț. Pe de altă parte, națiunile foarte mari sunt unite nu doar prin legături de sânge, ci prin istoria comună, limbă, cultură și așa mai departe. Chiar și în absența legăturilor de sânge, există între cetățeni ceva analog unei legături dintr-o familie adoptivă. Unui conațional de orice rasă sau etnie îi datorăm prin urmare aceeași loialitate.

Astfel, concepția organică asupra societății are două componente cheie: noțiunea de societate ca un întreg, care e analoagă corpului unui organism viu; și noțiunea de membri ai societății ca analogi părților distincte ale întregului, corespunzând părților distincte ale corpului biologic (ochi, urechi, inimă, picioare etc). Distorsiunile idealului solidarității tind să afecteze una sau alta din aceste componente cheie.

Prin urmare, totalitarismul în diferitele sale forme (cum ar fi totalitarismul comunist, orientat pe clase, sau totalitarismul orientat pe rase, nazismul) pune atât de mult accentul pe întregul din care membrii societății sunt parte încât, în esență, părțile dispar. Membrii nu mai sunt considerați unici, fiecare cu nevoi și demnitate proprii, pe care trebuie să le respecte întregul corp (la fel cum ochii, brațele, inima, plămânii etc  sunt prețuiți și îngrijiți de organism). Mai degrabă, membrii ajung să pară efemeri, interschimbabili și ușor de înlocuit, așa cum celulele sunt ușor de înlocuit, sau chiar cu totul dispensabili, ca deșeurile, părul sau unghiile tăiate. Dizanalogiile dintre persoanele individuale și părțile corpului – și niciun teoretician al dreptului natural nu ar nega că există dizanalogii, din moment ce analogia nu e exactă – ajung să fie ignorate. Parțial pentru a remedia această aplicare incorectă a analogiei organice, teoreticienii dreptului natural insistă asupra echilibrării principiul solidarității cu principiul subsidiarității.  

Există un alt mod în care solidaritatea poate fi distorsionată, ceea ce ne aduce la egalitate. Este limpede că părțile corpului, precum și membrii societății, au aceeași valoare. După cum scrie Sf. Pavel:

Ochiul nu îi poate spune mâinii: „Nu am nevoie de tine”, la fel nici capul nu poate spune picioarelor „Nu am nevoie de voi”. Dimpotrivă, părțile corpului care par a fi mai vulnerabile sunt indispensabile, iar pe acele părți ale corpului pe care le considerăm mai puțin onorabile le îmbrăcăm cu mai multă considerație, iar părțile mai puțin respectabile sunt tratate cu mai mult respect; în vreme ce părțile mai respectabile nu au nevoie de acest lucru. Dar Dumnezeu a aranjat astfel trupul, oferind mai multă considerație părții inferioare, pentru a nu exista disensiuni în corp, iar părțile corpului să poată avea aceeași grijă unele pentru altele. Dacă o parte a corpului suferă, toate suferă împreună cu ea; dacă una din părți e cinstită, toate se bucură împreună cu ea. (1 Corinteni 12: 21-26)

Dar preocuparea egală pentru toți nu implică preocuparea ca toți să fie făcuți egali. Căci nu sunt toți egali în toate sensurile relevante și e pentru binele întregului să nu fie așa. Ochii și picioarele nu sunt la fel de bune la văzut sau la fel de bune pentru mers. Fiecare are un lucru de făcut și fiecare trebuie să-și facă treaba pentru ca întregul organism să înflorească. Un organism care nu are grijă și de ochii săi, și de picioare sale, va fi disfuncțional. Dar un organism care crede că asta înseamnă să încerce să forțeze ochii să meargă și picioarele să vadă va fi, de asemenea, disfuncțional.

