Acum 100 de ani, Turcia a fost primul recipient al distincţiei de om bolnav al Europei. După un secol în care titlul de campion al catastrofei a fost adjudecat de Germania în două rînduri consecutiv, omul bolnav al Europei e împărţit între extremele estice şi vestice ale continentului. Trupul se află într-o Rusie decimată de sărăcie, alcool, SIDA şi capul într-o Mare Britanie unde doctorii Moreau ai multiculturalismului fac vivisecţie pe conştiinţa naţională.

Însă, după mai bine de două decenii de mutilare psihologică, experimentul multiculturalist britanic s-a încheiat în eşec total. Guvernul laburist, pîna nu demult promotor entuziast al penitenţei şi autoflagelării britanice în numele toleranţei, diversităţii şi respectului faţă de alte culturi, a început recent să înţeleagă că exista o legatură directă între disoluţia accelerată a societăţii şi parcelarea identităţii naţionale în pavilioane folclorice autonome. Cuvinte ca „integrare”, „asimilare” şi „coeziune” au început să fie rostite tot mai des de miniştri şi parlamentari. Un număr tot mai mare de jurnalişti şi intelectuali îndrăznesc să critice doctrina multiculturală şi să afirme răspicat valorile şi realizările anglo-saxone, un delict de opinie pedepsit în anii ’80 şi ’90 cu arderea pe rugul corectitudinii politice.

Chiar dacă semnele de revenire a sănătăţii mentale a establishmentului britanic sînt încurajatoare, va fi nevoie de mulţi ani pentru a înlătura efectele acestei plăgi. Obiceiurile vechi şi proaste mor greu. Birocraţia de stat, mediul universitar şi stînga progresistă vor continua să impună, din reflex sau din convingere, falimentul multicultural. Este totuşi probabil că, pe termen lung, acest faliment va fi circumscris doar multiculturalismului şi nu societăţii. Englezul de rînd s-a săturat. La fel şi numeroşi britanici provenind din Asia, Caraibe şi Africa, presupuşii beneficiari ai dogmei multi-culti. Nimeni nu vrea să trăiască în bantustane.

For at least 20 years there was a debilitating fog of moral relativism in the air, a miasma of guilty self-loathing, to the point when some natives persuaded themselves that although all other cultures were equal, ours alone was less equal than others, or might at least be offensive, and should be suppressed. Even the phrase “host culture” was considered unacceptable.

We have moved on since then, supposedly, and surprisingly suddenly. Many prominent multiculturalists, including the Commission for Racial Equality itself, have recently performed swift U-turns and the bien-pensant orthodoxy now is that multiculturalism has been a divisive failure. Integration is the new big thing.

Fear of giving offence is killing our culture
Sunday Times

Before sidling off into history last month, the Commission for Racial Equality published a final report. Decades of multiculturalism, it revealed, had left Britain a fractured and unequal nation at risk of splitting up. The Commission’s chairman Trevor Phillips stated several years ago that multiculturalism had failed. His commission waited till its final hours to admit as much. It was impossible not to feel saddened by this confession.

Even as left-wing experiments go, multiculturalism was an especially costly failure. Principally it blighted the lives of immigrants who escaped their own countries only to be told not to integrate into ours. But its victims also included those who refused to remain silent before their era’s craze. For some, like the Bradford headteacher Ray Honeyford, speaking the truth ended their careers. Others — like the philosopher Roger Scruton — had to endure years of libel and innuendo. How different it could have been had the recent worthies all spoken out a little earlier, or kept silent a little less.

Don’t be afraid to say it – I am not afraid to say the West’s values are better
The Spectator

Actualizare
Acest englez e suparat pe starea proastă în care se află ţara sa şi Europa, şi nu se sfieşte să pună punctul pe i.