Candidatul pe care îl fac cu ou şi cu oţet „jurnaliştii” sparanghelişti, „analiştii şi ecsperţii” fripturişti şi „intelectuali critici” agitator-propagandişti de prin mass media de limbă română, este Preşedintele în funcţie, Andrzej Duda, sprijinit de partidul conservator Lege şi Dreptate, condus de Jarosław Kacyznski. Programul lui Duda susţine opţiunea creştină, pro-familie, patriotică şi pro-americană.

Candidatul pe care mincinoşii şi incompetenţii susnumiţi vi-l laudă, este Rafał Trzaskowski, primarul Varşoviei din partea partidului lui Donald Tusk, Platforma Civică (PO), reprezentând stânga liberală. De fapt, agenda lui Trzaskowski este una de extremă stângă, atât sexomarxistă LGBT cât şi postcomunistă (vedeți Sfârșitul decomunizării: Primarul Varșoviei (din opoziția liberală) a reinstituit numele comuniste ale străzilor). Şi pro-germană.

Andrzej Duda, Rafał Trzaskowski, candidații la alegerile prezidențiale din Polonia, 12 iulie 2020

Câştigătorul îl vom afla mâine, duminică 12 iulie, când se va încheia turul II al alegerilor prezidenţiale. Competiţia se anunţă strânsă, prezenţa la vot masivă. În joc se află, aşa cum veţi vedea, lucruri foarte mari şi importante. Nu doar pentru Polonia, ci şi pentru ţara noastră şi pentru întreaga Lume Civilizată.

Ar fi multe de spus despre aceste mize. De data asta voi încerca doar să le schiţez, povestindu-vă o istorioară. Aveţi răbdare, citiţi-o până la capăt, veţi vedea de ce zic eu că este grăitoare pentru miza acestor alegeri, dar şi pentru războiul cultural şi alte războaie, trecute, sau încă posibile… E o istorie adevărată, serioasă, tragică. Deşi, aşa cum veţi vedea, ea are, mai ales prin capitolele ei mai recente, încă neîncheiate, şi unele accente de grotesc.

Să începem însă de la partea serioasă.

Viaţa şi Misiunea Părintelui Blachnicki

Franciszek Blachnicki (se pronunţă „Francíşec Blahniţchi”) s-a născut în 1921. La începutul războiului, în 1939, ca tânăr militar polonez, având pe atunci 18 ani, cădea prizonier la nemţi. Dar folosindu-se de experienţa anterioară de cercetaş, a reuşit să evadeze. Apoi s-a implicat activ în mişcarea de rezistenţă împotriva ocupantului nazist.

Dar a fost prins din nou, de astă dată de Gestapo, în 1940, şi dus la Auschwitz. A fost ţinut o vreme şi în bunkerul în care a murit Sf. Maximilian Kolbe. După lungi anchete şi interogatorii, în 1942, Blachnicki a fost condamnat la moarte prin ghilotinare, pentru activitate conspirativă împotriva celui de-al Treilea Reich. A petrecut 5 luni în celula morţii, aşteptându-şi execuţia, însă pedeapsa i-a fost comutată la 10 ani de temniţă grea. A fost purtat prin diferite închisori şi lagăre germane, până când a fost eliberat de americani în 1945.

În acelaşi an, 1945, a intrat la seminarul teologic de la Cracovia.
În 1950 a fost sfinţit preot la Katowice.

În anii 50, teroarea comunistă lua locul celei naziste. Societatea poloneză, care suferise pierderi imense în timpul celui de-al II-lea Război Mondial, se găsea acum sub cizma rusească. Biserica Catolică rămăsese singura ei voce.

Primele măsuri anticreştine luate de noul regim comunist s-au îndreptat împotriva orelor de religie în şcoli. Da, iată că nu viţeluşii neomarxişti de la oengeuri şi USR-Plus au inventat aceste chestii, ei sunt doar bieţi imitatori, deşi convinşi că lumea începe cu ei.
Atunci când crucile de pe pereţii claselor erau date jos de comunişti, elevii le puneau la loc cântând „Noi vrem pe Domnul” – cântecul acela intonat şi acum de polonezi, pentru care sunt acuzaţi de „fascism” de către „europenii” de azi.