Egalitarismul modern face în esență această greșeală. În numele unei preocupări egale pentru toți, el este rezervat sau chiar respinge ideea că diferiți membri ai societății au roluri, aptitudini și nevoi diferite. De aici ostilitatea socialismului față de însăși existența diferitelor clase. De aici ostilitatea feminismului față de rolurile sexuale tradiționale din cadrul familiei și față de ideea că bărbații și femeile au tendința de a avea trăsături psihologice nu mai puțin diferite decât cele fiziologice. De aici insistența dogmatică a liberalului de a vedea în diferențele economice și de altă natură rezultatul discriminării nedrepte și al ingineriei sociale insuficient de viguroase. De aici atitudinea rawlsiană de a considera calitățile naturale ale indivizilor ca „arbitrare din punct de vedere moral”, astfel încât să fie necesară redistribuirea fructelor acelor calități diferite. De aici atitudinea egalitarului de estompare constantă, nerușinată a distincției dintre ajutorul către săraci (lucru cu siguranță cerut de solidaritate) și egalizarea rezultatelor economice (pe care solidaritatea cu siguranță nu o cere). Prin urmare, fantezia ridicolă a lui Marx în Ideologia germană despre:

societatea comunistă, în care nimeni nu are un cerc exclusiv de activitate, ci se poate perfecționa în orice ramură dorește, [unde] societatea reglementează producția generală și tocmai prin aceasta îmi dă posibilitatea să fac azi un lucru și mâine altul, sa vânez de dimineață, să pescuiesc după-amiaza, să mă ocup cu creșterea vitelor seara și cu critica după cină, după cum am poftă, fără să devin vreodată vânător, pescar, pastor sau critic.

Înțeleasă corect, solidaritatea nu numai că nu implică egalitarismul radical, ci cu siguranță îl exclude. Pentru că egalitarismul, nu în mai mică măsură decât individualismul radical, se opune naturii organice a societății. Individualistul radical neagă faptul că suntem în vreun fel părți ale unui corp social mai larg. Egalitarianul radical nu neagă neapărat acest lucru, dar neagă faptul că am fi părți diferite. El vrea sa ne facă pe toți ochi, sau pe toți picioare, sau pe toți inimi.

Acesta este motivul pentru care papi precum Leo al XIII-lea și Pius al XI-lea au fost extrem de duri cu socialismul și cu egalitarismul, chiar dacă au cerut societății capitaliste să se reformeze pentru a îmbunătăți condițiile muncitorilor și ale celor săraci. Nu e vorba de inconsecvență din partea lor, ci, dimpotrivă, de consecvență perfectă, dată fiind concepția dreptului natural al societății organice cu care lucrau. Învățătura papilor, ca și învățătura dreptului natural, spune în același timp că omul este un animal social șinu este un animal socialist.

Subsidiaritate

Un organism nu poate înflori pe deplin dacă se interferează cu el – dacă îl încătușezi, îl pui în lanțuri, îl împungi și îl lovești constant, sau chiar dacă doar devii o pacoste, așa cum tăunul este pentru cai. Are nevoie de spațiu pentru a respira, de libertate de acțiune și de oportunitatea de a-și folosi talentele și cunoștințele.

Organismele sociale sunt și ele la fel. Grija unei familii pentru membrii săi este mai puternică decât cea de care sunt capabili oamenii din afară și familia are o cunoaștere a nevoilor membrilor ei care este mai bună și mai intimă decât a celor din afară. Prin urmare, familia ar trebui să fie lăsată să se ocupe de propriile treburi în cât mai mare măsură, cu asistența sau amestecul entităților externe doar în cazul în care familia nu poate altfel continua să funcționeze cum se cuvine. Chiar și atunci când o astfel de intervenție este necesară, ar trebui ca, pe cât posibil, să fie vorba de cei apropiați de familia în cauză – familia extinsă, în primul rând, apoi autoritățile publice locale, când este absolut necesar, și așa mai departe, în interiorul cercurilor concentrice menționate anterior – care furnizează asistența în cauză.

Ce funcționează pentru familie, funcționează și pentru alte organizații sociale. Prezumția este că ele trebuie să fie lăsate în pace de organizațiile sociale de nivel superior iar peste acea prezumție se poate trece doar atunci când intervenția este necesară pentru a restabili funcționarea corespunzătoare a organizațiilor de nivel inferior și numai în măsura și pe perioada în care acest lucru este necesar. Acesta este principiul dreptului natural al subsidiarității în interpretarea clasică a Papei Pius al XI-lea în Quadragesimo Anno:

După cum istoria o dovedește din abundență, este adevărat că datorită condițiilor diferite, multe lucruri care erau făcute de organizații mici în trecut nu pot fi realizate acum decât prin organizații mari. Cu toate astea, principiul cu cea mai mare greutate, de care nu se poate face abstracție și care nu poate fi schimbat, rămâne fix și neclintit în filosofia socială: Așa cum este o greșeală gravă să privăm indivizii de lucrurile pe care aceștia le pot realiza prin propria inițiativă și pricepere, și să le dăm comunității, este o nedreptate și în același timp un mare rău și o perturbare a ordinii corecte să atribuim organizațiilor mai mari ceea ce organizațiile mai mici pot face. Pentru că fiecare activitate socială ar trebui, prin însăși natura sa, să ofere ajutor membrilor corpului social și niciodată să îi suprime și să îi absoarbă.

