Publicăm astăzi ultima parte a interviului acordat de Daniel Hannan ILD. Liderul conservator explică de ce o politică externă a Uniunii Europene nu este de dorit şi că aceasta trebuie făcută de liderii naţionali, care să răspundă în faţa proprilor alegători.Hannan explică de ce cu toate că toate cele 27 membre UE sunt democraţii, deciziile la Bruxelles nu se iau în mod democratic.

În mod surprinzător, Daniel Hanna se afla în 1989 la Bucureşti, unde a văzut că principalul motiv pentru care românii au ieşit în stradă a fost acela că doreau să fie liberi şi să poată lua decizii singuri.

 – — – – – – – – – – – – – – – – –

ILD: Haideţi să discutăm despre politica externă a Uniunii Europene. Henry Kissinger a cerut un număr de telefon pentru Europa, pentru că “dacă vreau să sun Europa, nu știu numărul”. Problema este că pînă astăzi politica externă este făcută de țări, nu de UE. O văd pe doamna Ashton și pe ceilalți birocrați şi văd că nu au o poziție principiala, nu au autoritate și nu au pregătirea necesară pentru asta.

DH: Ştiţi că Henry Kissinger a negat că ar fi spus asta.

ILD: Da, asta mi-a spus şi Struan Stevenson acum câțiva ani, aici în Parlament, însă fraza sună bine, cel puţin din punct de vedere jurnalistic.

DH: Da, jurnalistic sună bine. În primul rând, în principiu, nu există nici un avantaj în a avea o politică externă comună, decât dacă rezultă într-o politică externă mai bună. Nu este nimic spcial în a face parte dintr-un stat mai mare. Norvegia este în afara UE, nimeni nu crede că Norvegia nu are influență în lume. Norvegia a negociat acordul israelo-palestinian în Oslo, Norvegia a negociat acordurile de pace în Sri Lanca, este activă în Sudan, în Asia de Sud-Est. Îmi amintesc că ambasadorul norvegian la Londra, în momentul în care şi-au depus candidatura pentru a intra în UE, mi-a spus că cea mai neplăcută perioadă pentru el era chiar înainte de referendum (la care norvegienii au spus “NU”), “pentru că trebuia să stau mereu alături de ceilalți 15 miniștri de externe din UE (de la acea vreme n.m.). “De obicei nici nu aveam șansa de a vorbi”. Iar imediat ce norvegienii votau NU, el știa că trebuiau să discute din nou, separat, cu toți miniștii.

Riscând să spun o banalitate, acea țară are mai multă influență dacă are o politică externă proprie. Dacă ar există o convergență absolută a intereselor, atunci ar avea sens să existe o politică externă comună, dar privește la ce se întîmplă în politica externă a UE. Se vorbește despre cum UE are această autoritate morală, deoarece face ce trebuie prin persuasiune în loc de forță și tot asa. În realitate, care este politica externă a UE? Politica externă a UE e să vândă arme Chinei, ceva ce au spus că vor, chiar dacă nu au făcut-o încă, politica UE este aceea de a izola Tawanul, politica externă a UE e să refuze să aibe de-a face cu disidenții anti-Castro din Cuba, să recunoască Hamas și să fie cel mai mare finațator al administrației din Fâșia Gaza. Sub toată această retorică despre o politică externă etică, crezi că obținem un rezultat mai bun decît dacă fiecare țară ar avea propria politică externă?

ILD: Dacă vă uitați la securitatea energetică, vedeți că țări ca Ungaria, Germania în primul rînd, Italia, semnează contracte individuale cu Gazprom, cu Rusia, și lasă alte țări care încearcă să implementeze Nabuko în offside. România de exemplu. Este acesta un bun exemplu pentru ce aţi spus mai sus?

HD: Dar nu este neapărat de dorit, chiar dacă ar putea fi posibilă. O politică externă ce era pe atunci bazată pe cearta cu Rusia ar fi mai dăunătoare decît politicii externe separate bazate pe responsabilitatea țăilor în fața electoratului propriu. Bineînțeles că Marea Britanie dorește relații bune cu Rusia, dar actuala administrație rusească nu este un bun vecin pentru noi. Amabsadorul britanic în Rusia a fost hărțuit de tinerii din partidul lui Putin, ce pretindeau în mod ridicol că am spiona.

Mult mai grav, un om care locuia în Marea Britanie, rezident aici, a fost ucis de … nu putem spune că a fost ucis de agenţi ai statului rus, dar Moscova a fost foarte necooperantă în investigații. Vrem atunci să avem o politică externă comună cu Rusia, însă negocierile să fie influenţate de faptul că Schroder ar putea sau nu să obţină un post la Gazprom? Cu ce ne este mai bine astfel?