Cei trei episcopi catolici din Silezia, regiunea în care slujea pe atunci Părintele Blachnicki, au protestat împotriva acestor îngrădiri, intrând în coliziune directă cu autorităţile, în cei mai grei ani ai stalinismului. În încercarea de a-i reduce la tăcere şi de a-i îndepărta de credincioşi, regimul i-a gonit din Silezia. În aceşti ani, Părintele Blacnicki a fost implicat în conducerea clandestină a eparhiei, şi a fost membru al redacţiei săptămânalului catolic „Gość Niedzielny” (“Oaspetele de duminică”).

Între timp, Stalin a murit, în Polonia a ajuns la putere Gomulka; acesta a încercat să liniştească revoltele polonezilor, permiţând întrucâtva Bisericii Catolice să respire, după ce regimul încercase în zadar să şi-o subordoneze. Episcopii silezieni s-au întors la Katowice, triumfători, putem spune (purtaţi pe braţe de către mineri), în 1956.
Părintele Franciszek a participat la organizarea acestei întoarceri.

În 1957, Părintele Blachnicki a organizat şi condus o iniţiativă socială împotriva alcoolismului, numită „Cruciada Abstinenţei”, în care s-au implicat aproape o mie de preoţi catolici şi peste o sută de mii de credincioşi laici, acţiunea bucurându-se de sprijinul episcopatului. Autorităţile comuniste, care voiau, desigur, să deţină controlul total asupra societăţii, nu puteau tolera un asemenea fenomen. Cruciada a fost desfiinţată de către SB (securitatea comunistă din Polonia) în 1960.

Părintele Franciszek a scris atunci un memoriu către autorităţile statului, memoriu pe care l-a trimis şi către mass media, în care protesta împotriva persecuţiei Bisericii şi arăta că, lichidând Cruciada Abstinenţei, statul comunist acţiona împotriva naţiunii.
Ca urmare, în 1961, Părintele a fost arestat sub acuzaţia de a fi „răspândit tipărituri ilegale şi informaţii false privind pretinsa persecuţie a Bisericii în Polonia” şi a fost etichetat drept „fanatic religios”. A petrecut 4 luni în arestul din Katowice, loc pe care îl cunoştea bine, întrucât fusese deţinut acolo şi în timpul ocupaţiei germane. Au urmat şi de această dată anchete şi interogatorii nesfârşite, apoi fost condamnat la 13 luni de închisoare, dar cu suspendare.

În toamna anului 1961, şi-a început studiile la Universitatea Catolică din Lublin, iar din 1964 a rămas acolo să predea, până în 1972. S-a numărat printre organizatorii Institutului de Teologie Pastorală.

Una dintre cele mai importante moşteniri lăsate de Părintele Blachnicki este Mişcarea Oazelor, pe care el a fondat-o. A devenit cunoscută mai târziu sub denumirea de Mişcarea Lumină-Viaţă, continuând să se dezvolte până în zilele noastre şi extinzându-şi activitatea în alte ţări. Ideea de bază era să ofere participanţilor o formare creştină solidă, prin organizarea de reculegeri închise, un fel de tabere, de câte 15 zile, pentru grupuri mici, organizate în funcţie de vârstă: pentru copii, mici sau şcolari, respectiv – pentru tineri şi pentru familii. Participanţii se rugau împreună, primeau Sfintele Taine şi meditau asupra Scripturii.
Părintele Blachnicki era convins că, pentru a putea rezista tuturor încercărilor, este important ca oamenii, mai ales tinerii, să aibă o educaţie religioasă consistentă, dar şi să aibă parte de un anturaj bun, să fie înconjuraţi de prieteni de încredere, care doresc şi ei să-şi ducă viaţa în lumina Evangheliei. Oricât de grele ar fi fost timpurile, „oazele” Părintelui Blachnicki le ofereau participanţilor învăţătură creştinească, întărire şi sprijin spiritual, şi deasemenea o comunitate frăţească, de credinţă şi de întrajutorare, pe care puteau conta la nevoie.

