Textul de mai jos prezintă confesiunile lui Shlomo Avineri, un cunoscut activist stângist din Israel. Apărute în cotidianul de stânga Haaretz, ele au fost traduse de bloggerul Carl de la Israel Matzav și preluate de ziaristul Daniel Greenfield într-un articol publicat pe 14 iulie 2014 în FrontPage Magazine.

Simpatizant israelian al OEP: „Credeam că își doresc făurirea unui stat. Dar se pare că vor doar să distrugă Israelul”

Shlomo Avineri este un expert în Marx și Engels. El a fost un susținător fervent al negocierilor cu OEP și a ajuns într-o funcţie înaltă la Ministerul israelian al Afacerilor Externe.

Conservatorii israelieni nu fuseseră deloc fericiţi cu asta.

Când guvernul Rabin l-a numit pe Avineri în postul de director general in Ministerul de Externe în 1975, aceasta a fost aspru criticat de către partidul Likud din opoziție din cauza sprijinului său pentru negocierile cu Organizația pentru Eliberarea Palestinei (un parlamentar din Likud l-a comparat chiar cu „Lordul Haw-Haw”, trădătorul britanic care a difuzat propagandă radio de la Berlin în timpul al doilea război mondial și mai târziu a fost executat).

Procesul de trezire al lui Avineri a fost foarte lent. Dar acum, apropiindu-se de vârsta de 80 de ani, a ajuns să înţeleagă anumite lucruri – precum negocierile cu Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP), care nu ar fi putut niciodată să fie duse la bun sfârșit.

Am fost incredibil de proşti… Am crezut că au vrut un stat în cadrul unei soluții cu două state (arab şi evreu n.t.) dar se pare că vor să distrugă Israelul pentru că nu pot/ nu vor să accepte nici o formă autodeterminarea națională evreiască.

Inițiatorii procesului Oslo și suporterii săi au văzut conflictul israeliano-palestinian ca pe un conflict între două mișcări naționale și au crezut – aşa cum am crezut şi eu – că în negocierile directe între Israel și Organizația pentru Eliberarea Palestinei ar putea fi găsită o soluție la problemele teritoriale și strategice ce se află la sursa disputei dintre cele două mişcări.

Nu a fost simplu să îi conving pe israelieni – nici măcar pe cei din Partidul Muncii – că de partea cealaltă există o mișcare națională și că, deși ea avea manifestari teroriste, era îndreptăţită să-și îndeplinească autodeterminarea naționala, asemenea sionismului. Punctele de vedere ale lui Golda Meir asupra subiectului („nu există un popor palestinian”) nu au fost uitate, iar faptul că inițiatorii procesului Oslo au reușit să depășească această tradiție de negare, acceptată chiar si de partidul Muncii, a fost o realizare.

Dar la baza acestui concept a stat o eroare. Toti cei care au sprijinit procesul de la Oslo au crezut că vorbeam despre un litigiu între două mișcări naționale și că cealaltă parte consideră la fel.

Ne-am înșelat.

Partea palestiniană nu consideră că este vorba despre un litigiu între două mișcări naționale: ea consideră că este vorba despre un litigiu între o mișcare națională – palestiniană – și o entitate imperialistă colonială [Israelul, n.t.], care va pieri în cele din urmă. De aceea, paralela care apare în manualele palestiniene este Algeria. Situaţia din Algeria din vremea războiului franco-algerian nu este asemanată cu prezența israeliană din Cisiordania, ci mai degrabă cu cea din întregul Israel, iar după acest model israelienii vor trebui să dispară într-un fel sau altul, asemenea coloniștilor francezi care au fost expulzați din Algeria.

Acesta este motivul pentru care denumirea palestiniană pentru soluția celor două state este diferită de versiunea ei israeliană. Formularea israeliană vorbeşte despre „două state pentru două popoare”, dar în versiunea palestiniană expresia „pentru două popoare” nu apare. Ea vorbește doar despre „două state”.

Dacă cineva dintre israelieni crede că acest lucru este o simplă eroare de formulare, ar trebui măcar să-i ceară omologului său palestinian să-și exprime opinia cu privire la cele „două state pentru două popoare” din formula israeliana; el va primi mai devreme sau mai târziu răspunsul că poporul evreu nu există. Acelaşi este de asemenea motivul pentru care palestinienii au refuzat şi versiunea sugerată de Kerry, „un acord între două state naționale.”

Adevărul este – și fiecare susținător al planului Oslo trebuie să-l recunoască – că în istoria palestiniană evreii nu sunt un popor sau o națiune, ci doar un grup religios și prin urmare ei nu au dreptul la un stat. Acesta este si motivul pentru care opoziția intransigentă palestiniană refuză să recunoască statul Israel ca stat al poporului evreu. Chiar și cei care cred că Benjamin Netanyahu a ridicat problema numai pentru a complica negocierile trebuie să înfrunte realitatea că refuzul palestinian provine din simplul motiv că palestinienii nu cred că există poporul evreu.

Sursa litigiului nu sunt frontierele, așezările evreiesti şi nici chiar Ierusalimul. Și fără îndoială faptul e legat şi de refuzul palestinian de a renunța la principiul „dreptului de întoarcere” pe care-l pretind. Există motive bune pentru a critica comportamentul guvernului lui Netanyahu în timpul eforturilor secretarului de stat american John Kerry de a revigora negocierile, dar a ignora aceste puncte de vedere foarte bine bine fundamentate constituie o lipsă de onestitate intelectuală.”

Despre asta am tot scris, aşa cum au făcut cei mai mulţi conservatori de bun simţ. Problema este că răul a fost deja făcut. Este bine că unii dintre stângiștii generației sale s-au trezit, dar acum răul este făcut de o altă generație, care și-a însușit ideile lor și acționează în baza lor.

……………………………………………………………………………………………………………………

Problemele sunt fără îndoială mai complexe, dar marele stângist Shlomo Avineri s-a trezit totuşi şi a văzut esenţialul.

Şi mulţi alţii din generaţia sa s-au trezit, dar răul a fost deja făcut.

Mai rău este că noua generaţie de stângisti continuă cu aceleaşi vechi şi distrugătoare idei. Mă intreb de ce oare este nevoie de o viaţă întreagă pentru asta.