Dacă până nu demult manipulările erau îndreptate spre crearea unei imagini pozitive pentru rolul comuniştilor, acum acestea sunt ambalate în admiraţia pentru dictatura antonesciană.
Se împlinesc douăzeci de ani de la plecarea dintre noi a lui Camil Demetrescu. Mi-ar fi plăcut, şi cred că i-ar fi plăcut şi lui, să scriu câteva rânduri despre ce prieten bun era, cât era de fidel, delicat, candid şi… distrat. Cum ştia să aibă o legătură personală unică cu fiecare om pe care îl întâlnea. Cât era de neclintit în principii şi de înţelegător cu slăbiciunile omeneşti. Cât era de învăţat şi de interesant, uneori chiar puţin extravagant. Ce mult iubea animalele, cum vorbea cu pisica lui şi cum se juca cu căţelul nostru.
Din păcate, nu e momentul pentru aşa ceva. Când fascinaţia pentru mareşalul Ion Antonescu a ajuns să se exprime ca un cult, nu este de mirare că cei care au contribuit la schimbarea orientării ţării la 23 august 1944 sunt şi acum controversaţi, iar acţiunile lor sunt scoase din context şi interpretate prea flexibil. Dacă până nu demult manipulările erau îndreptate spre crearea unei imagini pozitive pentru rolul comuniştilor, acum acestea sunt ambalate în admiraţia pentru dictatura antonesciană.
Camil Demetrescu a fost subdirector al Direcţiei Cifrului din Ministerul Afacerilor Străine şi unul dintre diplomaţii care a contribuit la ruperea României de alianţa cu Hitler. A lucrat direct cu Mihai Antonescu şi cu echipa de tineri funcţionari de elită din care făceau parte Grigore Niculescu Buzeşti, Victor Rădulescu Pogoneanu şi viitorul profesor Neagu Djuvara. A participat la demersurile diplomatice care au avut loc la Madrid şi Stockholm pentru ieşirea României din războiul împotriva URSS şi a anglo-americanilor. Profesorul Neagu Djuvara descrie modul de lucru al grupului şi detalii legate de negocierile din capitala Suediei în articolul „Misterul telegramei de la Stockholm”.
Camil Demetrescu se aştepta, mai mult decât G. N. Buzeşti, ca armistiţiul să fie făcut cu participarea directă a lui Ion Antonescu, după cum ar fi vrut şi URSS şi anglo-americanii.
Despre legitimitatea mareşalului, considera că „Antonescu succeda popular unei dictaturi ajunsă nepopulară” (cea a lui Carol al II-lea), dar că în august 1944 „este cert că nu mai avea adeziunea populară”.
Referitor la cuvântul dat de Ion Antonescu lui Hitler, era de acord cu generalul Sănătescu că „acel cuvânt nu putea lega o ţară întreagă în orice condiţiuni” şi spunea că „învinuirea de trădare a Germaniei adusă de un român este o grosolănie intelectuală, ca să mă exprim eufemistic. Adusă de un străin, este pe lângă aceasta şi o dovadă a unei ostilităţi, deghizate sau nu”.
În ce priveşte atitudinea anglo-americanilor este dur. Ambasadorul englez este inclus între „delegaţii duşmani” la negocierile pentru semnarea armistiţiului.
Accepta că atitudinea sa personală faţă de Mihai Antonescu care îi acordase o „încredere deosebită” nu a fost ireproşabilă, însă considera „tot atât de sigur că uraganul militar şi politic în care ne găseam în pragul distrugerii, şi considerente de ordin superior faţă de fiinţa statului ca şi mai ales, faţă de cei care o reprezentau: Regele, Maniu, Brătianu, Buzeşti, generalii şi prietenii” îl absolvă. Lua în calcul că ar fi putut să se eschiveze dar „ar fi trebuit să ştiu dinainte ce ştiu acum şi cunoscându-mă acum cum nu mă cunoşteam atunci, mă îndoiesc că aş fi făcut-o”. Conchide că „până la urmă socotesc lipsite de temei, întrebări, îndoieli, chiar eventuale remuşcări de care nu am fost străin în liniştea neliniştitoare a celulei care de atâtea ori provoacă vii frământări. De altfel, ce a urmat, pentru final, răspunderea a trecut pe alţi umeri.” (Camil Demetrescu, Note – Relatări, Editura Enciclopedică, 2001)
În noaptea din 23 spre 24 august, după arestarea lui Ion şi Mihai Antonescu, Camil Demetrescu a propus lui Grigore Niculescu Buzeşti ca împreună cu Gheorghe Barbul, şef de cabinet al lui Mihai Antonescu şi apropiat al lui Ion Antonescu, să facă încă o încercare de a-i convinge pe cei doi să îşi schimbe poziţia. Propunerea, acceptată şi de Rege, nu s-a mai materializat deoarece cei doi Antoneşti fuseseră deja preluaţi de oamenii lui Emil Bodnăraş.