Un element central al spiritualităţii acestei mişcări, aşa cum a conceput-o Părintele Blachnicki, era libertatea. Putem spune că el era un adevărat „teolog al eliberării”, spre deosebire de aşa-numita „teologie a eliberării”, mişcare de inspiraţie sovieto-kaghebistă, propagată de unii teologi latino-americani (cu studii în Germania). De fapt, teologia Părintelui Blachnicki, în consens cu cea a Sf. Papă Ioan Paul al II-lea, cu care era prieten apropiat, s-a opus, conştient şi asumat, acestui curent marxizant, care încerca (şi a reuşit, din păcate, în mare măsură) să transforme catolicismul într-un instrument de propagare a comunismului – deci de distrugere a libertăţii.

Părintele Franciszek Blachnicki și Papa Ioan Paul al II-lea

Eliberarea este de fapt Mântuirea. (În polonă, termenul este „wyzwolenie”; înseamnă „eliberare”, dar poate fi tradus şi prin „mântuire”.) Părintele Blachnicki o vedea mai întâi la nivel spiritual, ca eliberare / mântuire de păcate şi de vicii, de orice dependenţă înrobitoare. Dar se referea şi la eliberarea de frică, de resemnarea şi conformismul pe care regimul comunist încerca să le impună. Părintele Franciszek voia să formeze oameni liberi şi demni, care să trăiască în mod conştient şi asumat calitatea lor de fii ai lui Dumnezeu. Nu în ultimul rând, era vorba şi de afirmarea drepturilor omului şi opoziţia faţă de regimul comunist.

Insist asupra acestor aspecte, deoarece ele ajută la înţelgerea resorturilor care au făcut ca societatea poloneză să reziste în mod eficient comunismului şi în cele din urmă să-i dea o lovitură decisivă, prin Papa Ioan Paul al II-lea şi Mişcarea Solidaritatea. Cam aşa arată, privită cu lupa, ţesătura din care e făcută acea Polonie căreia îi datorăm şi noi, în mare măsură, eliberarea de comunism.

Nu, Polonia nu constă în „legendarul” Michnik şi gaşca de „intelectuali critici” intens mediatizaţi, veniţi, pentru un timp, dinspre comunismul cel mai stalinist, alături de Solidaritatea, dar nu ca să lupte pentru eliberarea de comunism, ci pentru reforme de tip perestroika.

Desigur, scopul primordial al iniţiativei Părintelui Blachnicki era cel spiritual, dar în contextul vremii, ea a contat mult şi sub aspect politico-social, prin proporţiile şi eficienţa ei, prin spargerea monopolului comunist asupra educaţiei tineretului. 

Dar nu a fost singura.

Legătura profundă dintre credinţă şi libertate este o caracteristică a gândirii poloneze, înscrisă într-o tradiţie de multe secole, a cărei origine se pierde în negura timpului. O găsim nu doar în domeniul teologic, ci, decurgând din acesta, o găsim şi în „felul polonez” de a aborda treburile publice – refuzul tiraniei, slujirea comunităţii, patriotismul. (Mai mult despre asta, am vorbit aici).

Când mai auziţi vreun habarnist explicându-vă cum că Biserica Catolică Poloneză „se bagă în politică”, să ştiţi că de fapt despre asta este vorba. Biserica nu „se bagă” spunându-le credincioşilor cu cine să voteze. „Se bagă” cum „s-a băgat” Părintele Blachnicki, formând oameni cu o credinţă bine fundamentată, oameni de principii, curaj şi caracter. Deasemenea construindu-le comunităţi în care ei să se poată regăsi, să se cunoască bine între ei şi să ştie că pot avea încredere unii în ceilalţi. Aceste comunităţi funcţionează indiferent dacă vremurile sunt bune sau rele, creând premisele pentru acţiuni coordonate şi eficiente. Mai departe, fiecare ştie ce are de făcut. Nu e nevoie ca „Biserica să se bage în politică”. De fapt, Biserica Catolică din Polonia face mult mai mult decât să „se bage” în politică, ea furnizează fundamentul cultural pe care politica operează.

Astfel, „teologia eliberării” a Părintelui Blachnicki, mai ales în anii 80, se referea destul de concret şi la un anume tip de angajament social şi politic. Era propusă cu scopul de a inspira mişcări paşnice de eliberare de comunism, nu doar în Polonia, ci şi în celelalte ţări ale blocului sovietic.