ILD: Schroder nu este singurul socialist în această situație, îl mai avem pe Prodi, și pe mulți alții.

DH: Sigur! Și pe lîngă asta, voi aveți o problemă cu securitatea energetică și Rusia, dar noi nu avem. Sîntem autosuficienți în energie. Este ridicol să fim atrași în această problemă.

ILD: Totuşi, nu puteţi fi indiferenţi la derapajele democratice din Rusia şi la modul în care ei acţionează în Europa. Şi voi aveţi probleme cu această ţară.

DH: Da, dar noi avem un alt tip de probleme. Motivul pentru care avem aceste probleme cu Rusia este pentru că fără să vrem am devenit parte din opoziție, pentru că toți oamenii care au plecat în exil din acel regim au ajuns la Londra, iar ca rezultat, acum avem un guvern anti-britanic la Moscova. Am prieteni acolo care spun că sînt uluiți de cît de des văd aceste filme de propagandă de genul celor din 1920-1930 despre serviciile secrete britanice, iar asta se întîmplă pentru simplul motiv că am oferit refugiu oamenilor care sufereau de persecuții politice în Rusia.

ILD: Cum spuneam, este greu pentru noi, cei din est, să venim în Bruxelles să vă spunem că Rusia încă nu este o democrație, să vă amintim că Vladimir Putin vine din KGB și că își conduce țara în același mod în care ar fi facut-o cu 20-25 ani în urmă, iar dumneavoastră spuneți că nu este problema voastră.

DH: Nu, spun doar că politica comună a UE este mult mai mult orientată spre appeasement fața de Putin decît ar fi fost politicile noastre externe ca țări independente.

ILD: Cum ar putea cineva “vinde” euroscepticismul într-o ţară în care majoritatea oamenilor şi-au dorit aderarea la Uniunea Europeană?

DH: Eram în Romania în timpul revoluției, o vedeam prin ochii unui străin. Impresia mea era că forța predominantă, emoția predominantă în mulțimea care lupta împotriva totalitarismului, era patriotismul şi dorinţa de a încheia o ocupație străină, era dorința independenței naționale, era dorinţa de libertate. După ele veneau UE, NATO și democrația parlamentară, dar principala idee pe care o aveai cînd vedeai pancartele oamenilor și le ascultai sloganele, e că doreau să fie o țară independentă, neocupată de Armata Roșie, doreau să poată spune și să facă lucruri fără să aibă nevoie de permisiunea guvernului.

ILD: Da, dar asta era acum 20 de ani. Acum toți vor să aibă un apartament mare, un TV mare, poate o mașină germană și cred că e foarte în regulă să aibă toate aceste lucruri pe datorie.

DH: Da, asta e o problemă peste tot în lume.  Problema este că şi în Europa și în America de Nord, am consumat fără să producem și am finanțat asta cu datorie. Cred că suntem în fața unui declin real în standardele noastre de viață și un declin comparativ cu alte părți ale lumii. Care este calea înainte pentru România? Mi-aș aminti dorința aceea care v-a adus independența. Nu aţi ieşit în stradă pentru că doreaţi să deveniți parte a unui alt grup de țări, ci pentru că doreați să fiți liberi şi să luați decizii ca oameni liberi. Era un lucru foarte înălțător, era contagios. Am fost molipsit de el ca vizitator.

ILD: Dar vedem UE ca o uniune a oamenilor liberi.

DH:  Dacă cele 27 de țări luate individual sînt democrații, UE nu este o democrație, nici nu vrea să pară o democrație. E condusă pe planuri cincinale cu un Politburo, Comisia Europeană. Nici nu vrea să pară interesată în libertate. Este interesată de reglementare, mai degrabă decît de libertate personală. Evident nu este un sistem sovietic, nu ne ia pașapoartele, nu ne pune în gulaguri, se bazează pe consensul națiunilor democratice, dar UE ca atare, nu este pentru mine moştenitoarea tradiției libertății și democrației europene.

Are o altă motivație. Fondatorii UE au fost atît de hotărîți să evite un alt război mondial, încît au fost pregătiți să restricționeze responsabilitatea democratic, să restricționeze libertatea și să evite chiar domnia legii, dacă e necesar pentru a atinge acel scop. De asta ar trebui să ne temem. Dacă ai un grup de oameni (iar voi în România ştiţi asta mai bine ca oriunde) care cred că ideologia care conduce este mai importantă decît urna de vot, mai importantă ca legile, mai importantă ca libertatea cetățeanului, asta e mereu o situație periculoasă, indiferent de cât de bune sunt intențiile lor.