După 1944, a rămas în grupul lui Grigore Niculescu Buzeşti şi Victor Rădulescu Pogoneanu, cărora li s-a adăugat mai târziu Radu Niculescu-Buzeşti, fratele mai mic al lui Grigore. Toţi au fost condamnaţi în Procesul PNŢ (G. N. Buzeşti plecase între timp din ţară pentru a se trata de leucemie), nu s-au dezis de Iuliu Maniu şi au avut în toată perioada detenţiei un comportament demn până la eroism. Au trecut prin închisorile de exterminare de la Sighet şi Râmnicul Sărat.
De la Râmnicu Sărat, Camil Demetrescu a fost trimis în domiciliu obligatoriu la Valea Călmăţuiului, judeţul Brăila. Revenit la Bucureşti a lucrat ca muncitor şi apoi la Registratura Spitalului Brâncovenesc. În 1975 a fost condamnat din nou pentru adnotarea unor cărţi despre 23 August 1944 (https://www.romlit.ro/absurdul_i_grotescul_unui_sistem), însă imediat ce a ajuns la închisoarea Aiud a fost repus în libertate (https://tismaneanu.wordpress.com/2009/04/16/monica-lovinescu-despre-intelectuali-valori-nationale-basarabia-si-procesul-comunismului/). Europa Liberă, mai ales Monica Lovinescu, au avut un rol important în finalizarea oarecum pozitivă a cazului. Declaraţiile pe care Camil Demetrescu le-a dat în acest dosar impresionează prin siguranţa de sine şi chiar umorul fin cu care îşi detaliază scurtele afirmaţii din adnotări. Îi domină clar pe securişti. Deşi mai puţin veninoşi ca mentorii lor stalinişti, tovarăşii sunt buimăciţi de situaţie şi blocaţi de birocraţie. Trăiesc în lumea a lor, creată de minciuna oficială despre Actul de la 23 August, arătându-se incapabili să gândească independent şi să se exprime în afara cadrelor limbii de lemn.
Au continuat să îl supravegheze îndeaproape. Într-o seară, când se întorcea dintr-o vizită, Camil Detrescu şi-a dat seama că era urmărit. A încetinit paşii şi a aşteptat să fie ajuns din urmă. L-a întrebat pe securist de ce îl mai urmăreşte şi i-a spus că acum e în vârstă şi, chiar dacă ar dori „să pună bomba, să zicem, împreună cu Victor Anca”, amândoi au o sănătate slăbită şi nu ar mai avea posibilitatea să o facă. Securistul a admis că are dreptate şi a adăugat că nici nu ar avea „autoritatea morală” să organizeze aşa ceva. La care fostul diplomat i-a răspuns „ba autoritate morală am, că de aia mă urmăreşti dumneata pe mine acum”. Securistul nu a mai avut ce să spună, însă şicanele nu au încetat. Se pare că în 1983 dosarul său de urmărire informaţională ar fi fost totuşi închis în urma recomandării unui general de securitate.
În 1990 a început să fie vizitat de tineri, mai ales din PNŢ, nu doar pentru că erau foarte interesaţi să cunoască eroi adevăraţi ca el, ci pentru că îi primea cu dragoste şi se simţeau bine la el. Apariţia sa şi a cardinalului Todea în episodul despre închisoarea de la Sighet al Memorialului Durerii, în toamna anului 1991, i-a impresionat pe toţi cei care i-au văzut. Din ce în ce mai mulţi oameni de presă sau simpli necunoscuţi doreau să îl cunoască. Era suprins şi îl bucura modesta recunoaştere publică a meritelor sale. Spunea că i se întăreşte credinţa cu fiecare om care îi trece pragul. Din păcate, această bucurie târzie a fost de foarte scurtă durată. A decedat în urma unei operaţii nechibzuite în vara anului 1992. (Nu vreau să mă gândesc la rea voinţă.) A fost spovedit şi împărtăşit de Pr. Ştefan Tătaru, OFMConv. https://www.ercis.ro/lumina/numar.asp?an=2008&numar=7&id=157, o figură foarte importantă a rezistenţei anticomuniste a Bisericii. Se cunoşteau de la Sighet şi reluaseră legăturile în 1990.