Anii au trecut şi, aşa cum ne amintim, în octombrie 1978, a fost ales papă cardinalul polonez Karol Wojtyła. Prima sa vizită în Polonia, ca Papa Ioan Paul al II-lea, eveniment care a schimbat cursul istoriei, a avut loc în anul următor, 1979. În august 1980, mişcarea Solidaritatea a înregistrat marea sa victorie în confruntarea cu regimul comunist, prin semnarea acordurilor de la Gdansk.

Dar în decembrie 1981, generalul Jaruzelski instaura legea marţială. Tancuri pe stradă, represiune brutală a oricăror manifestaţii nenumărate arestări, nu au lipsit cazurile de tortură şi asasinatele. Părintele Blachnicki se afla în acel moment la Roma – aşa cum am arătat, era prieten apropiat al Papei. În Polonia, el a fost dat în urmărire generală. Acest dosar a fost închis abia în 1992!

În această situaţie, Părintele Franciszek a hotărât să nu se mai întoarcă în Polonia. S-a stabilit în Germania, la Carlsberg, unde a fondat o mică misiune pentru refugiaţii polonezi. A deschis şi o mică tipografie, pe care a numit-o „Maximilianum”, în cinstea Sf. Maximilian Kolbe; ea imprima presă şi literatură clandestină pentru mişcarea subterană din Polonia, dar asigura şi un venit, prin comenzile clienţilor din Germania, ajutând astfel la susţierea misiunii.

În iunie 1982, Părintele Blachnicki fondează la Carlsberg „Serviciul Creştin pentru Eliberarea Popoarelor”. Acesta se ocupa cu organizarea de simpozioane, manifestaţii publice şi tipărirea de publicaţii. În urma simpozioanelor, au rezultat documente, precum „Declaraţia de la Carlsberg” şi „Manifestul pentru Eliberarea Popoarelor din Europa Centrală şi de Est”. În anii 1982-1989, s-au organizat şapte ediţii ale „Marşului pentru Eliberarea Popoarelor”. A fost lansată publicaţia bilunară „Adevăr + Eliberare”.

Părintele Franciszek era convins că sfârşitul regimului comunist este inevitabil, dar nu a apucat să vadă anul 1989 în viaţa sa pământească. A murit pe neaşteptate, la 27 februarie 1987.

În 1995 a fost iniţiat procesul lui de beatificare. În 2015, papa Francisc a dat publicităţii decretul privind caracterul eroic al virtuţilor lui. În aşteptarea beatificării, i se cuvine de atunci titlul oficial de „Venerabil Slujitor al lui Dumnezeu”.

Moartea Părintelui Blachnicki.
Yon şi „Domnişoara”

Circumstanţele morţii Părintelui nu au fost elucidate complet nici până în ziua de astăzi. Au existat indicii că a fost asasinat. Procuratura poloneză a reluat recent investigaţiile în această privinţă. Nu se poate spune că instituţia a dat până acum dovadă de exces de zel în această direcţie, cercetările trebuind să aştepte până a ajuns PiS la putere şi s-a apucat de reforma justiţiei.

Arhivele IPN (Institutul Memoriei Naţionale) arată însă că securitatea comunistă nu a încetat să îl urmărească pe Părintele Blachnicki nici după ce acesta s-a stabilit la Carlsberg. Evident, activitatea lui îi supăra mult pe şefii comunişti de la Varşovia şi, foarte probabil, chiar şi pe cei de la Moscova, aşa cum veţi vedea mai jos. Documentele IPN arată că toate mişcările Părintelui Blachnicki erau urmărite de la nivel foarte înalt – de el se „ocupa” mâna dreaptă a generalului Czesław Kiszczak (ministrul de interne al lui Jaruzelski).

Aici intră în scenă cuplul de agenţi ai securităţii, Andrzej şi Jolanta Gontarczyk, soţ şi soţie. Cei doi fuseseră recrutaţi de serviciile comuniste, el din 1974 şi ea din 1977, sub numele de cod „Yon”, respectiv „Panna” („Domnişoara”). După câţiva ani de activitate ca turnători în Polonia, ei au fost trimişi în RFG, în 1982, să se infiltreze în rândul emigraţiei poloneze, care sprijinea Solidaritatea, să o spioneze şi să o saboteze. Pretextul a fost „întregirea familiei”, Jolanta fiind de origine germană şi având rude în RFG.