Citat închis. Ca și concepția organică a societății consacrată prin principiul solidarității, principiul subsidiarității este în contradicție cu socialismul și orice alt program politic care, în numele „justiției sociale”, uzurpă ceea ce întreprinderea privată, comunitățile locale, bisericile și în general ceea ce Edmund Burke a numit „plutonul mic” al societății, pot realiza.

Este important să subliniem faptul că acesta este un principiu moral și nu unul exclusiv pragmatic. Afirmația nu este doar că un guvern central poate opta să nu se amestece în treburile instituțiilor mai mici, dacă consideră că așa ar putea fi mai eficient. Afirmația este că trebuie să nu se amestece dacă nu este absolut necesar să o facă. Prin urmare, să presupunem că este posibilă asigurarea de îngrijire medicală adecvată pentru toată lumea într-un sistem privat suplimentat de programe de asistență guvernamentală pentru cei nevoiași, care nu pot achiziționa îngrijire adecvată pe piața liberă. (Dacă este într-adevăr așa, nu este o dezbatere pe care vreau să o abordez aici – e vorba doar de o ilustrare.) Apoi, în acel caz, nu suntem pur și simplu într-o situație în care nu este necesar ca statul să naționalizeze sistemul medical. În conformitate cu principiul subsidiarității, ne aflăm într-o situație în care statul, din punct de vedere moral, trebuie să nu facă asta – ca ceva numit de Pius al XI-lea „nedreptate”, „rău grav” și „perturbare a ordinii corecte”.

Prin urmare, socialismul nu poate fi justificat prin apelul la justiție socială deoarece justiția socială înțeleasă corect este ceva ce ține de solidaritate mai degrabă decât de egalitarism și pentru că solidaritatea merge mână în mână cu subsidiaritatea. Ambele principii sunt la fel de importante pentru buna funcționare a instituțiilor sociale. Astfel, în aceeași enciclică, Pius al XI-lea a spus că „nimeni nu poate fi în același timp un bun catolic și un adevărat socialist”.

După cum ne arată caracterizarea subsidiarității a lui Pius, principiul se aplică chiar și la nivelul individului. Repet, el scrie că „este o greșeală gravă să privăm indivizii de lucrurile pe care le pot realiza prin propria inițiativă și pricepere și să le dăm comunității”. Totuși, motivul pentru care acest lucru este greșit este același cu motivul pentru care este greșit amestecul nejustificat în treburile familiei și ale altor „plutoane mici”. Fiecare dintre aceste instituții din societate de dimensiuni mai mici are câte o funcție specială proprie – la fel cum în corpul unui organism viu ochii se ocupă cu văzul, picioarele cu mersul și așa mai departe – și are nevoie de libertatea de a continua să o exercite. Dar asta e valabil și pentru individ. Mai exact, el are nevoie de libertatea de a căuta binele așa cum este acesta definit de dreptul natural. Și deși numeroasele diferențe dintre talentele, interesele și împrejurările individuale implică un grad mare de libertate din partea indivizilor pentru a realiza ceea ce este cel mai bine pentru ei, dreptul natural implică anumite limite morale absolute în care această libertate poate fi exercitată.

Pe scurt, libertatea indivizilor, a familiilor și a altor formațiuni sociale are o bază teleologică. În mod fundamental este vorba de libertatea de a face ce este necesar sau potrivit pentru noi ca să realizăm scopurile spre care suntem direcționați prin natura noastră. (Am prezentat fundația teleologică a drepturilor naturale în mai multe locuri, cum ar fi articolul meu „Teoria clasică a legii naturale, drepturile de proprietate și impozitarea”, care este republicat în Eseuri neoscolastice.)

