Un fapt incontestabil în privința urșilor polari se ridică încet deasupra mesajului catastrofic pe care mass-media îl repetă fără încetare: din 2005 încoace, mai mult de 15.000 de urși polari nu au dispărut. Deși, după 2006, nivelul gheții de vară a scăzut brusc până la un nivel prevăzut abia în 2050, declinul estimat, de 67% din numărul urșilor polari, pur și simplu nu a avut loc. În realitate, numărul de urși polari la nivel mondial a fost stabil sau a crescut ușor. Reziliența ursului polar ar fi trebuit să însemne sfîrșitul utilizării sale ca simbol al catastrofei încălzirii globale, însă nu a fost așa. Alarmismul nu cedează fără luptă.

O parte din această luptă implică o confruntare științifică în legătură cu transparența cercetărilor în domeniul urșilor polari. Examinarea mea atentă a cercetărilor recente arată că există neconcordanțe grave în literatura de specialitate și între această literatură și declarațiile publice făcute de unii cercetători. De exemplu, biologul canadian Ian Stirling a descoperit în anii 1970 că gheața de primăvară din sudul Mării Beaufort devine periodic atât de groasă, încât focile sunt nevoite să plece, privând urșii polari locali de pradă și provocând scăderea numărului lor. Dar acest fapt, documentat în peste zece lucrări științifice, nu este discutat astăzi ca parte a ecologiei ursului polar. În cadrul științei politizate din prezent, nici Stirling și nici colegii săi nu menționează în public efectele devastatoare ale gheții groase de primăvară din Marea Beaufort. În schimb, ei implică în lucrări recente că urșii înfometați pe care i-au observat ar fi de fapt victime ale nivelului redus al gheții de vară, care, afirmă ei, ar cauza scăderea stocului de hrană al urșilor polari. Există, de asemenea, indicii puternice că în perioada 2014-2016 s-au repetat condițiile care au dus la formarea unui strat gros de gheață, iar impactul asupra urșilor polari a fost prezentat din nou drept efect al încălzirii globale.

Unul dintre motivele datorită căruia previziunile din 2007 privind supraviețuirea urșilor polari au fost atât de incorecte este că modelul dezvoltat de biologul american Steven Amstrup (acum la Polar Bears International, un ONG) presupune că declinul populației de urși polari ar fi cauzat de gheața de vară redusă, în ciuda experienței din Marea Beaufort. În plus, Amstrup și colegii săi au fost prea încrezători în afirmația lor că gheața de vară ar fi un factor critic pentru supraviețuirea ursului polar. Ei au avut la dispoziție prea puține date pe care să își bazeze ipoteza conform căreia mai puțină gheață de vară ar împuțina dramatic prada urșilor polari.

În consecință, mulți oameni de știință au fost surprinși atunci când alți cercetători au descoperit că focile inelate și cu barbă (principala pradă a urșilor polari), de la nord de strâmtoarea Bering, prosperă mai ales într-un sezon în care apa e mai puțin acoperită de ghețuri, ceea ce stimulează alimentarea lor cu pește. Aceste foci se alimentează mai ales vara, iar mai multă hrană pentru ele pe timp de vară înseamnă mai mulți pui cu grăsime pentru urșii polari în primăvara următoare. Acest lucru este probabil adevărat pentru întreaga Arctică.

Atâta timp cât urșii polari au la dispoziție o mulțime de pui de focă pe care să-i mănânce primăvara, ei pot acumula suficientă grăsime pentru a supraviețui chiar și veri mai lungi. Și, deși este adevărat că studiile efectuate în unele regiuni arată că urșii polari au o greutate mai mică decât în ​​anii 1980, nu există dovezi că, datorită descreșterii gheții de vară, mai multe exemplare suferă de foamete sau devin prea slabe pentru a se reproduce.

Nu toți urșii primesc suficientă hrană primăvara, desigur. Înfometarea a fost întotdeauna principala cauză naturală a morții urșilor polari, datorită unui număr de factori, cum ar fi concurența dintre ei, rănirea, cariile dentare și bolile. Unele tipuri de cancer induc un sindrom de atrofiere a mușchilor, care duce la o pierdere în greutate mai rapidă decât cea obișnuită. Acest lucru este probabil ceea ce s-a întâmplat cu ursul polar foarte slab, care a fost filmat în iulie 2007 pe insula Baffin, și căruia i-a fost făcută reclamă de revista National Geographic la sfârșitul anului trecut. Cei care l-au filmat afirmă că pelicula lor arată efectele înfometării datorate scăderii nivelului de gheață – o concluzie implauzibilă, dacă ținem cont de perioada când a fost făcută filmarea, de natura izolată a incidentului și de faptul că gheața din acel an nu a fost mai redusă față de anii anteriori.

S-ar putea ca filmul cu ursul înfometat să-i fi convins pe unii mai creduli că numai câteva sute de urși polari au rămas pe lume. Dar, de asemenea, i-a motivat pe alții să localizeze raportul Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (IUCN) pentru anul 2015, care a estimat populația globală a urșilor polari la un număr aflat între 22.000 – 31.000, mai exact la 26.000, ceea ce înseamnă o creștere față de anul 2005, când intervalul de estimare a fost 20.000 – 25.000, sau în jur de 22.500. Recensăminte mai noi, care nu au fost incluse în estimarea din 2015, adaugă în jur de 2.500 la numărul total. Această creștere este nesemnificativă din punct de vedere statistic, dar în mod clar infirmă declinul prezis în 2007, de 67%.

Eșecul predicției din 2007 este un fapt clar, care anulează mitul extincției urșilor polari. Deși filmări cu urși polari înfometați și cercetări științifice nesemnificative continuă să parvină pe fluxurile de știri, ele nu schimbă realitatea: urșii polari prosperă. Pentru alarmiștii încălzirii globale ei sunt doar idoli falși.

Susan Crockford – zoolog și profesor adjunct la Universitatea Victoria din Columbia Britanică, Canada

PRELUAT DIN   Financial Post