Probabil că n-o să știm prea curând care a fost atmosfera discuțiilor de la Berlin din data de 7 ianuarie dintre Primul-ministru român Dacian Ciolos și Cancelarul german Angela Merkel, dar mesajul care a răzbătut este că așteptările părților nu au primit răspunsul dorit. Argumentele în favoarea acestei afirmații rezidă chiar în atmosfera conferinței de presă a celor doi șefi de guvern în care s-a discutat mai ales o temă mai puțin presantă – intrarea României în spațial Schengen – și s-au ocolit răspunsurile tranșante la problemele cu adevărat arzătoare care privesc relațiile dintre țara noastră și Germania.

La Berlin, România se putea aștepta la clarificări cu privire la politica migraționistă promovată de Germania pe fondul marilor probleme create de musulmani în locurile unde au fost primiți. Pe de altă parte, este clar că Germania își dorește o Românie mai aproape de ea și evident mai departe de Statele Unite, țară cu care noi avem un Tratat de parteneriat strategic. Evident că se pune întrebarea de ce România a devenit atât de importantă pe tabla de șah Europa-SUA și care sunt actorii politici români care vor să ne îndepărteze de aliatul nostru american.

Răspunsul la prima întrebare se găsește în situația politică din Polonia unde atât președintele cât și parlamentul și guvernul nu mai joacă așa cum le cântă Merkel, ci își revigorează politică externă și pe cea internă potrivit intereselor polonezilor, nu a vecinilor direcți din est sau din vest. Surprinsă de victoriile în alegerile prezidențiale și cele parlamentare poloneze a formațiunii conservatoare Lege și Ordine, Germania și-a văzut slăbit flancul estic al politicii sale de dominație europeană pro-rusă, dar a trecut rapid la contraofensiva politică, căutându-și noi aliați. La partea a doua a întrebării răspunsul se află în tăcerile și neimplicarea președintelui Iohannis și a sprijinitorilor săi în reafirmarea parcursului atlantic al politicii românești.

Conform Constituției, Președintele României Klaus Iohannis “reprezintă statul român și este garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a tarii”. Își îndeplinește oare Președintele rolul său constituțional? De ce România nu primește garanții din partea șefului statului că suntem tot alături de americani și că politica pro-Europa vine abia pe planul doi? În contextul vizitei lui Dacian Ciolos la Berlin acestea sunt două întrebări la care ar trebui să reflectăm.

Consider că Președintele Iohannis nu este destul de prezent în politica externă românească, iar dacă ne referim la Polonia, el nu a găsit oportun să semneze cu Varșovia niciun document privind Parteneriatul Strategic dintre cele două țări. A fost nevoie de vizita din decembrie 2015 a ministrului polonez de externe Witold Waszczykowski pentru ca România și Polonia să semneze Planul de Acțiune 2016-2020 al respectivului Parteneriat.

Mai mult decât atât, eu cred că Președintele Iohannis nu a reacționat așa cum trebuie atunci când a fost cazul. Anul trecut, Președintele Comisiei Europene Jean-Claude Juncker făcea declarații pro-rusești în care spunea următoarele:

„Ştiu din conversaţiile mele cu (preşedintele rus Vladimir) Putin că el (nu acceptă) fraze ca cele de atunci când (preşedintele american) Barack Obama a spus că Rusia este o putere regională. Ce înseamnă acest lucru? Nu poţi să vorbeşti despre Rusia aşa.
Trebuie, o spun deschis, să tratăm Rusia decent. Rusia trebuie tratată ca un egal.

Practic, Klaus Iohannis nu a respins categoric afirmațiile Președintelui Comisiei Europene ci ne-a promis că-l va întreba pe Jean-Claude Juncker “ce a vrut să spună”. Binențeles că Președintele nu ne-a informat cu privire la explicațiile primite de la reprezentantul numărul unu al Comisiei Europene. Mai mult ca sigur că nu le-a cerut și astfel s-a înscris în rândul celor care acceptă politica Bruxelles-Berlin față de Rusia, lucru care a făcut-o pe Angela Merkel să creadă că România este un pion ieftin pe tablă sa de șah pro-rusă. Klaus Iohannis a lăsat conducerea politicii externe a țării pentru o vacanță prelungită de sărbători într-o perioadă în care Rusia nu doarme, ci pândește orice ocazie pentru a se extinde și a-i atacă pe aliații SUA.

