FrontPage Magazine
Diavolul în istorie
16 aprilie 2013, interviu de Jamie Glazov
Traducere de Monica Got

Invitatul de astăzi al Interviului FrontPage este Vladimir Tismăneanu, profesor de Politologie Comparată la Universitatea din Maryland, College Park, și autor a numeroase cărți, între care Stalinism pentru eternitate – O istorie politică a comunismului românesc, Fantasmele salvării – Democrație, naționalism și mit în Europa postcomunistă și Reinventarea politicului. Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel. Cea mai recentă carte a Domniei Sale se intitulează The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century (Diavolul în istorie: comunism, fascism și câteva lecții ale secolului XX).

FP: Domnule profesor doctor Vladimir Tismăneanu, bine ați venit la Interviul Frontpage. Este o onoare și un privilegiu să vă avem alături de noi. Felicitări pentru această fascinantă, excepțională și captivantă carte. Este o realizare extraordinară. Efectiv n-am putut s-o las din mână până la final.

Tismăneanu: E o plăcere pentru mine să iau parte la acest dialog. Pe câțiva dintre colaboratorii FrontPage îi cunosc; pe David Horowitz și pe Peter Collier i-am cunoscut în anii ʼ80. Cuvintele dumneavoastră mă onorează, mai ales având în vedere mediul familial căruia i-ați aparținut.

Cartea încearcă să ofere o perspectivă comparativă asupra regimurilor din pricina cărora familii ca a mea sau ca a dumneavoastră au plătit un teribil tribut. Sunt convins că ați remarcat cât de importantă este în logica demonstrației mele sublinierea extraordinarelor perspective aparținând marelui romancier și gânditor moral Vasili Grossman. Dumneavoastră și cu mine știm prea bine că Diavolul nu este doar un construct teologic, vreo metaforă fantezistă ori născocire speculativă. Traiul sub totalitarism, supraviețuirea într-un univers infernal a fost o experiență cât se poate de reală pentru milioane de ființe umane.

FP: Foarte adevărat, domnule profesor Tismăneanu. Să începem cu ce anume v-a inspirat să scrieți Diavolul în istorie.

Tismăneanu: Titlul i-l datorez marelui filozof polonez Leszek Kolakowski. Într-un interviu cu jurnalistul britanic de origine maghiară George Urban, Kolakowski vorbește despre prezența Diavolului în dictaturile mânate de ideologie ale secolului XX. Vorbim aici despre Diavolul anticipat de către Dostoievski în capodopera sa Demonii (sau Posedații). Este un Diavol care exploatează credulitatea umană, care organizează ura, ranchiuna, invidia, resentimentul. Este un diavol teribil de modern care mobilizează, îmbată, turmentează – atât elitele, cât și masele – cu aroma ideologiei. Diavolul despre care scriu în acest scurt tratat de demonologie istorică este în egală măsură un metafizician, un logician și un statistician. El se preface a oferi soluții ultime la întrebările vitale (sau muritoare) ale omenirii prin desființarea distanței dintre Cetatea lui Dumnezeu și Cetatea Oamenilor. Expertiza lui constă tocmai în a seduce, în a amplifica predilecția omenirii pentru utopii grandilocvente. Religiile politice promit mântuirea imediată printr-o purificare violentă a comunității. Cel aflat în afara castei, cel considerat un paria – definit ca atare fie din punct de vedere rasial, fie social – trebuie firește exclus, stârpit, eliminat, nimicit.

FP: Împărtășiți-ne așadar subiectul cărții. Care îi este teza centrală?

Tismăneanu: Consider atât comunismul, cât și fascismul niște proiecte revoluționare, inerent și ireparabil ostile valorilor liberale. Ambele au făcut uz de metode manipulatoare pentru a stârni, pentru a galvaniza mișcările de mase consacrate trup și suflet unei apocaliptice rupturi de un status quo profund disprețuit. Ambele sunt religii seculare obsedate de transcenderea condiției umane existente în schimbul unei revoluții antropologice. Ambele sunt milenarisme care anunță venirea Omului Nou. Aș sugera că o comparație între comunism și fascism ne permite o mai bună înțelegere a naturii, scopurilor și consecințelor unor asemenea mișcări, incluzându-le aici și pe urmașele lor islamiste. Le consider părți ale unui veac neîncheiat de hybris revoluționar.