În 1984, l-au întâlnit pe Părintele Blachnicki, s-au lipit de el, şi au reuşit să-i câştige încrederea. S-au instalat la Carlsberg. Din documentele IPN rezultă că aveau ca sarcină să-l spioneze pe Blachnicki, să se ţină de capul lui, să afle mai ales informaţii despre contactele lui cu Vaticanul şi cu Stalele Unite. Şi reiese că s-au achitat de aceste sarcini cât au putut de bine.

Părintele le-a dat pe mână gestionarea tipografiei, dar şi alte misiuni importante, în cadrul Serviciului Creştin pentru Eliberarea Popoarelor.

Şi iată că, de unde tipografia mergea foarte bine şi aducea profit, lucrurile au început să o ia la vale, din rău în mai rău, până când Părintele s-a pomenit cu ea în pragul falimentului. Ba mai mult, în rândul grupului de emigranţi polonezi din jurul misiunii de la Carlsberg, au început să apară certuri şi conflicte. Unii dintre aceştia au început să-i suspecteze pe cei doi Gontarczyk, şi chiar i-au mărturisit Părintelui bănuielile lor, dar el le-a respins cu hotărâre, nevrând să creadă nimic rău despre ei.

A trebuit însă, în cele din urmă, să accepte trista realitate. Un mesager al Solidarităţii Luptătoare, Andrzej Wirga, i-a confirmat cu certitudine că cei doi erau agenţi.

Solidaritatea Luptătoare

Aici se cuvine iar o paranteză.
Solidaritatea Luptătoare: este vorba de o organizaţie înfiinţată la Wrocław, de către Kornel Morawiecki (tatăl actualului premier polonez, Mateusz Morawiecki) imediat după instituirea legii marţiale. Solidaritatea Luptătoare (SL) era aripa cea mai radicală a Solidarităţii. Nu excludea posibilitatea trecerii la lupta armată împotriva comunismului, în cazul în care aceasta s-ar fi dovedit necesară sau oportună. Se pregătea şi în acest sens. Scopul SL nu era obţinerea de avantaje sindicale, nici măcar democratizarea regimului comunist, ci independenţa de Moscova. SL organiza acţiuni deosebit de îndrăzneţe, care nu se rezumau la proteste de stradă, inscripţii pe ziduri, presă şi emisiuni de radio clandestine. SL tipărea manifeste în rusă, pe care le introducea în interiorul cazărmilor sovietice. Reuşea să treacă ilegal literatură religioasă şi anticomunistă chiar în inima Imperiului Răului, în URSS. Ca să mai dau numai un exemplu de ce era în stare SL, vă mai spun doar că organizaţia este responsabilă pentru aruncarea în aer a sediului partidului comunist de la Gdynia (28 februarie 1987).

Kornel Morawiecki, liderul Solidarității luptătoare, 1990

Nucleul Solidarității Luptătoare era extrem de bine conspirat şi nu a putut fi niciodată penetrat de informatori. În schimb, SL spiona comunicaţiile securităţii cu aparatură artizanală de ascultare şi îşi avea ea proprii ei informatori în rândul Securități comuniste poloneze!

Pe o astfel de filieră, centrul de la Wrocław al SL obţinuse informaţia despre cuplul Gontarczyk şi a transmis-o în Germania, prin omul de legătură al SL, Andrzej Wirga, Părintelui Franciszek. Aceasta se întâmpla în 26 februarie 1987.

În ziua imediat următoare, 27 februarie 1987, Părintele Blachnicki s-a dus la cei doi Gontarczyk şi a avut o discuţie aprinsă cu ei. Există martori care spun că a fost probabil vorba de o ceartă, pentru că din cameră se auzeau voci ridicate, dar la discuţia propriu-zisă au participat doar cei trei.

Apoi, Părintele a ieşit şi s-a întors în camera lui. Era pe la prânz. Părintele părea foarte tulburat. La câteva minute după ce terminase discuţia cu cei doi, a cerut să fie chemat un medic, pentru că se simţea rău. Între timp, a început să tuşească şi să se sufoce. Şi după alte câteva minute a murit. Doctorul a ajuns tocmai bine ca să constate decesul. A considerat că acesta survenise „din cauze naturale” şi nu a cerut autopsie.

