Miercuri au avut loc două evenimente izbitoare în Franța. În primul, președintele Republicii a condus doliul națiunii pentru locotenent-colonelul Beltrame, polițistul care s-a oferit voluntar să ia locul unui ostatic victimă a asediului unui supermarket din Trèbes, de săptămâna trecută. În altă parte a Parisului, în aceeași zi, a avut loc un marș tăcut în dreptul locuinței lui Mireille Knoll. Ca fată, în 1942, domnișoara Knoll a scăpat ca prin urechile acului să fie arestată de poliția franceză și să fie îmbarcată într-un tren cu direcția Auschwitz. Săptămâna trecută, la vârsta de 85 de ani și imobilizată de boală într-un scaun cu rotile, rămășițele corpului ei au fost găsite în apartamentul ei din Paris. Corpul ei fusese înjunghiat și ars. Doamna Knoll, care suferea de boala Parkinson, vorbise anterior cu poliția, despre un vecin care amenințase că o arde. Astfel, focul care nu a reușit să o ardă pe tânăra Mireille în vârstă de nouă ani, la Auschwitz, a ajuns-o din urmă șapte decenii mai târziu în Franța multiculturală și diversă din secolul al XXI-lea.

Cum să interpretăm cele petrecute? Ei bine, asta depinde de ceea ce ni se permite să știm. A existat cât de cât indignare față de asasinarea doamnei Knoll (nu în ultimul rând datorită asemănării acestui asasinat cu uciderea de anul trecut a doamnei Sarah Halimi, de 66 de ani) și acest incident a fost descris drept un act de „antisemitism”. Dar este nevoie să căutați bine – cel puțin în presa scrisă de limba engleză – pentru a afla ce varietate de antisemit ar putea să înjunghie o bunică evreiască de unsprezece ori și apoi să-i ardă trupul. Ar putea fi un membru al Frontului Național? Sau al grupării Momentum? (grupări politice franceze descrise drept „extrema dreaptă”, n. trad.)

Citiți un raport de presă la Sky News și tot ce veți afla este că „doi bărbați, inclusiv un vecin, au fost acuzați de uciderea femeii de 85 de ani.” Dar dacă citiți diverse relatări de presă din Franța, atunci referința pe care am făcut-o mai devreme, în legătură cu noua „diversitate” și „pluralismul” Franței, începe să capete sens.

De asemenea în ce-l privește pe ucigașul lui Arnaud Beltrame: în zilele care au trecut de la uciderea sa, locotenent-colonelul Beltrame a ajuns să simbolizeze tot ce este mai bun în țara sa și în oamenii ei. Cuvintele „curajos” și „eroic” sunt uneori abuzate, însă în forma lor cea mai curată și cea mai sacră ele au fost folosite pentru a-l descrie pe acest fiu al Franței. Dar ce trebuie să știm despre persoana care i-a tăiat gâtul și l-a împușcat în cap? Atacatorul – care a afirmat loialitatea sa față de ISIS – a ucis patru persoane în total. Doar câteva rapoarte de presă prezintă detalii despre acest individ. Avea 26 de ani și s-a născut în Maroc, după care a devenit un cetățean francez, iar principalele sale contribuții la viața națiunii au fost un delict minor și atașamentul său față de jihadism.

Ce să credem, sau spunem, despre aceste lucruri?

Deocamdată, putem deplânge uciderea unui supraviețuitor al Holocaustului în vârstă de 85 de ani și să lăudăm eroismul lui Arnaud Beltrame, dar nu putem să aflăm mai multe despre ucigașii lor, sau ce i-a motivat. Dacă încercăm acest lucru am încălca una dintre cele mai rigide dogme ale prezentului. Avem voie să ne simțim triști. Și avem voie să spunem celor din jur că ne simțim triști. Dar cine ar îndrăzni să facă mai mult decât atât?

Încadrez acest lucru în termenii „cum ne putem gândi la ce s-a întâmplat” dintr-un motiv anume: anume faptul că aceasta e o întrebare pe care cetățenii țărilor libere trebuie să o considere cu deosebită atenție. În urma unor directive guvernamentale oficiale și neoficiale din întreaga Europă în ultimele luni, se desfășoară acum o bătălie pentru educarea publicului larg.

Rețelele de socializare – în special Facebook și Twitter – au început în ultimele luni o acțiune de „curățare” a platformelor lor. Stingherite de dezvăluirile intermitente publicate de mass-media veche, ele se confruntă, de asemenea, cu amenințări din partea guvernelor naționale și agențiilor de securitate. Astel încât aceste platforme, care timp de ani au permis unor grupuri teroriste ca Hezbollah să își facă propagandă fără restricții, au început acum să impună un nou standard, mai înalt. Din păcate, standardul pe care încearcă să îl pună în aplicare este un standard bazat pe dezechilibrul pe care l-am descris cu altă ocazie drept „Rowleyism” – după numele fostului comisar adjunct al Poliției Metropolitane, Mark Rowley. Așa cum am scris recent:

„El este cel care a venit luna trecută cu ideea că Marea Britanie se confruntă cu o provocare la fel de echilibrată: extremismul islamist, pe de o parte, și extremismul extremei drepte, pe de altă parte. Pentru a susține această ecuație, se pare că, pentru moment, trebuie să stabilim o echivalență morală între musulmanii care aruncă lucruri în aer și ne-musulmanii care nu aruncă lucruri în aer… între musulmanii care îndeamnă la crimă și ne-musulmanii care nu fac așa ceva.”