Principala mea întrebare, care stă la baza tuturor celorlalte, este următoarea: cum a fost posibil ca niște ideologii atât de diferite în origine și retorică să sfârșească prin crime în masă? Miezul ambelor programe revoluționare îl consider a fi nihilismul. Comunismul, după cum spunea marele istoric francez François Furet, este o manifestare patologică a Iluminismului. Fascismul este o manifestare patologică a Anti-Iluminismului. Ambele sunt expresii exacerbate, inflamate, patologice ale încercării de a impune prin violență fantezii elitiste de grandoare istorică.

Un alt punct central este polemica dusă de mine cu perfidul dublul standard atât de des practicat în analiza celor două viziuni totalitare (comunismul, în oricare dintre încarnările sale, și fascismul). E uluitor cât de prompt operează critica oricând se confruntă cu idila avută de Martin Heidegger cu național socialismul și cât de umile sunt reacțiile atunci când vine vorba despre Georg Lukacs, zelos discipol al bolșevismului până la sfârșitul vieții sale.

FP: Cum anume se diferențiază Diavolul în istorie de alte cărți din același domeniu?

Tismăneanu: Este o strădanie de a reuni filozofia politică, istoria politică și istoria ideilor. Am început lucrul la acest proiect cu mulți ani în urmă, atunci când am încercat pentru prima oară să pătrund misterul rădăcinilor comune ale gemenilor totalitari. Pentru mine, ideologia este elementul crucial în efortul de a pricepe ceva care altfel sfidează orice formă de reprezentare: ororile absolute ale Gulagului și ale Holocaustului. Îmi văd cartea ca pe o sinteză teoretică și etică, un antidot la relativismul moral. În scrierea ei am fost foarte inspirat de perspectiva lui Soljenițîn din Arhipelagul Gulag:

„Din pricina ideologiei, secolului XX i-a fost hărăzit să îndure facerea de rău pe o scară de ordinul milioanelor. E ceva ce nu poate fi negat, trecut cu vederea ori suprimat. Cum, atunci, îndrăznim a insista că răufăcătorii nu există? Dar cine oare au fost aceia care au nimicit aceste milioane? Fără răufăcători Arhipelagul nu ar fi existat.”

Pe scurt, așadar, cartea mea este despre Rău și răufăcători. Refuz să accept ideea că Marx (sau chiar Lenin) au fost niște gânditori nevinovați ale căror idei au fost în mod imoral degradate de către canalia de Stalin. Cât despre bolșevism, parafrazez prima propoziție a lui Kolakowski din trilogia sa despre marxism („Karl Marx a fost un filozof german”) și insist că Vladimir Ilici Ulianov (Lenin) a fost un marxist rus.

FP: Povestiți-ne despre trecutul dumneavoastră și spuneți-ne în ce măsură considerați că acesta vă oferă un plus de pasiune și de perspectivă asupra fenomenului pe care îl studiați. Dacă nu mă înșel, totul a început atunci când, ca adolescent în România comunistă, ați reușit să puneți mâna pe un text interzis din Întuneric la amiază a lui Arthur Koestler.

Tismăneanu: M-am născut la 4 iulie 1951 într-o familie de revoluționari. Ambii părinți au luptat ca parte a Brigăzilor Internaționale în timpul Războiului Civil Spaniol; tatăl meu și-a pierdut brațul drept în bătălia de pe fluviul Ebru, pe când avea 24 de ani. Mama mea, studentă la Medicină, era asistentă medicală la Spitalul Internațional. Erau internaționaliști staliniști, care credeau sincer și puternic în antifascismul sovietic. După înfrângerea Republicii Spaniole, au emigrat în URSS ca refugiați politic. Acolo s-au născut cele două surori ale mele – Victoria la Kuibîșev (astăzi Samara) în noiembrie 1941, Rodica la Moscova, în aprilie 1944. Familia s-a întors în România în februarie 1948. Mama, care absolvise Școala Medicală Nr. 2 de la Moscova, preda pediatrie la Institutul de Medicină din București. Tata a devenit ideolog comunist. Din pricina criticilor aduse liderului stalinist român Gheorghiu-Dej, a fost expulzat din partid în 1960. Până la sfârșitul vieții sale, în februarie 1981, a rămas un marxist convins. Mama s-a dezvrăjit de comunism în 1952-1953, în timpul campaniilor antisemite din URSS și din Blocul Sovietic. Studiase sub îndrumarea unora dintre medicii puși sub acuzare și nu putea accepta învinuirile aiuritoare care li se aduceau („încercări de a-i otrăvi pe liderii sovietici”).