Asta ne aduce în cele din urmă la libertate. Înțeleasă ca fiind libertatea indivizilor, a familiilor, bisericilor și a altor „plutoane mici” de a urmări scopurile spre care sunt îndreptate de dreptul natural, libertatea este în esență același lucru cu subsidiaritatea și date fiind circumstanțele contemporane, ar putea fi cea mai neglijată și urgentă dintre cerințele ordinii sociale subliniate de teoreticianul social al dreptului natural.

Totuși, nu acesta e modul în care cei mai mulți oameni înțeleg libertatea azi. Liberalii, socialiștii, libertarienii și chiar mulți dintre cei care se descriu drept conservatori se gândesc la „libertate” ca, în esență, libertate față de constrângeri în a face orice se întâmplă ca cineva să vrea să facă, mai degrabă decât libertatea de a urmări ceea ce este, de fapt, bun în mod obiectiv. Ei sunt în dezacord cu privire la ce anume presupune, cu exactitate, respectul pentru libertatea astfel înțeleasă, dar cu toții tind să o separe de orice fundație teleologică obiectivă a dreptului natural. Judecătorul Anthony Kennedy a rezumat această concepție într-o replică faimoasă din procesul Planned Parenthood c. Caseydecision: „Inima libertății constă în dreptul de a defini propria concepție a existenței, a sensului, a universului și a misterului vieții umane.“

„Libertatea” înțeleasă în acest sens este cea mai mare amenințare pentru ordinea socială așa teoria dreptului natural o înțelege. Nu este nicăieri mai evident decât în cazul „libertății” anunțate de revoluția sexuală și prejudiciile enorme pe care le-a produs instituției familiei – adică instituției sociale fundamentale.

Într-o societate care e bine organizată conform teoriei dreptului natural, majoritatea oamenilor se căsătoresc, iar căsătoria produce de obicei copii, mulți copii. Asta duce la o rețea socială extinsă de oameni cunoscuți personal – o mulțime de frați și surori, veri, mătuși și unchi și așa mai departe – la care indivizii pot apela la greu. Divorțul este stigmatizat, astfel încât copiii au, în general, locuințe și disciplină stabile, iar împreună cu mamele lor au, în general, pe cineva care le asigură cele necesare. Membrii vârstnici ai familiei sunt îngrijiți de noua generație, la fel cum aceștia au avut grijă de noua generație în copilărie. Membrii vârstnici găsesc de asemenea împlinire în a ajuta la creșterea nepoților. În general, binele familiei are întâietate în fața dorințelor membrilor individuali. Iar această subordonare a interesului personal în fața binelui comun al familiei îi face pe oameni mai lucizi și mai realiști în așteptările lor, mai puțin egoiști și mai capabili să obțină o mulțumire care e profundă și de durată, chiar dacă nu este la fel de palpitantă ca fuga spre o a doua sau a treia căsătorie.

Puneți asta în contrast cu mentalitatea contemporană care privește sexul și viața sentimentală în primul rând ca pe o chestiune de împlinire personală, mai degrabă decât un sacrificiu de sine pentru binele copiilor și al familiei. În timp ce aranjamentele tradiționale recomandate de dreptul natural au subordonat interesele pe termen scurt ale individului sănătății pe termen lung a familiei, mentalitatea modernă subordonează sănătatea pe termen lung a familiei intereselor pe termen scurt ale individului. Firește, solidaritatea este slăbită.

Cum așa? În primul rând și cel mai dramatic, un număr enorm de copii nedoriți sunt acum nu doar neîngrijiți, ci avortați – asta înseamnă, în cuvinte directe, că sunt uciși de proprii părinții. Solidaritatea nu poate slăbi mai mult de atât.

