Fenomenul rezistenței anticomuniste din RSSM este puțin cunoscut chiar și în Republica Moldova de azi
Atât în prima perioadă de ocupație sovietică, din anii 1940-41, cât și în primul deceniu postbelic, autoritățile sovietice au recurs la teroare și abuzuri care au dus la reacții pe măsură. Încă din 1940, s-a purces la arestări pe motive politice, torturi, ucideri, deportări. În același an, s-a constituit prima mișcare de rezistență antisovietică basarabeană de importanță considerabilă, „Majadahonda”.
În 1944, când Basarabia a fost recucerită de ruși, reîncep abuzurile. În același an începe să se manifeste rezistența la nivel individual sau colectiv. Până la sfârșitul războiului, mulți basarabeni au dezertat din Armata Roșie și au căutat să se ascundă astfel încât să nu fie găsiți.
Până în 1950, fenomenul mișcărilor de rezistență a luat amploare, printre cele mai importante organizații fiind „Arcașii lui Ștefan”, grupul antisovietic al lui Filimon Bodiu, Partidul Libertății. Multe grupări manifestau sentimente pro-românești și își puneau speranțele într-o intervenție străină împotriva URSS, la care doreau să adere. Nădejdea în aliații occidentali era de asemenea o speranță și un factor motivațional pentru mișcările de rezistență anticomunistă din România. Mișcările de rezistență au fost susținute de o bună parte din populație, altfel membrii acestora nu ar fi reușit să se ascundă o bună perioadă de autorități. O mișcare antisovietică condusă și compusă în principal din membri ai minorităților etnice a fost Uniunea Democratică a Libertății.
Au existat chiar ruși care aveau sentimente de nostalgie pentru administrația românească. Un exemplu în acest sens este Anatoli Kolesnikov, actor la Teatrul Moldovenesc, care a zis: „Sovietele afirmă că ne-au eliberat. Ei într-adevăr ne-au eliberat, dar ne-au eliberat de viața bună. Înainte, pe timpul românilor, eu trăiam bine, câștigam bani buni și-mi puteam întreține întreaga familie Acum trăiesc împreună cu soția și nu ne ajung mijloace.” [1]
Întrucât statul sovietic a recurs la deportări, omoruri, obligații fiscale insuportabile, foamete organizată, nu se putea să nu apără reacții pe măsură. Mișcările anticomuniste își manifestau ostilitatea față de regimul sovietic prin acțiuni de propagandă antisovietică, inclusiv prin foi volante, boicotarea obligațiilor fiscale către stat și îndemnarea oamenilor să ignore aceste obligații, amenințări și atacuri asupra activiștilor și funcționarilor sovietici soldate uneoricu acte de terorism și omucideri.
Până pe la începutul anilor 1950, majoritatea acestor mișcări au fost lichidate. Membrii lor au fost condamnați la moarte sau deportați.
După ce Hrușciov a venit la putere în 1953, a început un proces de destalinizare, o bună parte dintre ororile comise de Stalin fiind condamnate. Drept urmare, până în 1961, majoritatea celor deportați au fost amnistiați.
După moartea lui Stalin, autoritățile n-au mai recurs la represiuni atât de dure ca până în 1953. Probabil inclusiv din acest motiv, n-a mai apărut un curent de mișcări de rezistență de amploarea celui din anii 1945-1950, dar au continuat forme de rezistență mai puțin active, adesea individuale. Pe de altă parte, micșorarea represiunilor, precum și știrile despre evenimentele din Ungaria au încurajat înmulțirea formelor de rezistență individuală pasivă sau deschisă. S-a ajuns la situația că până și unii membri de partid exprimau opinii „naționaliste” sau ascultau posturi de radio occidentale.
Urmărirea presei românești sau occidentale a fost de asemenea o formă de rezistență pasivă, atât la nivel individual, cât și în cadrul mișcărilor colective de rezistență.