Am învățat multe de la părinții mei și prietenii lor despre istoria comunismului. Acasă discuțiile se purtau chiar foarte deschis, deși mă aflam în dezacord cu tata asupra felului de a privi leninismul. Cărțile care m-au influențat cel mai tare în perioada adolescenței și a anilor de studenție petrecuți în România au fost Întuneric la amiază a lui Koestler, Originile totalitarismului de Hannah Arendt și Opiumul intelectualilor a lui Raymond Aron. Să nu uităm că, din cauza politicii sale externe „neortodoxe”, regimul Ceaușescu a încetat să mai bruieze posturile de radio străine. Am aflat despre aceste cărți din extrem de influentele eseuri ale intelectualilor emigranți Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, transmise la Radio Europa Liberă. Ideilor lor au jucat un rol decisiv în formarea mea. Inițial fusesem atras, ca atâția alții din generația mea, de teoriile neomarxiste sau umanist marxiste, inclusiv de teoria critică a Școlii de la Frankfurt.

Mai târziu am înțeles că și marxismul revizionist era doar o fundătură teoretică, o iluzie fără vreo șansă reală de a schimba sistemele despotice existente. Cărți asemenea celor menționate și multe altele circulau clandestin în România. Am citit Arhipelagul Gulag în traducere franceză. Am citit cartea lui Nikolai Berdiaev despre originile comunismului rus în franceză, am citit 1984 a lui Orwell în engleză.

FP: Care considerați că sunt principalele similitudini între nazism și comunism? Documentați temeinic felul în care pornirea de a-l purifica și de a-l dezinfecta pe om a fost unul dintre motoarele ambelor ideologii, crima în masă devenind inevitabilul rezultat mandatat…

Tismăneanu: Ambele sisteme au distrus societatea civilă, domnia legii, pluralismul, făcând tot ce le-a stat în putință pentru umilirea individului. Așa cum spune Hannah Arendt, totalitarismul este o tiranie în cadrul căreia ființa umană devine pur și simplu de prisos. Ambele au venerat Statul ideologic (naziștii îl numeau Weltanschauungsstaat) și au impus valori colectiviste menite să distrugă autonomia minții. Ambele au folosit poliții secrete pentru a genera un sentiment de frică generalizată. Ambele au organizat teroarea de stat pentru a eradica orice formă de opoziție. Ambele (iar aici insist să includ maoismul ca versiune a leninismului) au practicat genocidul.

FP: Principalele diferențe? Pe de o parte… în modul de a fi aplicate… una dintre diferențele pe care le indicați este aceea că o anumită formă de „re-educare” era posibilă în Gulagul comunist, în timp ce în Auschwitzul nazist nu exista decât moarte.

Tismăneanu: Dați-mi voie să încep cu un citat din C. S. Lewis:

„Dintre toate tiraniile, tirania exercitată pentru binele victimelor sale este, poate, cea mai insuportabilă. S-ar putea să fie mai bun traiul sub un stăpân care te exploatează decât sub oameni omnipotenți cu pretenții de moralitate. Cruzimea stăpânului care te exploatează poate la un moment dat să adoarmă, lăcomia sa poate să se sature, dar cei care ne chinuiesc pentru binele nostru ne vor chinui fără încetare, făcând acest lucru cu acordul propriilor lor conștiințe.”

Diferențele se regăsesc la nivelul intențiilor declarate. Comunismul nu a admis niciodată că intenționa să se descotorosească fizic de milioane de oameni care „nu meritau să trăiască”. Nu era vorba despre punerea în practică a unei viziuni a societății perfecte din perspectivă biologică. Dar dacă ne gândim la condițiile reale ale comunismului din timpul a ceea ce noi numim apogeul stalinismului/stalinism superior (sau apogeul maoismului/maoism superior), diferențele față de atrocitățile naziste par să se estompeze. Funcția Gulagului a fost nu una de re-educare a individului, ci de epuizare, înghețare și înfometare a acestuia până la completa anihilare.