Numele lui Camil Demetrescu va rămâne legat de pregătirea diplomatică a loviturii de stat de la 23 august, de încercările liderilor democraţi de împiedicare a sovietizării ţării, de procesul PNŢ, de eroii de la Sighet şi Râmnicu Sărat şi de toţi cei care în timpul comunismului nu au încetat să creadă că are rost să te lupţi pentru onoarea României. Nu s-a lăudat niciodată cu meritele sale. A răspuns tuturor criticlor oneste, însă nu a acceptat minciuni sau ambiguităţi. În toate declaraţiile, în memoriile sale, ca şi în discuţiile particulare a arătat, de fiecare dată la fel, că la 23 august s-a folosit ultima posibilitate pe care o mai aveau românii de a scoate ţara din războiul alături de Hitler printr-o decizie proprie, în condiţiile în care sovieticii spărseseră frontul, anglo-americanii erau la Paris, Italia era ocupată şi Germania pierdea războiul şi urma să fie distrusă.
Mărturia lui Camil Demetrescu e publică. Activitatea lui a fost consemnată timp de câteva zeci de ani de surse foarte diferite, care se confirmă între ele şi care arată, toate, că a fost totdeauna alături de cei mai buni români, cu onestitate, tărie şi discreţie. Generaţia actuală îşi face singură rău dacă, pentru că nu îl cunoaşte pe Camil Demetrescu, ajunge să fie manipulată ieftin de nişte nemernici de doi bani care falsifică deopotrivă istoria Actului de la 23 August şi pe cea a rezistenţei anticomuniste din România.
citiți și: Câteva relatări ale lui Camil Demetrescu și contextul lor
Mihaela Bărbuş
11 Comments
Daniel Francesco
8 August 2012In articolul Absurdul şi grotescul unui sistem din Romania Literara, Gheorghe CeauSescu a scris urmatoarele:
http://www.romlit.ro/absurdul_i_grotescul_unui_sistem
Florina B.
8 August 2012In 2012, cei care au facut lovitura de stat de la 23 august sunt comparati cu Crin, Ponta si judecatorii lui Ceausescu !
http://www.adevarul.ro/ion_cristoiu/Cum_vor_indeplini_pucistii_si_ultimul_punct_din_PlanCum_vor_indeplini_pucistii_si_ultimul_punct_din_Plan_7_741595835.html
… În încăperea alăturată, stau trăgând cu urechea membrii Camarilei, cei care l-au împins pe Rege la această Lovitură de stat: Ioan Mocsonyi-Styrcea, Grigore Niculescu-Buzeşti, Mircea Ioaniţiu.
Toţi tineri, toţi cinici, toţi fără Dumnezeu.
Nişte golănaşi! …
Mihaela Bărbuş
8 August 2012Din tot ce s-a scris despre el cand era in viata, Camil Demetrescu spunea ca se regaseste cel mai bine in randurile lui Ion Ioanid din Inchisoarea noastra cea de toate zilele:
Ca functionar al Ministerului de Externe, fusese, in timpul razboiului, unul din oamenii de incredere ai lui Niculescu-Buzesti, cu care colaborase la stabilirea de contacte cu puterile aliate la Stockholm si Ankara pentru a negocia conditiile unui armistitiu in cazul iesirii Romaniei din razboi. La prima vedere, Camilus parea sortit pieirii in conditiile vitrege ale vietii din inchisoare. Pe langa un fizic debil, mai era handicpat si de o miopie pronuntata care il obliga sa poarte ochelari cu lentile foarte groase. Si, ca si cum n-ar fi fost indeajuns de dezmostenit de soarta pentru a face fata regimului de detentie Camilus mai era si de o neindemanare ce atingea aproape limita infirmitatii si de o distractie deconcertanta.