În 1965, ca urmare a distanțării României comuniste de Uniunea Sovietică și a adoptării de către autoritățile române a unei viziuni naționaliste, autoritățile au intensificat propaganda sovietică antiromânească și moldovenistă în Basarabia. Moldovenismul – ideea potrivit către moldovenii sunt un popor diferit de români și vorbesc o limbă numită „moldovenească”, diferită de cea română – a fost promovată în RSSM începând cu anexarea Basarabiei în 1940, dar a sporit în intensitate începând cu 1965. Această propagandă intensă continuă până la sfârșitul anilor 1980.
În a doua jumătate a anilor 1980 se declanșează fenomenul de renaștere națională în RSSM, basarabenii revenind la rezistența antisovietică activă. Acesta este promovat de elita intelectuală a Basarabiei, majoritar anticomunistă și proromânească. Printre cei mai importanți exponenți ai curentului respectiv sunt Nicolae Dabija, Eugen Doga, Ion Hadârcă, Leonida Lari. Apar un șir de mișcări politice și culturale proromânești, cea mai de seamă dintre acestea fiind Mișcarea Democratică devenită în 1989 Frontul Popular, care a organizat mai multe mitinguri pentru revenirea la alfabetul latin și oficializarea limbii române.
Lupta basarabenilor culminează cu Marea Adunare Națională din 27 august 1989, în urma căreia Sovietul Suprem al RSSM hotărăște adoptarea alfabetului latin și proclamarea limbii române ca limbă de stat însă utilizând noțiunea de „limbă moldovenească”.
Pe 27 august 1991 are loc o altă Mare Adunare Națională, în urma căreia deputații votează Declarația de Independență a Republicii Moldova.
Fenomenul rezistenței anticomuniste, atât din Republica Moldova, cât și din România, trebuie introdus în manualele școlare în mod obligatoriu, întrucât aspectele esențiale ale istoriei unui popor trebuie să facă parte din cultura generală a oricărui cetățean.
În Republica Moldova, majoritatea tinerilor din generația actuală cunosc doar anumite date generale despre rezistența de la sfârșitul anilor 1980, dar nu cunosc că a existat o rezistență antisovietică activă în primii ani de ocupație sovietică.
După decenii de propagandă sovietică procomunistă și antiromânească, care a spălat creierii unei bune părți din populația Republicii Moldova, cunoașterea istoriei este cu atât mai necesară. Aceasta îi va ajuta pe basarabeni să-și decidă în mod conștient viitorul, fără clișee propagandistice.
Procesul de rusificare lasă urme până azi. De exemplu, până în zilele noastre rusa rămâne limbă de comunicare interetnică în Republica Moldova, împiedicând afirmarea limbii române, deoarece o bună parte dintre etnicii ruși, ucraineni și găgăuzi refuză s-o învețe.
În urma propagandei care a durat peste 50 de ani, o bună parte din populația Republicii Moldova simte în continuare nostalgie după Uniunea Sovietică, dar nu și după perioada interbelică, cu toate că în primii ani postbelici s-a atestat, dimpotrivă, un dispreț semnificativ față de autoritățile sovietice în rândul populației basarabene și un dor de România și de vremurile în care Basarabia era parte a statului român, fapt atestat inclusiv în documentele mișcărilor de rezistență postbelice, multe dintre care susținând oficial panromânismul și unirea Basarabiei cu România.
Această nostalgie după epoca sovietică este consecința propagandei, ignoranței și necunoașterii istoriei. „O minciună spusă destul de des devine adevăr”, afirma Lenin. Propaganda sovietică pro-regim și antiromânească nu a rămas fără efecte. Cum să simți dor după un regim brutal, tiranic și abuziv, care a înfometat, deportat și ucis o bună parte din populația țării? Cunoașterea istoriei și a fenomenului mișcărilor de rezistențe ar ajuta la eliminarea acestor opinii ignorante, la înțelegerea daunelor produse de comunism și la apropierea sufletească de România a acelor basarabeni a căror inimă s-a distanțat de România ca urmare a propagandei antiromânești.