O altă distincție importantă este aceea că nazismul (sau fascismul italian) nu a atins acel punct al de-radicalizării în modul în care au făcut-o regimurile de tip sovietic. Mi-e greu să-mi imaginez un al XX-lea Congres NSDAP la care Parteigenosse Bormann (sau Himmler) să condamne „Cultul personalității lui Adolf Hitler și consecințele sale”, așa cum Nikita Hrușciov a făcut cu Stalin. Național socialismul nu a avut o pre-istorie presupus umanistă la care militanții să poată pleca urechea pentru a-și justifica îndelungatul devotament față de Cauză chiar și după denunțarea „Zeului care a dat greș”. Nazismul și fascismul italian aveau o viziune liderocentrică asupra lumii. Bolșevismul era mai degrabă partitocentric. Istoricul Martin Malia a scris despre partitocrația ideocratică. Stalin a fost uns ca lider al entității mistice numite Partid. Este ceea ce politologul Ken Jowitt identifică în mod foarte precis drept impersonalitate carismatică. Așadar, chiar și atunci când liderul moare și este denunțat post-mortem ca sociopat, imaginea Partidului rămâne sacră, nepătată, întocmai ca o idee platoniană.

FP: Totul se leagă de faptul că nu au existat procese de tip Nürnberg pentru criminalii în masă comuniști după căderea regimului în perioada 1989-1991. Intelectualii occidentali de stânga nu s-au arătat, eufemistic vorbind, prea încântați de perspectiva unor asemenea procese. După cum chiar dumneavoastră subliniați, până în ziua de astăzi mulți dintre aceștia sunt refractari față de ideea de a privi în față adevărul despre Lenin. Împărtășiți-ne părerile dumneavoastră avizate cu privire la motivul din spatele unor asemenea atitudini.

Tismăneanu: Nu numai intelectualii occidentali de stânga, ci și câțiva dizidenți est europeni faimoși s-au arătat rezervați față de perspectiva unor asemenea procese. Argumentul lor e că lustrația (evaluarea foștilor birocrați comuniști, a ofițerilor și colaboratorilor poliției secrete, în vederea eliminării acestora din serviciul public pe o perioadă de cinci ani) ar putea genera tensiuni sociale, sfârșind într-o vânătoare de vrăjitoare. Se întâmplă să nu fiu de acord cu acest punct de vedere: mult dorita reconciliere nu poate avea loc în lipsa căinței (sunt convins că vă aduceți aminte de marele film al lui Tenghiz Abuladze care purta chiar acest titlu, Căința). Cât despre ideea vânătorilor de vrăjitoare, nu pot decât să zâmbesc: întâi de toate, vânătorile de vrăjitoare erau direcționate împotriva unor persoane nevinovate, cărora li se puneau în cârcă niște culpe fantasmagorice. Culpele din fostele țări comuniste nu au fost deloc imaginare; realitatea lor este una palpabilă, dureroasă și de netăgăduit.

În al doilea rând, nu văd niciun motiv pentru care ar trebui să mă umplu de compasiune față de magnații comuniști și subalternii lor. Majoritatea au prosperat după căderea regimurilor inumane impuse supușilor. Aveți dreptate: absența tribunalelor de tip Nürnberg a generat un sentiment de indispoziție, perfect justificată de altfel, în rândul multor oameni. Cât privește leninostalgia, o văd ca pe o expresie a ignoranței istorice combinată cu o anume disperare vizavi de condițiile actuale.

FP: Natura antisemitismului lui Stalin?

Tismăneanu: Stalin detesta ideea de diferență, iar evreii îi apăreau străini, diferiți, cosmopoliți, într-un cuvânt erau o amenințare. E posibil să fi moștenit prejudecăți antisemite din anii săi de început în Georgia, inclusiv din perioada petrecută în Seminarul Ortodox de la Tbilisi. Mai târziu, e clar că s-a simțit intimidat, umilit chiar de către confrații bolșevici de origine iudaică (deși era destul de apropiat de Iakov Sverdlov și Lev Kamenev). A făcut uz de insinuări antisemite în lupta dusă cu rivalii săi, mai ales în cazul lui Troțki, Kamanev și Zinoviev. Multe dintre fixațiile sale antisemite s-au dezvoltat în timpul și după cel de-al Doilea Război Mondial, când a devenit convins că evreii erau intrinsec incapabili de a nutri un veritabil patriotism sovietic (și anume rus). Interesant este că unii dintre acoliții lui Stalin erau comuniști evrei care îi împărtășeau fobiile. Printre cei mai notorii se număra Lev Mehlis, redactorul ziarului Pravda vreme de mulți ani și unul dintre lacheii cei mai de încredere ai lui Stalin. Aș spune, totuși, că antisemitismul nu a atins punctul în care să devină un pilon al ideologiei sovietice, așa cum s-a întâmplat în Germania nazistă.

FP: Care sunt, în viziunea dumneavoastră, principalele neajunsuri ale marxismului? De ce a dat naștere (și continuă să o facă) unui rău de o asemenea anvergură?