Cu toate ca se prezenta atat de dezarmat in batalia pentru supravietuire, Camil Demetrescu a rezistat si fizic si moral anilor grei de inchisoare, fiind intotdeauna alaturi de cei care n-au inteles sa faca concesii degradante.
dorin valeriu
8 August 2012Mai sunt mistere de dezlegat privind 23 august ! Am citit Memoriille profesorului Hudita, cel mai apropiat colaborator al lui Iuliu Maniu in anii ’44-’45.Pastrandu-se rezervele care se impun fata de amintirile oamenilor politici in genera, cred ca este descrierea cea mai detaliata si credibila a lunilor ce au premers „Actului”dela 23 august .. Planul actiunii prevedea ca odata arestati Antonestii sa fie preluati de formatiunile inarmate ale PNT, asa zisele „Garzi ale lui Maniu”. Surpriza a fost ca acestea nu au fost anuntate; la Palat au sosit prompt oamenii lui Bodnaras, care i-au dus intr-un loc sigur, pregatit din timp, unde i-au tinut pana la intrarea rusilor in Bucuresti.
Cine dela Palat a dejucat planul initial ? Cine l-a predat pe Antonescu lui Bodnaras si apoi rusilor ?
Mihaela Bărbuş
8 August 2012Din memoriile lui Camil Demetrescu, ale Regelui si ale altora se stie ca NU se prevedea arestarea Antonestilor, ci semnarea armistitiului cu Antonestii.
Garzile ale lui Maniu nu au ABSOLUT NICIO legatura cu 23 august 1944 si nu sunt amintite de nici o sursa serioasa.
dorin valeriu
8 August 2012Citeste Ioan Hudita, Jurnal Politic – 1 ianuarie-24 august 1944,Editura Roza Vanturilor 1997 , pag.473 si urmatoarele.. E jurnal, tinut „la zi” de un om foarte serios !
Mihaela Bărbuş
8 August 2012Sunt convinsa ca Hudita a fost serios si a tinut la zi un jurnal, insa NU este o autoritate cu privire la 23 august 1944. Nu a fost implicat direct in evenimente. Mai bine citeste tu Camil Demetrescu, Note – Relatari, Editura enciclopedica, Bucuresti 2001, si multe altele.
dorin valeriu
8 August 2012Nu doresc sa ma angajez intr-o polemica pe carti si autori. Faptul real este ca Antonestii au fost preluati de catre „Garzile Patriotice” ale lui Bodnaras si predati rusilor. Cine i-a chemat la Palat?, cine a pregatit din timp acest scenariu?, asta era problema, pe care istoria oficiala o eludeaza !
Mihaela Bărbuş
8 August 2012Găsesc că este foarte deplasată asocierea memoriei lui Camil Demetrescu cu vreun scenariu legat de preluarea Antoneştilor de către Bodnăraş şi apoi de ruşi şi cu vreo problemă eludată de „istoria oficială”.
Mihaela Bărbuş
8 August 2012PS 1
Arestarea lui Antonescu (23 august 1944)
Camil Demetrescu a propus o ultimă încercare de a se obţine demisia lui Ion Antonescu. Urma ca el să vorbească cu Mihai Antonescu şi Gheorghe Barbul cu Mareşalul. Au avut acceptul lui Buzesti si al Regelui. Nu era nici un scenariu din moment ce s-a pus problema să se schimbe mersul lucrurilor şi nimeni nu s-a opus. Relatarea lui Camil Demetrescu este confirmată de Gheorghe Barbul. În plus, Camil Demetrescu mai afirmă că Barbul intrase în Palat fără să fi fost anunţat la intrare şi face apoi şi referinţe la opinia gen. Sănătescu asupra condiţiilor de siguranţă de acolo.
NB: Toate citatele din Camil Demetrescu sunt protejate de drepturi de autor.