Soţii Gontarczyk au mai rămas la Carlsberg până în aprilie 1988, când au fost avertizaţi „de la centru” că serviciile germane au început să se cam intereseze de ei. Au fugit val-vârtej, lăsându-şi în urmă toate lucrurile, până şi cana de ceai plină pe masă. Puţin mai târziu, în locuinţă intrau funcţionarii BfV (Biroul pentru Protecţia Constituţiei). Dar nu i-au mai prins.

Evacuarea celor doi agenţi din RFG, prin Yugoslavia şi prin Ungaria, înapoi în Polonia, a fost o operaţiune de mare amploare, extrem de costisitoare, care a presupus cooperarea mai multor servicii ale blocului comunist, coordonarea fiind probabil asigurată de Moscova.

Jerzy Urban, acest Goebbels al legii marţiale poloneze, s-a ocupat personal, împreună cu jurnalişti fideli regimului de la săptămânalul Polityka, de mediatizarea „cazului familiei Gontarczyk”, prezentându-i ca victime ale „vânătorii de vrăjitoare” din partea emigraţiei poloneze anticomuniste. Jolanta Gontarczyk povestea că a văzut cu ochii ei cum „se bea la Europa Liberă”, când a fost la redacţia de la München, ca să citească un comunicat al Serviciului Creştin pentru Eliberarea Popoarelor…

Soţilor Gontarczyk li s-a repartizat o locuinţă conspirativă în centrul Varşoviei. Au fost despăgubiţi pentru averea lăsată în Germania. Li s-a decontat costul renovării casei. Ultima chitanţă are data de 18 sep 1989, deja sub guvernul Mazowiecki.

În noua realitate, Jolanta Gontarczyk şi-a început cariera de feministă, luptătoare pentru legalizarea avortului şi recunoaşterea prin lege a cuplurilor de acelaşi sex. În 1990 era secretar general al Uniunii Democratice a Femeilor, în 1997 a devenit vicepreşedinte. În 1997 candida, ce-i drept, fără succes, pe listele SLD (fostul partid comunist, PSD-ul din Polonia) pentru Sejm (Parlament). Dar la alegerile locale din 1998, tot pe lista SLD, a fost aleasă consilier în Sejmik-ul Voievodatului Mazovia. În timpul guvernării lui Marek Belka, din 2004, a devenit director adjunct al Departamentului Administraţiei Publice din Ministerul Afacerilor Interne şi Administraţiei.

Însă în 2005, săptămânalul „Wprost” („De-a dreptul”) a publicat un material despre soţii Gontarczyk, din documentele IPN. Procuratura a deschis atunci o anchetă, privind posibila implicare a celor doi agenţi în uciderea prin otrăvire a Părintelui Blachnicki, anchetă care însă a fost închisă nu mult după aceea, „din lipsă de probe”. A fost redeschisă de curând.

E de notat totuşi că, în contextul mediatizării trecutului ei, guvernul SLD s-a descotorosit de Jolanta Gontarczyk, iar aceasta a trebuit să-şi părăsească funcţia.

Fast forward, la „Zilele Diversităţii”, Varşovia 2019

Ghiciţi cine e cucoana din poza de mai sus, alături de Rafał Trzaskowski, primarul Varşoviei, la „Zilele Diversităţii” 2019. V-aţi prins. Ea este. „Domnişoara”.

Acum însă figurează cu numele nemţesc al tatălui ei, Lange. Jolanta Lange. Şi-a schimbat numele, se pare, în 2008. Tatăl Jolantei, Julius Lange, era neamţ, iar în cel de-al II-lea Război Mondial a luptat în cadrul Wehrmacht, ca Volksdeutscher. După război, şi-a schimbat însă numele în Pławski. (E interesant însă că Jolanta s-a întors la varianta originală, „Lange”, nu s-a mai ruşinat cu ea.)