Tismăneanu: Refuzul de a înțelege fundamentele libertății au condus la viziunea totalitară asupra omului, a istoriei și a societății. Marxismul a promis fraternitate, solidaritate, comuniune; cu toate acestea, el a rezultat – așa cum subliniază Kolakowski –, într-o înrobire universală. Sursa răului este, în opinia mea, sanctificarea violenței istorice, mesianismul apocaliptic care a permis unei clase sociale, prin reprezentanții ori delegații săi autodesemnați, să exercite puterea absolută, nestăvilită. Lui Marx i-a fost cu neputință să priceapă psihologia umană sau, mai bine zis, sufletul uman. Așa cum spunea odată un mare poet polonez, Aleksander Wat, comunismul ucide omul lăuntric.

FP: Nazismul și comunismul priveau sanctitatea vieții umane și noțiunea de individ într-un anume fel. Viziunea este semnificativ diferită de felul în care tradiția iudeo-creștină, aflată la baza civilizației occidentale, privește sanctitatea vieții umane și individul. Puteți elabora puțin?

Tismăneanu: Pentru marxiști, omul reprezintă ansamblul relațiilor sale sociale. Cu alte cuvinte, condiția umană este determinată social. Schimbând circumstanțele sociale, poți aștepta (și provoca) mutații la nivelul mentalităților, emoțiilor, raționamentelor etc. umane. Pentru naziști, omul era moștenitorul tradițiilor mitologice ale Blut und Boden (sângelui și gliei). Ambele ideologii nutreau un profund dispreț față de tradiție, mai ales față de cea religioasă. Ambele au abolit legile naturii și vechile distincții dintre Bine și Rău. Aceste distincții au fost subminate de către noul absolutism: definiția Binelui ca fiind orice slujește progresului istoric ori purității rasiale. Nu mai e cazul să explic că aceste două criterii însemnau dăruirea completă Partidului totalitar și Liderului acestuia.

FP: O foarte profundă parte a cărții dumneavoastră o constituie analiza introducerii lui Stéphane Courtois la Cartea neagră a comunismului. Puteți să ne împărtășiți natura controversei pe care a declanșat-o, precum și sensul și semnificația acestei controverse? V-aș ruga de asemenea să comentați și asupra importanței Cărții negre în sine.

Tismăneanu: Cartea neagră (a cărei ediție americană publicată de Harvard University Press a fost tradusă și coordonată de către istoricul Mark Kramer) a fost catalizatorul unei îndelung amânate dări de seamă pentru totalitarismul de stânga din Franța, Italia, Germania și multe alte țări. În Franța, comuniștii și socialiștii au fost șocați de analogia făcută între crezul marxist – considerat nobil – și ideologia nazistă. Mai mult, în introducerea sa Stéphane Courtois a comparat soarta tragică a copiilor evrei din ghetoul Varșoviei cu aceea a copiilor de culaci din URSS-ul lui Stalin. Aș remarca faptul că aceeași comparație care a generat o asemenea zarvă la momentul apariției Cărții negre în 1997 este astăzi mult mai puțin favorabilă creării de dispute academice. Din punct de vedere politic, refuzul de a accepta văditele similitudini dintre comunism și fascism rămâne o chestiune extrem de sensibilă.

FP: Faceți analiza unei scrisori pe care Nikolai Buharin i-a scris-o lui Stalin în ultimele zile ale procesului său. Dezvăluiți-ne conținutul și natura acesteia, precum și modul în care ea susține teza pe care o propuneți.

Tismăneanu: Nikolai Buharin (1889-1938) era cel mai puțin intolerant și cel mai educat membru al elitei bolșevice de vârf. Lenin îl trata ca pe fiul pe care nu-l avusese niciodată. Stalin însuși întreținea o prietenie apropiată cu Buharin, care – în ciuda conflictelor de ordin ideologic – continua să locuiască în preajma Liderului, într-un apartament din Kremlin, fiind unul dintre autorii Constituției Staliniste. Arestat în 1937, Buharin a fost vedeta celui de-al treilea și ultim proces-spectacol de la Moscova, în martie 1938. Din celula sa (unde i s-a permis să scrie eseuri și chiar un roman), Buharin i-a scris o serie de scrisori idolului și dușmanului său de moarte. Era unul dintre foarte puținii lideri care i se adresau lui Stalin cu familiarul ty și folosind porecla secretă a acestuia, Koba. Stalin a păstrat lunga scrisoare pe care o citez într-un sertar al biroului său personal până la moarte, în martie 1953. Fără îndoială că o considera un document de preț și pe bună dreptate.