1. Camil Demetrescu, Note – Relatări, Editura Enciclopedică, Bucureşti 2001, pag. 355-357 :
…socotind atunci că ar fi fost oportun din toate punctele de vedere, ca Ion Antonescu să fie măcar determinat să demisioneze, lucru cvasi-imposibil, dar care socoteam totuşi că trebuia încercat, am avut o conversaţie mai lungă cu Buzeşti, în cursul căreia i-am exprimat regretele mele că lucruruile se încheiaseră aşa. I-am arătat că, după părerea mea, poate ar mai fi fost cu putinţă, lucru peste măsură de greu faţă de starea de îndârjire dusă probabil la paroxism a Mareşalului, căruia numai caracterul nu-i lipsea, ca să se mai încerce o dată să i se obţină demisia. S-ar fi evitat, măcar formal starea de rebeliune şi alte consecinţe mai importante. Aşa credeam pe atunci. Fără a fi socotit o clipă, cum o făcuse Sănătescu în primul moment, după arestarea lor, că trebuia să fie liberaţi şi să li se ceară scuze, credeam totuşi că un nou demers trebuie făcut de un apropiat şi cu un sens de jos în sus, de la inferior la superior, de un om tolerant, inteligent şi care ştia cum să-l ia, faţă de care orgoliul Mareşalului nu ar fi fost jignit, ar fi fost frumos şi util pntru toţi. „Da, ideea nu este rea” mi-a răspuns ministrul (Buzeşti). „ Dar cine să facă acest demers? Tu?” „Nu, nu eu pentru că pe mine Mareşalul nu mă cunoaşte – îi fusesem prezentat de Ică – decât cel mult din auzite. Sunt mai mult decât convins că pe Ică nu mi-ar fi greu să-l conving. Dar nu cred că ar mai găsi destulă energie să-l convingă pe Mareşal. Şi nici nu cred că, în circumstanţele de acum ar mai avea destulă trecere pe lângă Mareşal, care nu cred că ar vrea să îi urmeze sfaturile”. – „Atunci cine?” – „Barbul” – „Da. Cheamă-l. Să vină imediat!”
Colegul şi prietenul nostru a venit într-o fugă, lucru care se petrecea spre sau după miezul nopţii (23 spre 24 august 1944) – mă întreb acum cum, pentru că nici eu, nici Buzeşti nu l-am recomandat la intrare. Dar probabil nu era nici un control ogranizat şi când a intrat în camerele în care ne aflam cu toţii încă în aglomeraţie, Buzeşti l-a informat despre scopul chemării şi, pe urmă, l-a prezentat regelui care la pus în curent cu însărcinarea ce-i încredinţase lui Gheorghe Barbul. În clipa când regele îi dădea mâna, se înclina adânc dar se uita, nu tocmai protocolar şi cu o vizibilă mirare de suveran, cu o expresie interogativă redată şi de arcuirea sprâncenelor, o expresie cvasi-permanentă a figurii sale de atunci. A fost destul ca regele să se intimideze. Dar a fost de acord. Pe urmă Buzeşti s-a dus să vorbească cu primul ministru, pe rege l-a înhăţat cineva. (…) Încercarea aceasta nu a dus la nici un rezultat, spre nemulţumirea noastră, pentru că Buzeşti a revenit, cu acea umbră a supărării care-i dădea din cauza bolii un ton închis al pielii, pe faţă, şi ne-a spus „Nu mai este nimic de făcut! Sănătescu fără să mă întrebe i-a predat lui Bodnăraş.” (…)
Sănătescu a dat şi mi-a dat următoarea explicaţie ca justificare a hotărârii sale: „I-am dat lui Bodnăraş, pentru că în situaţia în care ne aflam, m-am gândit că în faţa unui ofiţer – şi nu puteam avea o siguranţă deplină, nici pregătiţi nu eram – prestigiul Mareşalului ar fi jucat singur, fie însoţit de alte considerente. Şi numai de o eliberare a lui Antonescu nu ne ardea acum!” (…) nu descriu acest incident ca să subliniez cât de departe eram de realităţile ce aveau să urmeze. Desigur o fac ca să arăt că, în ce mă privea, formulam un regret şi o încercare de a uşura situaţia unor oameni, că Buzeşti acceptându-mi părerea nu urma un plan preconceput; dimpotrivă, că planul aşa zis nu exista, a fost creat ulterior şi confirmă acest lucru, dacă aş avea nevoie de o confirmare, şi „dezvinovăţirea” lui Sănătescu repetată lui Maniu a doua zi – care nici un moment, autori principali ai loviturii de stat fiind, nu au opus tentativei mele vreo argumentare oarecare, existenţa unui plan.