În august 2019, săptămânalul catolic „Niedziela” („Duminica”) a identificat-o pe Jolanta Lange, fostă Gontarczk, drept agenta „Panna”, care se infiltrase în rândurile Solidarităţii din emigraţia poloneză din RFG şi care îl urmărise pe Părintele Blachnicki, ea şi soţul ei fiind printre ultimele persoane care au vorbit cu el cu câteva minute înainte de moartea sa bruscă şi suspectă.

„Domnişoara” se întoarce pe curcubeu

Şi pe bani mulţi. ONG-ul ei, Asociaţia Pro-Humanum, pe care a înfiinţat-o în 2006, are un contract consistent cu primăria Varşoviei. Iar contractul a fost reînnoit, deşi în urma ştirii publicate de săptămânalul Niedziela, toată presa poloneză, toate televiziunile şi portalurile internet au vorbit despre trecutul Jolantei Lange.

Dar, spre deosebire de tovarăşii cu cefe groase de la SLD, care au avut atâta bun simţ încât să o dea afară când s-a aflat oficial cine este, Rafał Trzaskowski, primarul PO al Varşoviei, candidat la Preşedinţia Poloniei, om subţire, european, nu renunţă în ruptul capului la colaborarea cu ea. Contractul iniţial, de 1,1 milioane zloţi (1 zlot este aproximativ egal ca valoare cu un leu romanesc) pe care asociaţia Pro-Humanum, condusă de Jolanta Lange, îl încheiase în 2017, a fost prelungit în toamna 2019, de data asta pe 1,85 milioane. Banii din taxele locuitorilor capitalei sunt îndreptaţi către acest ONG, dedicat educaţiei pentru „democraţie, toleranţă şi diversitate”. Cum altfel? Cine oare e mai potrivit să îi educe pe polonezii retrograzi, ultraconservatori şi medievali, decât o fostă agentă, deosebit de periculoasă, a securităţii comuniste criminale?

Întrebat fiind ce caută Jolanta Lange în contract cu primăria pe asemenea sume, Rafał Trzaskowski a răspuns că „el nu se ocupă cu radiografierea trecutului oamenilor”, „nu e omul cu cenzura”, iar contractele se acordă prin „proceduri şi prin concurs”. Ok, dar atunci se întreabă plătitorii de taxe, ce fel de proceduri se folosesc la primărie, dacă ajunge să obţină contract de educaţie pentru democraţie o coadă de topor securistă?

Trzaskowski nu are nevoie să sape prea adânc în trecutul Jolantei Lange, găseşte informaţiile astea oriunde în presă, începând din august 2019. Chiar zilele trecute, întrebat din nou de ziarişti despre „Domnişoara”, Trzaskowski a răspuns, în stilul lui arogant, „nu sunt inchizitor, membru al PiS”, „nu verific CV-urile oamenilor”, iar „această doamnă a făcut mult bine pentru cei excluşi”.

Nu nu e o întâmplare, nu e o gafă. Trzaskowski e consecvent cu atitudinea lui, atât faţă de trecutul comunist – a restituit numele comuniste ale străzilor, cât şi cu promovarea agendei LGBT. De fapt, chiar e singurul domeniu în care se ţine de treabă.

Sfârșitul decomunizării: Primarul Varșoviei (din opoziția liberală) a reinstituit numele comuniste ale străzilor, 2019

Primarul Varşoviei a semnat „carta LGBT”, care promite măsuri extrem de radicale. Un exemplu este introducerea comisarilor LGBT în şcoli, pentru a veghea la implementarea educaţiei antidiscriminare şi sexuale cf. directivelor OMS şi pentru a „monitoriza situaţia elevilor LGBT+”.

Carta LGBT prevede privilegii pentru homosexuali în domeniile sportive şi culturale. Promovarea creaţiei artistice LGBT presupune, de fapt încurajarea batjocurii şi ofenselor aduse creştinismului. 


Exemplu de „operă de artă LGBT”: imaginea Maicii Domnului de la Jasna Góra, icoană reprezentativă a catolicismului polonez, cu un curcubeu în şase culori lipit în locul aureolei

O prevedere a cartei LGBT este şi aceea cf. căreia sistemul de achiziţii şi contracte publice va impune drept condiţie contractorilor privaţi acceptarea revendicărilor stângii sexomarxiste.

Altfel spus, dacă vrei să deschizi o prăvălie în capitală, va trebui să semnezi „declaraţia antidiscriminare”.