Este de preț, însă, nu din motivele pe care și le-ar fi imaginat Stalin, ci pentru că oferă o exemplară mostră de zelotism fanatic, autoînjosire și sinucidere morală. Memorandumul aproape isteric, fără îndoială masochist, adresat de Buharin călăului său e îmbibat de cel mai fățișe simțăminte de adorație. Știa prea bine că nu mai exista nicio șansă de a se salva și totuși îi mulțumea lui Koba pentru nemăsurata lui bunătate. Nu ar trebui, bineînțeles, eludată posibilitatea ca Buharin să fi încercat să obțină clemență pentru mult mai tânăra lui soție, Anna Larina, și pentru fiul lor nou-născut, Iuri. Dar ar fi putut-o face cu mult mai puțină înflăcărare, într-un mod mai puțin abject, mai sobru.

FP: Dați-mi voie să profit de erudiția dumneavoastră propunând abordarea fenomenului dintr-un alt unghi: de ce au luat întreprinderile criminale ale nazismului și comunismului chip lumesc?

Tismăneanu: Sunt religii seculare care pretind să ofere răspunsuri la dileme axiologice cruciale. Iertați-mi terminologia filozofică, dar nu am o explicație mai bună decât aceea oferită de către marele gânditor politic Eric Voegelin: acestea sunt mișcări revoluționare care intenționează să transforme în pământesc ceva ce aparține tărâmului transcendent, să înscrie escatologicul în imanență. Așa cum bine observa Dostoievski, comunismul duce la extrem utopia Turnului Babel. Național socialismul romantizează lumea, o re-vrăjește. Ambele sunt combinații de misticism politic și șamanism istoric.

FP: Care sunt visurile dumneavoastră pentru această carte? Ce sperați să se poată realiza cu ajutorul ei?

Tismăneanu: Să readucă în atenție perspectivele înțelepte asupra totalitarismului aparținând unor mari oameni de știință și gânditori democrați, abandonate și luate în derâdere în timpul anilor de destindere. Nu propun o simplă reîntoarcere la pozițiile susținute de Hannah Arendt, Norman Cohn, Raymond Aron, Leonard Shapiro, Nathan Leites, Leo Labedz, Carl Friedrich, Zbigniew Brzezinski, Richard Pipes, Martin Malia, Robert Conquest, Leszek Kolakowski, ci mai degrabă o sinteză care să ia în considerare aceste mari scrieri, precum și deceniile întregi de cercetare nouă și nenumăratele dovezi documentare ale faptului că statul de propagandă nu a fost vreo fantezie generată de frenezia ideologică a Războiului Rece și că, de fapt, teroarea în masă a fost însuși fundamentul acestui tip de stat.

FP: Gânduri de final asupra temelor dumneavoastră principale, pe care le expuneți impecabil: consecințele impulsului de a construi Cetatea lui Dumnezeu și ale disprețului față de individ?

Tismăneanu: Nimic nu poate fi mai dăunător pentru libertatea umană decât eforturile statului de a le impune indivizilor lipsiți de apărare o viziune oficială asupra adevărului. Niciun interes de stat nu poate justifica încercările explicite sau implicite de a transforma individul într-un instrument al conducerii. Nicio definiție a Binelui aprobată de stat nu ar trebuie să aibă întâietate asupra convingerii noastre că, prin acțiunile proprii, ne împlinim umanitatea – nu ne-o degradăm, nici nu ne-o negăm.

FP: Domnule profesor Tismăneanu, vă mulțumim că ați răspuns invitației Interviului FrontPage. A fost o reală onoare pentru mine să port această discuție cu dumneavoastră.

Tismăneanu: Întrebările dumneavoastră au fost un adevărat tour de force intelectual. Sper ca răspunsurile mele să se fi ridicat la înălțimea provocării.

FP: Vă mulțumim foarte mult, domnule profesor Tismăneanu. În ceea ce mă privește, este chiar invers: sper ca întrebările mele să se fi ridicat la înălțimea contribuției dumneavoastră atât de profunde, esențiale și originale la studiul acestui fenomen.
Sperăm să vă avem din nou alături de noi, în viitorul apropiat, în cadrul revistei FrontPage. Sunteți întotdeauna binevenit. Iar pe cititorii noștri îi încurajăm să-și procure cât mai repede The Devil in History!