2. Gheorghe Barbul, Memorial Antonescu, Al treilea om al Axei, Editura Pro Historia, Bucureşti 2001,
Pag. 260:
(…) În timp ce străzile şi pieţele Capitalei erau încă în sărbătoare, am fost chemat de urgenţă la palatul regal. Niculescu Buzeşti şi baronul Stîrcea îmi expuseră situaţia pe scurt. Din gura lor am aflat ce s-a petrecut, începând cu sosirea lui Mihai Antonescu în audienţă la suveran, până la ora la care ne aflam; rolul meu consta în a merge să îl văd pe mareşalul Antonescu şi să-l conving să demisioneze. Această demisie era indispensabilă pentru a dovedi germanilor că nu era vorba de o lovitură de stat, ci de o banală schimbare de guvern. În prezenţa unui act juridic normal ei ar ezita poate să ne atace.
În acest caz, guvernul român ar acorda două săptămâni Germaniei pentru a se retrage de pe teritoriul nostru. Cum eu ezitam, Buzeşti, noul ministru al Afacerilor Externe, îmi spuse „Rămâi aici şi gândeşte-te” (…)
Pag. 262:
(…) mareşalul Antonescu, redevenea periculos. Eliberat de germani, reinstalat în prerogativele sale de şef, „Câinele roşu” ar fi făcut să curgă mult sânge. Oare trebuia să fie făcut inofensiv omorându-l? Această soluţie, propusă de comunişti, fu găsită respingătoare. Atunci Bodnăraş facu uz prima data de ameninţări. Atitudinea sa era un apritiv pentru maniera de a colabora a comuniştilor. El în acuză pe generalul Sănătescu că dorea să-şi salveze pielea, remiţându-l pe Antonescu germanilor. Intimidat, generalul îi predă prizonierul, dar Bodnăraş trebui, înainte de a-l lua în primire, să-şi dea cuvântul de onoare că îl va remite sănătos guvernului în cazul când germanii vor fi respinşi.
3. Mircea Ionnitiu, citat de Dennis Deletant (Aliatul uitat al lui Hitler, Humanitas Bucuresti, 2010, pag. 259 si 260) confirma ca Patrascanu a venit primul la Palat si apoi, cam dupa o ora, l-a urmat Bodnaras.
4. Etc…
Mihaela Bărbuş
8 August 2012PS 2
Preluarea lui Antonescu de ruşi (31 august 1944):
1. Camil Demetrescu, Note – Relatări, Editura Enciclopedică, Bucureşti 2001, pag. 325 :
… s-a prezentat, neanunţat, un general sovietic, chiar atunci venit de la aeroport, declarând că are să-şi îndeplinească o misiune cu care fusese însărcinat de tov. Stalin. Şi anume: să se încredinţeze personal de felul cum sunt trataţi Mareşalul şi ceilalţi.
Generalul Sănătescu i-a răspuns că sunt bine trataţi aşa cum se va convinge personal, dar că până atunci, fiind dânsul nemâncat îşi face o plăcere de a-l invita la masă. Generalul sovietic a răspuns scurt, abia politicos, că trebuie să-şi îndeplinească misiunea pentru care a venit pe loc, imediat. Generalul Aldea (…) a fost însărcinat de primul ministru, fiind ministru de interne, să-l însoţească pe cel trimis de Stalin.
Odată ajunşi în Vatra Luminoasă, unde se găseau cei arestaţi la Palat sub o primă pază a grupului lui Emil Bodnăraş şi sub a doua pază, exterioară, a gărzii militare, dar totul era acum înconjurat de trupe sovietice şi tancuri, intraţi în casă, generalul nou venit scoate o hârtie şi chiar dacă nu a scos o hârtie cum cred a-mi aminti, a comunicat verbal adevăratul rost al sosirii sale la Bucureşti, anume acela de a-i ridica pe toţi cei arestaţi şi a-i duce în Rusia. Generalul Aldea a protestat energic şi inutil în numele guvernului român, a arătat că nu avea instrucţiuni şi că, în consecinţă, nu-i poate preda. Celălalt i-a răspuns că nici nu era nevoie de aşa ceva, că el îi ridică chiar cu forţa. Aldea a răspuns că se înclină în faţa forţei dar că el acordul nu şi-l dă.
2. Teşu Solomovici în Mareşalul Ion Antonescu – o biografie – Editura Teşu, Bucureşti 2011, pag. 735, prezintă o versiune asemănătoare.
3. Document al securitatii in care Generalul Aldea spune cum a fost predat Antonescu
http://calincis.go.ro/Istorie/23Aug.htm