Istoricul Ion Mischevca susține că „sovieticii chiar ne-au „eliberat”, numai că ne-au „eliberat” nu de ocupanți, ci de elite, de gospodari, de preoți, profesori și țărani, pe care i-au deportat în Siberia sau i-au împușcat pe timp de pace fără judecată. Comunismul a fost o ideologie și un regim profund anti-elitist, al cărui scop a fost să devenim toți egali în… sărăcie și prostie. De asta ne-au masacrat elitele, ne-au falsificat istoria, ne-au schimonosit limba și ne-au ciuntit teritoriul, ca să nu mai știm cine suntem.” [2] Așadar, nostalgia prosovietică este total nejustificată.
„Paradoxal sau nu – afirmă același istoric – regimul comunist a erodat cultura rustică românească din Basarabia prin construcția caselor de cultură la sate, a transformat școala într-o pepinieră de comsomoliști și pe profesori – în propagandiști, i-a alungat pe preoți din biserici pentru a ridica monumentele „părinților” ateismului științific: Marx, Engels și mai ales, Lenin, le-a insuflat moldovenilor recrutați în armată „dragostea de patrie” și a luptat necruțător cu alfabetul latin.” [3]
Reunirea Basarabiei cu România nu ar fi altceva decât revenirea la starea firească a lucrurilor. Ne putem întreba: „nu ar fi bine ca Republica Moldova să renunțe la idealul unionist și să evolueze ca națiune civică aparte?”. La aceasta răspundem că majoritatea națiunilor Europei s-au format pe fundamente etnolingvistice. Până și națiunile constituite după modelul francez, mai apropiat de tipul de națiune civică, au o puternică bază etnolingvistică. De exemplu, în Franța limba oficială și limba de comunicare interetnică nu este alta decât limba nativă a majorității populației. În Regatul Unit, majoritatea scoțienilor, galilor și irlandezilor cunosc limba engleză, care este de asemenea singura limbă oficială a statului și limbă de comunicare interetnică.
În Europa, o excepție în această privință ar fi Elveția, unde principalele „grupuri etnice (germanii, francezii și italienii) și-au păstrat nu doar drepturile cetățenești, dar și particularitățile identitare. Republica Moldova nu poate deveni o a doua Elveție, pentru că nu a parcurs etapele istorice necesare formării unui stat multietnic, pluriconfesional și confederativ, rămânând o parte (ruptă) dintr-un întreg și nicidecum un tot întreg format din mai multe părți”. [4]
În ciuda propagandei sovietice moldoveniste, de la începutul perioadei de ocupație până în prezent, elita intelectuală și culturală a Basarabiei continuă să se considere românească. Având în vedere istoria, limba, confesiunea și oamenii de cultură comuni ai Basarabiei și României – faptul că însuși autorul actualului imn al Republicii Moldova, Alexei Mateevici s-a identificat ca român, cea mai bună soluție pentru viitorul politic al Republicii Moldova este unirea cu România. Aceasta nu le va aduce basarabenilor o stare ideală, dar le va îmbunătăți economia și îi va integra în sistemul militar euroatlantic ce le va asigura securitatea în fața dușmanilor geopolitici, mai exact a Rusiei, care a făcut deja ravagii în Ucraina și Georgia.
De asemenea, reprezentanții principalelor mișcări de rezistență postbelice și elita cultural-politică care a luptat pentru renașterea națională și drepturile basarabenilor în cadrul URSS au avut conștiință națională românească, iar în Aleea Clasicilor din Grădina Publică „Ștefan cel Mare” a Chișinăului se află monumentele mai multor scriitori români din România. Așadar, ar fi împotriva firii ca Republica Moldova să urmeze o cale aparte, separată de România, ca „națiune civică”.
Note:
[1] Elena Postică, Rezistența antisovietică în Basarabia 1944-1950, Întreprinderea Editorial-Poligrafică „Știința”, Chișinău, 1997, p. 225
[2] Ion Mischevca, Cine suntem? Eseu istoric la 100 de ani de la Marea Unire, Ed. Timpul, Chișinău, 2018, p. 83
[3] Ibidem, p. 65
[4] Ibidem, p. 82