În plus, nu trebuie să treacă neobservată ofensivă politicienilor UE și a mass-media controlate de Germania și UE contra Poloniei, în jurul căreia au creat povești înfricoșătoare, de țară cu accente totalitariste și antidemocratice în politica internă. Mai preocupată de controlul asupra radioului și televiziunii poloneze de către reprezentanții stângii decât de analiza costurilor policii nebunești de instalare a milioane de musulmani pe teritoriul european, Germania Angelei Merkel ar fi în stare de orice pentru a-și atinge ținta de izolare a guvernului de la Varșovia. Polonezii sunt prea independenți și prea se opun politicii rusești în răsăritul Europei și asta nu convine Berlinului.

Rusia, agresorul nepedepsit din Ucraina are aliați foarte puternici la nivelul UE și al Germaniei, iar Angela Merkel este primul on de stat la care apelează Vladimir Putin când este la ananghie. Pentru Cancelarul german este deci vital ca să creeze în estul continentului o alianță politică care să contrabalanseze sau să mineze influența poloneză. Polonia militează pentru independența față de Rusia și pentru eliminarea cotelor de refugiați pe care UE și Germania le-au impus partenerilor. Varșovia a acceptat cu greu 100 de migranți atent verificați din cotă dorită de Bruxelles după ce s-a bătut destul ca să o respingă în totalitate. România a acceptat prin Iohannis o cotă de 5-6000 de refugiați, deși Președintele român nu are atribuții constituționale de primire de grupuri masive de străini pe teritoriul național.

Este evident pentru politicienii români nemankurtizati de adorarea Președintelui nostru că România se îndepărtează tacit de Statele Unite dacă s-ar abandona în brațele Berlinului. Monica Macovei chiar a spus-o, criticând mutarea axei de politică externă dinspre SUA spre Germania:

„Poziţia României din punctul meu de vedere este pe direcţia Statele Unite, în primul rând… Eu nu spun că e rău, e o ţară puternică, iubim Germania, este o ţară europeană, dar cel mai important pentru noi este să fim cu americanii. Asta e garanţia de securitate cea mai mare.”

Germania condusă de Angela Merkel a devenit un stat destabilizator al Uniunii și a slabit siguranța cetățenilor europeni prin chemarea a milioane de migranți care disprețuiesc și urăsc istoria și cultura noastră. Franța, Belgia, Gemania, Finlanda, Suedia, Marea Britanie, Danemarca, Spania au suferit și suferă din pricină atacurilor și a violențelor islamiste de orice fel. Polonia se opune politicii pro-imigrație musulmană și a celei pro-rusești promovată de cuplul UE-Germania și a propus o triplă alianță alături de România și Ucraina. Însă dorința Poloniei nu se poate transforma în realitate în cazul în care România tergiversează acceptarea acestui pact.

La Berlin Dacian Cioloș și-a surprins gazda când a afirmat că România susține că problema migrației trebuie să se bazeze pe „principii și mecanisme funcționale, acceptate de toate statele membre”. Deci nu dictate de un Cancelar și două cancelarii, una la Bruxelles și alta la Berlin. Cine privește imaginile de la conferința de presă nu poate să nu se remarce lipsa de rezultate concrete precum și lipsa de entuziasm a Cancelarului german.

Angela Merkel se aștepta la mai mult de la un reprezentant al României lui Iohannis, dar Ciolos nu a căzut în capcana pregătită conștient sau inconștient de frînarea cotrocenistă a politicii tradiționale de alianță cu SUA. Din păcate, se pare că România este condusă exact așa cum a vrut USL-ul să ne conducă, spre UE și Germania, adică spre Rusia și e posibil să vedem în curând rezultatele acestei politici a abandonului interesului național.