Primăria Varşoviei mai finanţează, în cadrul unui proiect numit Afterparty şi petreceri unde oferă seringi gratis si testere pentru droguri – nu, nu aţi înţeles, nu e vorba ca participanţii să fie testaţi pt. narcotice, e vorba să li se ofere testere ca să poată verifica dacă drogurile cumpărate de la dealeri sunt autentice sau contrafăcute.

Altă activitate pe care o sprijină primăria Varşoviei este „gimnastica stradală”. Dar ea nu se referă la sport, ci la antrenamentele unor grupuri de tip Antifa sau BLM, care vor să combată prin violenţă sistemul capitalist. Ca să vedem în viitor şi în Polonia scenele actuale de vandalism şi sălbăticie, care devastează America.

Această agendă nu e de centru, nu e „moderată”.

Serviciile prestate primăriei de ONG-ul Jolantei Lange se potrivesc la fix pe agenda lui Trzaskowski. Mai exact, Asociaţia Pro-Humanum desfăşoară pentru primărie zeci de programe pentru egalitate şi diversitate. A organizat „Zilele Diversităţii”, unde Jolanta Lange a luat cuvântul alături de primarul Trzaskowski. S-au discutat şi problemele specifice ale artistelor lesbiene. Ceremonia a fost încununată muzical de corul LGBT!

Piotr Woyciechowski, istoric, specialist în studiul serviciilor secrete ale regimului communist, comentează astfel situaţia: “Banii au fost alocaţi pentru continuarea unor acţiuni care sunt îndreptate împotriva Bisericii Catolice şi independenţei Poloniei. Doamna Lange, pe bani publici, are posibilitatea de a-şi continua lucrarea de distrugere a valorilor catolice, adică face exact ceea ce făcea ca Jolanta Gontarczyk , atunci când prelucra informativ operele de evanghelizare ale Părintelui Franciszek Blachnicki.”

În loc de concluzie

Preşedintele Poloniei Andrzej Duda şi-a asumat, în 2017, patronatul onorific asupra unui simpozion desfăşurat la sediul Sejmului, în memoria Venerabilului Slujitor al lui Dumnezeu, Părintelui Franciszek Blachnicki.

Primarul Varșoviei Rafał Trzaskowski şi-a asumat contractul cu ONG-ul Jolantei Lange şi nu s-a lepădat de el nici în urma scandalului iscat.

Preşedintele Duda a semnat „carta familiei”.

Primarul Trzaskowski a semnat „carta LGBT”.

Aceste atitudini definesc cât se poate de bine miza alegerilor din 12 iulie 2020 din Polonia. Este, nici mai mult, nici mai puţin, confruntarea dintre Polonia Părintelui Blachnicki şi Polonia Jolantei Gontarczyk – Lange.

Print Friendly, PDF & Email

2 COMENTARII

  1. Anul trecut am vizitat Polonia, pentru prima data din copilarie.

    In centrul Varsoviei, intr-un cartier de blocuri construit in comunism. in apropiere de Monumentul Ghettoului cunoscut se afla un alt monument, mai mic si mai modest, dar plin de seminificatie: Bunkerul lui Anielewicz, centrul si ultima reduta a rezistentei ghettoului.

    Monumentul este o mica coloana din pietre, iar deasupra era un drapel israelian, probabil depus de un grup organizat.

    M-am intrebat, oare in Germania sau in Occident, cate ore sau minute ar fi fost lasat un astfel de drapel sau un astfel de monument in pina sa fie vandalizat de migranti musulmani sau de stangisti „woke”?

    Ajungand la Monumentul Ghetoului, unul din locurile cele mai vizitate ale Varsoviei, am observat ca aproape fiecare familie din blocul muncitoresc de vizavi desfasura in balcon, cat mai la vedere, drapelul Poloniei.

    Ce mod rezervat, dar plin de demnitate, de a-si proclama patriotismul!

    Israelul si Polonia catolica au aceiasi dusmani.
    Zazania si cearta sunt degeaba, atzatzate de straini si daunand ambelor popoare.

  2. Ce pacat, ce pacat, ce pacat ca acest text nu exista si in Engleza… Eu vi-l traduc daca vreti. Contactati-ma.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here