Și este doar începutul. Copiii se nasc de obicei în familii foarte mici, cu cel mult unul sau doi frați. Divorțul, recăsătorirea, amestecarea ulterioară a copiilor și separarea geografică, deseori fac ca relațiile dintre frați (sau frați vitregi) să fie mai distante. Relațiile sexuale cu mulți parteneri și divorțul lasă multe femei fără un bărbat care să asigure cele necesare și pe copiii lor fără un model de sex masculin. Cu doar unul sau doi copii care să aibă grijă de ei, membrii în vârstă ai familiei ajung să fie percepuți ca o povară mai mare. Toate acestea duc la mai multă sărăcie, care la rândul ei duce la mai multă dependență față de stat, precum și la comportamentele antisociale (delincvență, criminalitate și altele asemenea) spre care tinerii bărbați sunt mai inclinați în absența disciplinei paterne. Între timp, bărbații, din moment ce pot găsi cu ușurință satisfacție sexuală pe termen scurt în afara căsătoriei, devin mai grosolani și egoiști, mai înclinați să se folosească de femei și să le abandoneze. Utilizarea pe scară largă a pornografiei îi face mai puțin capabili să obțină satisfacție cu o femeie atunci când se căsătoresc și contribuie la neînțelegerile din căsnicie și la o rată mai mare a divorțurilor. Foarte multe femei, date deoparte când bărbații „monogami în serie” decid să se căsătorească cu altcineva, nu reușesc să-și găsească soți, iar dincolo de vârsta mijlocie se confruntă cu decenii de singurătate fără copii. Membrii în vârstă ai familiilor sunt trimiși la sanatorii, iar copiii în creșe, pentru a primi îngrijire de la angajați plătiți, în locul altor membri de familie.

Astfel, există mai puține familii nucleare, cele care există sunt mult mai mici și mai instabile, îngrijirea copiilor și a bătrânilor este adesea impersonală și separată de familie, iar familia extinsă a dispărut în mare parte ca fundal al vieții de zi cu zi. Oamenii sunt mai egoiști, mai puțin dispuși să se sacrifice chiar și pentru binele rudelor lor. Sunt, de asemenea, mai singuri și au mai multă nevoie și cer mai multă asistență guvernamentală. Pe scurt, „libertatea” modernă subminează solidaritatea, ceea ce promovează dependența față de stat, care subminează subsidiaritatea, sau libertatea în sensul ei real.

De asemenea, erodează loialitatea față de structurile sociale mai mari. Dacă familia însăși este ceva ce trebuie destrămat și reinventat în funcție de capriciile personale, sau chiar abandonată în totalitate, mai degrabă decât să fie ceva pentru care să te sacrifici, nu este deloc surprinzător când cineva ajunge să-și vadă propria țară ca pe ceva care nu îi solicită loialitatea.

Adevarata justiție socială

Iată o ironie de proporții orwelliene. Termenul de „justiție socială” provine din teoria socială tomistă a dreptului natural. Este adesea atribuit marelui teoretician ieuzuit al dreptului natural Luigi Taparelli. Se referă la structurarea justă sau corectă a societății prin familii puternice și cooperarea dintre soț și soție în îndeplinirea sarcinilor lor pentru binele copiilor și al bătrânilor, la solidaritatea și cooperarea dintre clasele economice și dintre alte grupuri sociale, și la atenția scrupuloasă acordată subsidiarității în relația dintre stat și „plutoanele mici” ale societății.

Ce se înțelege astăzi prin justiție socială – lucrurile cărora le fac propagandă cei care își spun „războinici ai justiției sociale” – e cu exactitate opusul. Presupune libertinism sexual și avort la cerere, demonizarea feministă a „patriarhatului” și a rolurilor tradiționale în familie, instigarea neîntreruptă la tensiuni între clase economice și grupuri rasiale (de exemplu, Cele Două Minute de Ură zilnică împotriva „celor 1%”, a “privilegiului albilor” etc), defăimarea neîncetată a țării proprii și a istoriei sale, naționalizarea educației și a serviciilor din sănătate și așa mai departe. Ar putea fi libertate, egalitate și fraternitate, într-un anumit sens, dar e vorba de fapt de distrugerea subsidiarității, a solidarității, a familiei și a țării.

Când vom avea justiție socială adevărată? Doar atunci când acest malefic doppelgänger este înfrânt. Într-adevăr, poți fi tentat să parodiezi faimoasa replică a lui Diderot și să spui: numai atunci când ultimul socialist este spânzurat cu măruntaiele ultimului revoluționar sexual. Asta e o glumă, desigur. Setea revoluționară de sânge este în sine o altă moștenire dăunătoare a Revoluției Franceze ce ar trebui condamnată de toți conservatorii și teoreticienii dreptului natural. Rămâne valabil: Écrasez l’infâme.

TRADUS DIN   edwardfeser.blogspot.com

Print Friendly, PDF & Email

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here