Cei mai mulți dintre noi suntem foarte mulțumiți atunci când incitarea reală – indiferent dacă vine dinspre extrema dreaptă, grupurile islamiste sau din partea oricui – este supusă restricțiilor existente ale legii. Dar Rowleyismul, așa cum este aplicat în mass-media socială, are un efect diferit. Printre altele, echivalează grupurile violente cu faptele violente.

La inceputul acestui an, Tommy Robinson (fondatorul organizației English Defense League) a fost suspendat de pe Twitter, deoarece a publicat o statistică despre fenomenul violurilor în grup – un fenomen menționat des la rubricile de știri în ultimul timp. Într-adevăr, dacă nu dorim să folosim mass-media socială numai pentru a schimba între noi fotografii cu pisici, atunci o discuție despre fenomenul violului în masă al copiilor noștri ar putea fi o activitate legitimă. Chiar în această săptămână a fost condamnată la închisoare o altă bandă de violatori – tot din Oxford. Dar, însăși a spune „bandă de violatori” este o infracțiune de sine stătătoare. Se pare că la fel de contraindicat este și termenul „bande asiatice de violatori”. Dar este greu de știut ce se poate spune în aceste zile. Termeni ca „bandă musulmană de violatori” sau „bandă pakistaneză de violatori” pot descrie cu precizie fenomenul despre care vorbim, dar vor genera și numeroase probleme – inclusiv luarea în colimator de către rețelele de socializare. În ultimele zile, numeroși cititorii mi-au arătat cum au fost suspendați de pe Facebook doar pentru că au postat articolul meu recent din Spectator despre „Rowleyism”. „Bande de violatori” este cu siguranță un termen nepermis.

De aceea, oricine interesat de altceva decât doar de a compătimi cele mai recente victime ale grupurilor de violatori, și care, de exemplu, se întreabă care sunt caracteristicile bandelor de violatori din Oxford, trebuie să descifreze misterul pe cont propriu. S-ar putea să fie norocoși și să vadă fotografia care însoțește raportul BBC despre cele petrecute:

Sau poate că nu. Din ce în ce mai mult începem să avem senzația – în Franța, Marea Britanie și în alte părți – că se dorește ca noi să nu aflăm prea multe despre ce s-a întâmplat. Cu certitudine, numărul celor (din presă, mai ales) cărora li se permite să ne ajute este în continuă descreștere.

Ca un făcut, statisticile lui Tommy Robinson au fost de fapt preluate de la admirabilul think-tank Quilliam, condus de musulmani. Raportul lor din decembrie a constatat că:

„Cu toate că 84% dintre delincvenții bandei de violatori provin din Asia de Sud, procentajul general al acestei etnii, din toată populația britanică, este de numai 7%. Majoritatea acestor infractori este musulmană și de origine pakistaneză.”

De aceea, suspendarea lui Tommy Robinson de către Twitter, pentru afirmațiile de mai sus, prezintă o dilemă fascinantă a lumii moderne. Este posibil să existe fapte pe care unii le pot comenta, dar alții nu? Este posibil ca, datorită anumitor caracteristici rasiale sau religioase, constatarea anumitor fapte de către unii să fie doar o constatare, iar constatarea acelorași fapte de către alții să fie un act de defulare a prejudecăților? Aceasta este o chestiune în privința căreia Twitter, printre alții, a decis deja. Iar decizia, răspunsul la aceste întrebări, este afirmativ.

Începând de miercuri, Robinson (care a avut aproape o jumătate de milion de adepți pe platformă) a fost suspendat de Twitter pentru totdeauna, fără explicații. Bineînțeles că Twitter este o corporație privată și poate face ceea ce dorește, deși mulți utilizatori pot fi surprinși de măsura în care Twitter nu mai este o platformă nici liberă și nici apolitică. Dar aici este problema. Și este una pe care o întâlnim peste tot pe continentul nostru.

Prietenii și cititorii din Germania îmi descriu modul în care învață un mod complet nou de a citi ziarele. Atunci când o știre spune că „o persoană a fost ucisă de o altă persoană”, de exemplu, și nu se dau nume sau alte caracteristici de identificare, oamenii ghicesc – în mod corect – că vinovatul este probabil de origine imigrant. Deocamdată sunt încă raportate crimele grave, dar s-a luat decizia ca publicul să nu fie cu adevărat informat despre ele. Bineînțeles că, dacă le-ați comunica dumneavoastră sau dacă ați face speculații despre ele pe platformele sociale, atunci ați risca să fiți expulzați. Așadar mass-media nu este de mare folos, și nici platformele sociale.

În această situație, cum să confruntăm o problemă cum ar fi bandele de violatori? Comunitățile din care provin vinovații nu doresc să abordeze o astfel de problemă. Reflexul obișnuit al societății și al politicienilor s-a arătat incapabil de altceva decât de înființarea unor comisii interminabile care să studieze problema. Iar transmiterea mai departe a datelor faptice a devenit din ce în ce mai dificilă (și s-ar putea ca în viitor să devină imposibilă). Platformele sociale afirmă că datele faptice sunt transmise într-un mod incorect, care induce ură. Dar este greu de imaginat cum ar putea fi încadrat violul în masă, astfel încât să dea o impresie de optimism sau de bună-dispoziție.

La fel ca și în cazul bandelor de violatori din Marea Britanie, așa este și cu infracțiunile anonime din Germania. La fel și cu incendierea unei supraviețuitoare a Holocaustului, în apartamentul ei din Paris. Încă ni se permite să luăm notă de tragedie. Dar pierdem capacitatea – și dreptul – de a arăta vinovații, sau de a-i identifica. Toate acestea în timp ce situația se înrăutățește.

PRELUAT DIN   The Spectator